Război cu știința

Un pas uriaș pentru sceptici Un angajat aranjează un exponat la Centrul Spațial Kennedy al NASA, din Florida. Scepticismul cu privire la datele științifice general acceptate nu e deloc nou, dar internetul a devenit o mană cerească pentru contestatari. Credeți că aselenizarea a fost trucată? Căutați on-line – veți găsi o mulțime de oameni de aceeași părere. Foto: Richard Barnes

Trăim în era neîncrederii. Știința e contestată tot mai frecvent, iar părerile sunt tot mai polarizate. Ce-i face pe oamenii raționali să se îndoiască de lucruri raționale?

Text: Joel Achenbach
Foto: Richard Barnes

În capodopera comică a lui Stanley Kubrick, Dr. Strangelove, e o scenă în care Jack D. Ripper, un general american răzvrătit care ordonă un atac nuclear împotriva Uniunii Sovietice, își prezintă viziunea paranoică asupra lumii – și motivul pentru care nu bea „decât apă distilată sau de ploaie și alcool pur, din cereale“ – în fața unui Lionel Mandrake, comandor în Forțele Aeriene Regale, înnebunit de frică.

Ripper: Ai auzit de fluorizare? Fluorizarea apei?

Mandrake: A, da, Jack, am auzit. Da, da.

Ripper: Și știi ce e?

Mandrake: Nu. Nu, nu știu ce e. Nu.

Ripper: Tu-ți dai seama că fluorizarea e cel mai monstruos și mai periculos complot urzit de comuniști din câte am văzut până acum?

Filmul a apărut în 1964, când deja efectele benefice asupra sănătății ale fluorizării fuseseră stabilite pe deplin și se putea face haz de teoriile conspirației care i se opuneau. Puteți fi surprinși deci să aflați că, o jumătate de secol mai târziu, fluorizarea provoacă în continuare teamă și paranoia. În 2013, cetățenii din Portland, Oregon, unul dintre cele doar câteva orașe mari americane care nu-și fluorizează apa, au blocat un proiect al administrației locale de a aplica metoda. Oponenților nu le plăcea ideea ca guvernul să le pună „chimicale“ în apă. Susțineau că fluorul poate dăuna sănătății.

De fapt, fluorul e un mineral natural care, în concentrațiile scăzute din sistemele de furnizare a apei potabile, întărește smalțul dinților și le împiedică deteriorarea – o metodă ieftină și sigură de a îmbunătăți sănătatea danturii tuturor, bogați sau săraci, mari amatori de periaj sau nu. Acesta este consensul științific și medical.

La care unii locuitori din Portland, preluând poziția activiștilor antifluorizare din toată lumea, răspund: noi nu vă credem.

Trăim într-o epocă în care tot felul de cunoștințe științifice – de la siguranța administrării de fluor și a vaccinurilor până la realitatea schimbărilor climatice – se confruntă cu o împotrivire organizată și, adesea, furibundă. Găsind confirmare în propriile surse de informații și propriile interpretări ale cercetărilor, scepticii au declarat război consensului experților. În ziua de azi există atâtea controverse de acest fel, încât îți vine să crezi că o agenție diabolică a pus în apă vreun microb al scepticismului. Și se vorbește atâta despre această tendință în ultima vreme, în cărți, articole și conferințe academice, încât contestarea științei a devenit, în sine, o memă a culturii pop. Filmul Interstellar, lansat recent, prezintă o Americă futuristă, decăzută, în care NASA a fost nevoită să se ascundă, iar manualele spun că misiunile Apollo pe Lună au fost trucate.

Într-un fel, nu e de mirare. Știința și tehnologia au pătruns mai mult ca niciodată în viețile noastre. Pentru mulți dintre noi, lumea e minunată, confortabilă și plină de avantaje – dar în același timp mai complicată și, uneori, descurajantă. Ne confruntăm cu riscuri pe care nu le putem analiza prea ușor.

 

Mișcarea antivaccinare La Școala Cedarsong Nature, de pe Insula Vashon, din statul Washington, Kina și Kaia se numără printre numeroșii copii nevaccinați împotriva unor boli contagioase precum pojarul. Refuzul vaccinării s-a răspândit în SUA: 46 de state permit scutirea de vaccinare pe criterii religioase, iar 19 – din motive filosofice. Foto: Richard Barnes

 

Ni se cere, de pildă, să acceptăm că nu e periculos să mâncăm alimente ce conțin organisme modificate genetic (OMG), fiindcă – spun experții – nu există nicio dovadă că ar fi dăunătoare și niciun motiv să credem că modificarea precisă a genelor în laborator e mai primejdioasă decât modificarea lor mai amplă, prin înmulțirea selectivă tradițională. Dar pe unii ideea în sine de a transfera gene de la o specie la alta îi duce cu gândul la cercetători demenți scăpați de sub control – așa se face că, la două secole după ce Mary Shelley a scris Frankenstein, se vorbește despre „Frankenhrană“.

Lumea e plină de pericole reale și imaginare și nu e simplu să le deosebim pe unele de celelalte. E cazul oare să ne temem că virusul Ebola, transmisibil doar prin contactul direct cu fluidele corporale, va deveni, printr-o mutație, un supervirus transmis pe calea aerului? Consensul științific spune că e extrem de improbabil: nu s-a văzut niciodată un virus care să-și schimbe complet modul de transmitere la oameni și nu există absolut nicio dovadă că tulpina de Ebola cea mai recentă ar fi diferită. Dar dacă tastați „Ebola pe calea aerului“ într-un motor de căutare pe internet, veți intra într-o distopie în care virusul are puteri aproape supranaturale, inclusiv capacitatea de a ne ucide pe toți.

În lumea aceasta amețitoare, trebuie să hotărâm ce să credem și cum să reacționăm. În principiu, aici ne-ar ajuta știința. „Știința nu e un corpus de date“ – spune geofizicianul Marcia McNutt, fostă directoare a Agenției Americane de Studii Geologice, în prezent editor la prestigioasa revistă Science. „E o metodă de a decide dacă ceea ce alegem să credem are vreo bază în legile naturii sau nu.“ Dar, celor mai mulți dintre noi, metoda aceasta nu ne vine la îndemână. Așa că intrăm în încurcături iar și iar.

Un dinozaur în rai La Muzeul Creației din Petersburg, Kentucky, Adam și Eva împart Grădina Raiului cu un dinozaur. Creaționiștii adepți ai teoriei Pământului tânăr cred că planeta a fost creată, cu tot cu oameni adulți complet funcționali, acum nici 10.000 de ani. Știința susține că Pământul are 4,6 miliarde de ani, că toate formele de viață au evoluat din microbi și că omul modern a apărut acum 200.000 de ani – la 66 de milioane de ani după dispariția dinozaurilor. Foto: Richard Barnes

Problema nu provine de azi, de ieri, firește. Metoda științifică ne conduce la adevăruri nu tocmai intuitive, adesea uluitoare și, uneori, greu de înghițit. La începutul secolului al XVII-lea, când Galileo susținea că Pământul se învârte în jurul axei proprii și orbitează în jurul Soarelui, el făcea mai mult decât să respingă dogma bisericii. Le cerea oamenilor să creadă ceva ce sfida bunul simț – fiindcă pare evident că Soarele se învârte în jurul Pământului, iar mișcarea planetei noastre n-o simțim. Galileo a fost judecat și obligat să-și retragă afirmațiile. Două secole mai târziu, Charles Darwin n-a mai trebuit să treacă prin aceleași încercări. Dar ideea sa că toate formele de viață de pe Pământ au evoluat dintr-un strămoș primordial și că noi, oamenii, suntem veri îndepărtați cu maimuțele, balenele și chiar cu moluștele din ocean e, în continuare, greu de înghițit pentru mulți. La fel și altă noțiune apărută în secolul al XIX-lea: aceea că dioxidul de carbon, un gaz invizibil pe care-l exhalăm tot timpul și care constituie mai puțin de o zecime de procent din atmosferă, ar afecta clima planetei.

Chiar dacă acceptăm astfel de concepte științifice la nivel intelectual, în subconștient ne agățăm de intuițiile noastre – numite de cercetători „convingeri naive“. O cercetare recentă a lui Andrew Shtulman, de la Occidental College, a arătat că până și studenții cu o educație științifică avansată aveau un „hop“ în gândire când li se cerea să afirme sau să nege că oamenii se trag din viețuitoare marine sau că Pământul se învârte în jurul Soarelui. Ambele adevăruri ne contrazic intuiția. Studenții, chiar și cei care au bifat în mod corect căsuța „adevărat“, au răspuns mai încet la întrebările acestea decât la cele care le cereau să spună dacă oamenii se trag din ființe trăitoare în copaci (la fel de adevărat, dar mai ușor de imaginat) sau dacă Luna se învârte în jurul Pământului (la fel de adevărat, dar intuitiv). Studiul lui Shtulman arată că, pe măsură ce căpătăm o educație științifică, ne reprimăm convingerile naive, dar nu le eliminăm pe de-a-ntregul niciodată. Ne pândesc în creier și ne șoptesc în urechi când încercăm să înțelegem lumea.

În procesul acesta, cei mai mulți dintre noi ne bazăm pe experiența personală și pe anecdote, pe povești, mai degrabă decât pe statistici. Vom opta să ne facem analiza de antigen specific prostatic, deși în general nu mai e recomandată, fiindcă avem un prieten care așa și-a depistat cancerul, dar vom acorda mai puțină atenție dovezilor statistice, adunate cu mare efort prin numeroase studii care arată că testul acesta rareori salvează vieți, ba, dimpotrivă, duce la multe operații nenecesare. Sau dacă auzim despre mai multe cazuri de cancer într-un oraș de lângă un depozit de deșeuri periculoase, vom presupune că au fost cauzate de poluare. Dar simplul fapt că aceste două situații s-au petrecut simultan nu înseamnă că una a cauzat-o pe cealaltă, așa cum simplul fapt că evenimentele sunt grupate nu înseamnă că nu pot fi întâmplătoare.

Caracterul întâmplător e greu de asimilat; creierele noastre caută cu disperare tipare și sensuri. Știința însă ne avertizează că riscăm să ne păcălim singuri. Pentru a fi siguri că există o legătură cauzală între depozit și cazurile de cancer, ne trebuie o analiză statistică din care să reiasă că acolo există mult mai multe cazuri de cancer decât ar putea apărea întâmplător, dovezi că victimele au fost expuse la chimicalele din respectivul depozit și dovezi că acele substanțe chiar cauzează cancer.

Chiar și pentru cercetători, metoda științifică impune o disciplină greu de suportat. Ca orice om, sunt vulnerabili la ceea ce ei numesc eroarea de confirmare – tendința de a căuta și a vedea doar dovezile care le confirmă ipoteza. Dar, spre deosebire de noi, ceilalți, ei își supun ideile unui control formal din partea colegilor înainte să le publice. Odată publicate, dacă rezultatele sunt suficient de importante, alți oameni de știință vor încerca să le reproducă și, fiind congenital sceptici și competitivi, se vor bucura foarte tare să anunțe că nu sunt valide. Rezultatele științifice sunt întotdeauna provizorii, susceptibile de a fi răsturnate în urma unui experiment sau a unei observații viitoare. Cercetătorii rareori proclamă un adevăr absolut, o certitudine absolută. La granițele cunoașterii, incertitudinea e inevitabilă.

Uneori, cercetătorii nu se ridică la înălțimea idealurilor metodei științifice. Există, în special în domeniul cercetărilor biomedicale, o tendință îngrijorătoare către rezultate imposibil de reprodus în afara laboratorului care le-a generat, tendință care a dus la solicitarea unei mai mari transparențe a modului în care se derulează experimentele. Pe Francis Collins, directorul Institutelor Naționale de Sănătate din SUA, îl îngrijorează „sosul secret“ – procedurile specializate, software-ul personalizat, ingredientele neortodoxe – pe care oamenii de știință nu-l împărtășesc colegilor. Dar nu-și pierde încrederea în efortul general.

„Știința tot va găsi adevărul – spune Collins. Poate prima dată, chiar și a doua, se va înșela, dar până la urmă îl va găsi.“ Acest caracter provizoriu al științei e alt aspect care-i deranjează pe mulți. De exemplu, multor contestatari ai schimbărilor climatice li se pare suficient faptul că o mână de oameni de știință din anii ’70 se temeau (și pe atunci se părea că au de ce) de venirea unei ere glaciare, pentru a discredita actualele temeri în privința încălzirii globale.

Dezbatere furtunoasă Uraganul Sandy nu a fost provocat de schimbări de climă cauzate de om, dar pagubele pe care le-a lăsat în urmă pe țărmul statului New Jersey au fost agravate de creșterea nivelului mărilor, provocată în parte de schimbările climatice. Pentru contestatarii acestui fapt și ai altor subiecte științifice delicate, scepticismul devine „un fel de carnet de membru, dovada loialității de grup“ – spune Dan Kahan, cercetător la Yale. Foto: Richard Barnes

Toamna trecută, Grupul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice, compus din sute de cercetători care-și desfășoară activitatea sub auspiciile O.N.U., și-a publicat cel de-al cincilea raport din ultimii 25 de ani. În el se repeta, mai tare și mai clar ca niciodată, consensul oamenilor de știință din întreaga lume: temperatura de la suprafața planetei a crescut cu circa 0,8°C în ultimii 130 de ani și există o mare probabilitate ca acțiunile umane, printre care arderea de combustibili fosili, să fi fost cauza dominantă a încălzirii în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Mulți americani (procentul e mult mai mare decât în alte țări) se îndoiesc în continuare de acest consens sau cred că activiștii în domeniul schimbărilor de climă se folosesc de amenințarea încălzirii globale ca să atace piața liberă și societatea industrială în general. Senatorul James Inhofe, din Oklahoma, una dintre cele mai influente voci republicane pe probleme de mediu, a declarat de mult că încălzirea globală e o înșelătorie.

Ideea că sute de oameni de știință din lumea întreagă ar conspira pentru fabricarea unei asemenea înșelătorii e ridicolă – cercetătorii abia așteaptă să se contrazică reciproc. Totuși e foarte clar că organizațiile finanțate parțial de industria combustibililor fosili au încercat să submineze înțelegerea publică a consensului științific, promovându-i pe cei câțiva sceptici.

Presa de știri le acordă multă atenție unor astfel de rebeli, eterni disidenți, profesioniști ai controverselor și maeștri ai bătutului cu pumnul în masă. Tot presa ar vrea să credeți că știința e plină de descoperiri șocante făcute de genii izolate. Nici gând. Adevărul (plicticos) e că, de obicei, se progresează cu pași mici, prin acumularea continuă de date și concluzii strânse de mulți oameni timp de mulți ani. La fel s-a întâmplat și cu consensul asupra schimbărilor de climă. Nu e un rezultat pe care următoarea citire a termometrului să-l poată anula.

Dar PR-ul industrial, oricât de derutant, nu explică de unul singur de ce, conform ultimului sondaj al Centrului de Cercetare Pew, doar 40% dintre americani acceptă că activitatea umană e cauza dominantă a încălzirii globale.

„Problema comunicării științifice“, numele fad pe care i-l dau cei care o studiază, a generat o abundență de studii noi asupra modului în care oamenii decid ce să creadă și a motivului pentru care, de atâtea ori, nu acceptă consensul științific. După părerea lui Dan Kahan, de la Universitatea Yale, nu e vorba că nu înțeleg. Într-un studiu, el a cerut unui eșantion reprezentativ de 1.540 de americani să evalueze amenințarea schimbărilor de climă, pe o scară de la zero la zece. Apoi a corelat rezultatele cu nivelul de cunoștințe științifice al participanților. A descoperit că toți cei care erau mai informați aveau și cele mai ferme păreri – la ambele capete ale spectrului. Informarea științifică încuraja nu consensul, ci polarizarea opiniilor pe tema climei. Conform lui Kahan, motivul e că oamenii tind să se folosească de cunoștințele științifice ca să-și consolideze convingerile deja modelate de perspectiva lor asupra lumii.

Americanii se împart în două categorii fundamentale – spune Kahan. Cei cu vederi mai „egalitare“ și mai „comunitare“ tind să privească industria cu suspiciune și să creadă că pune la cale ceva periculos, care ar trebui reglementat de guvern; de obicei, ei sunt cei care acceptă riscurile schimbărilor de climă. Dimpotrivă, cei cu o perspectivă „ierarhică“ și „individualistă“ respectă numele mari din industrie și nu sunt de acord ca guvernul să se amestece în treburile lor; ei tind să respingă avertismentele despre schimbările de climă, fiindcă știu că acceptarea lor ar însemna impozite sau limitări ale emisiilor.

În SUA, schimbările climatice au devenit un fel de test de turnesol care te plasează în unul dintre cele două triburi antagonice. A le susține sau respinge înseamnă – spune Kahan – a ne susține identitatea și apartenența la un grup. Ne spunem: „Și alții ca noi cred același lucru. Cine nu e ca noi nu crede la fel.“ Pentru un individualist orientat spre ierarhie – spune Kahan –, nu e irațional să respingă datele confirmate de știință despre climă: acceptarea lor n-ar schimba lumea, dar ar risca să-i atragă excluderea din trib.

„Să ne gândim la un frizer dintr-un orășel izolat din Carolina de Sud – scria Kahan. E o idee bună să-și roage clienții să semneze o petiție pentru mobilizarea Congresului împotriva încălzirii globale? Nu. Dacă o face, își va pierde locul de muncă, la fel ca fostul reprezentant al statului său în Congres, Bob Inglis, când a propus o astfel de măsură.“

Știința face apel la creierul nostru rațional, dar convingerile ne sunt motivate în mare parte de emoții, iar principala motivație e să rămânem parte a unui grup. „Suntem niște liceeni. N-am trecut de etapa asta – spune Marcia McNutt. Oamenii au în continuare nevoia de a fi acceptați, atât de puternică încât valorile și opiniile locale au mereu mai multă greutate decât știința. Așa vor și rămâne, mai ales câtă vreme nu există niciun dezavantaj vizibil al ignorării științei.“

Între timp, datorită internetului, scepticilor încălzirii globale și nu numai le e mai ușor ca niciodată să-și găsească informații și experți proprii. S-au dus zilele când câteva instituții puternice – universități de elită, enciclopedii, marile concerne de știri, chiar și National Geographic – erau custozii informațiilor științifice. Internetul a democratizat informația, ceea ce e bine. Dar, alături de televiziunea prin cablu, el a făcut posibil traiul într-o „bulă cu filtru“ care nu lasă să intre decât informația cu care suntem deja de acord.

 

Cum pătrundem în bula aceasta? Cum îi putem converti pe scepticii încălzirii globale? N-are niciun rost să-i bombardăm cu mai multe informații. Liz Neeley, care ajută la dezvoltarea aptitudinilor de comunicare ale cercetătorilor la organizația Compass, spune că oamenii au nevoie să audă informația de la indivizi convinși în care pot avea încredere, care le împărtășesc valorile fundamentale. Are o experiență personală în această privință. Tatăl ei nu crede în schimbările climatice și își obține mai toate informațiile pe subiect din canalele media conservatoare. Exasperată, în cele din urmă a atacat frontal: „Pe cine crezi, pe ei sau pe mine?“ I-a spus că ea îi crede pe oamenii de știință care studiază schimbările de climă și că îi cunoaște pe mulți dintre ei personal. „Dacă tu crezi că n-am dreptate – i-a spus ea –, înseamnă că n-ai încredere în mine.“ Atitudinea tatălui s-a mai înmuiat. Dar nu ca urmare a realităților.

Capra-păianjen Centrul de Istorie Postnaturală din Pittsburgh expune specimene de organisme modificate genetic – printre care și Pistruiata, o capră modificată să producă lapte care conține proteine din pânza de păianjen, din care, în viitor, s-ar putea obține fibre de uz comercial. Nu există dovezi că OMG-urile dăunează sănătății umane, dar îngrijorarea publicului a determinat 64 de țări și trei state din SUA să voteze legi care cer etichetarea alimentelor ce conțin astfel de organisme. Foto: Richard Barnes

Pentru un om rațional, cele de mai sus sunt destul de deprimante. După descrierea lui Kahan, modul în care luăm decizii pare aproape întâmplător. Tot el mi-a spus că și noi, cei din domeniul comunicării științifice, avem aceleași înclinații tribale ca toată lumea. Credem în ideile științei nu pentru că am evaluat cu adevărat toate dovezile, ci pentru că simțim o afinitate față de comunitatea științifică. Când i-am spus lui Kahan că sunt un susținător convins al evoluției, mi-a spus: „Faptul că ești convins de evoluție te descrie doar pe tine. Nu descrie felul cum raționezi.“

Se poate – numai că evoluția chiar e reală. Fără ea, biologia e de neînțeles. Lucrurile acestea nu au două fețe. Schimbările de climă sunt reale. Vaccinurile chiar salvează vieți. Contează dacă ai dreptate sau nu – iar tribul științific are o lungă istorie în care a ajuns la adevăr în cele din urmă. Societatea modernă e clădită pe adevărurile la care a ajuns știința.

A te îndoi de știință are consecințele sale. Oamenii care cred că vaccinurile cauzează autism – mulți dintre ei, de altfel, educați și înstăriți – subminează „imunitatea colectivă“ la boli ca tusea convulsivă și pojarul. Mișcarea antivaccinare e în creștere din 1998, când prestigiosul jurnal medical britanic Lancet a publicat un studiu despre legătura dintre un vaccin comun și autism. Mai târziu, publicația a infirmat studiul, care a fost discreditat complet. Dar ideea unei legături între vaccinare și autism a fost susținută de celebrități și consolidată de filtrele obișnuite de pe internet. (A rămas celebră declarația actriței Jenny McCarthy, activistă antivaccinare, la Oprah Winfrey Show: „Am absolvit Universitatea Google.“)

În dezbaterea pe teme climatice, consecințele îndoielii au toate șansele să fie globale și de durată. În SUA, scepticii schimbărilor de climă și-au atins scopul de a stopa combaterea încălzirii globale. N-au avut nevoie să câștige dezbaterea pe fond: a fost suficient să facă lucrurile atât de neclare cât să împiedice votarea legilor pentru limitarea emisiilor de gaze de seră.

Unii activiști de mediu vor ca oamenii de știință să coboare din turnul lor de fildeș și să se implice mai mult în luptele politice. Liz Neely spune că un cercetător care se angajează pe acest drum trebuie să fie foarte atent. „Odată ce ai trecut granița dintre comunicarea științifică și lobby, e greu să te mai întorci“ – spune ea. În dezbaterea asupra schimbărilor climatice, afirmația principală a scepticilor e că vocile științifice care susțin că sunt reale și prezintă o amenințare gravă sunt influențate politic și motivate de activismul de mediu, nu de date concrete. Nu e adevărat; e o defăimare a oamenilor de știință cinstiți. Dar va deveni plauzibilă dacă cercetătorii ies din zona de expertiză profesională și încep să susțină o măsură sau alta.

Tocmai detașarea aceasta, așa-numitul sânge rece al științei, face din ea cel mai fiabil instrument. E felul în care știința ne spune adevărul, nu ce am vrea noi să fie adevărat. Oamenii de știință pot fi la fel de dogmatici ca oricine – dar dogma lor se ofilește invariabil sub analiza neiertătoare a noilor studii. În știință, nu e o crimă să te răzgândești dacă dovezile o cer. Pentru unii, tribul e mai important decât adevărul; pentru cei mai buni cercetători, adevărul e mai important decât tribul.

Gândirea științifică nu e înnăscută, ci se învață, dar uneori nu e bine predată – spune McNutt. Oamenii ies din sistemul de învățământ cu impresia că știința e o sumă de adevăruri, nu o metodă. Studiul lui Shtulman a arătat că, până și printre studenți, mulți nu înțeleg pe deplin ce înseamnă dovezile. Metoda științifică nu e instinctivă –, dar, dacă ne gândim, instinctivă nu e nici democrația. În mare parte din istoria omenirii, ambele au fost absente. Ne omoram unii pe alții ca să ajungem pe un tron, ne rugam la zeul ploii și, de bine-de  rău, sau foarte rău, făceam cam tot ce făcuseră și strămoșii noștri.

Acum trăim schimbări incredibil de rapide, uneori înfricoșătoare. Nu toate sunt în direcția progresului. Știința ne-a făcut specia dominantă, care – cu tot respectul pentru furnici sau algele verzi-albastre – are puterea să schimbe fața întregii planete. Firește, e bine să punem întrebări despre ce facem cu știința și tehnologia. „Toată lumea ar trebui să-și pună întrebări – spune McNutt. E trăsătura definitorie a cercetătorului. Dar apoi trebuie să folosească metoda științifică sau să aibă încredere în cei care o folosesc, pentru a decide cum răspunde întrebărilor respective.“ Avem multe de învățat în ce privește procesul de găsire a răspunsurilor, fiindcă întrebările în niciun caz nu vor deveni mai simple.

 

Joel Achenbach, jurnalist de știință la  Washington Post, colaborează cu National Geographic din 1998. Cel mai recent articol ilustrat de fotograful Richard Barnes a fost Nero, în septembrie 2014.

 

Articolul a apărul în ediția din martie 2015 a revistei National Geographic România



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*