Despre oameni și urși carpatini

Silviu Chiriac activează în domeniul conservării biodiversităţii şi în managementul ariilor protejate din 1999, are un doctorat în domeniul ştiinţelor naturii, e membru al IUCN și a coordonat 4 proiecte LIFE pentru cercetarea şi conservarea carnivorelor. Foto: Costas Dumitrescu

Am început discuţiile pentru acest interviu la cabana Lepşa Funicular din Munţii Vrancea, bârlogul preferat al lui Silviu Chiriac, unul dintre cei mai importanţi conservaționiști din România. L-am terminat 6 ore mai târziu în grădina din dreptul semnului de ieşire din localitatea Greșu, spre Târgul Secuiesc, unde Silviu și colegul său Radu Mihai Sandu, au fost chemați să elibereze o ursoaică prinsă în laț.

Cătălin Gruia: În octombrie trecut, Cristiana Pașca Palmer a intrat în istorie ca primul ministru al Mediului din România postdecembristă care a refuzat să semneze Ordinul pentru derogarea intervenţiilor pe speciile protejate de carnivore mari, suspendând vânătoarea pentru trofeu și cotele colective anuale.

Silviu Chiriac: Acea decizie a dat peste cap un întreg sistem obişnuit să trateze cu uşurinţă problema derogărilor pentru speciile strict protejate de carnivore. Până atunci, cotele anuale de intervenţie prin vânătoare asupra urşilor, lupilor, râşilor şi pisicilor sălbatice erau aprobate de autorităţi cu un automatism lejer pe baza unor evaluări anuale realizate prin metode cantitative învechite, care nu eliminau multipla înregistrare a animalelor.

O întreagă isterie publică s-a creat în 2016, când, pentru prima dată în istorie, propunerea de ordin de ministru care prevedea împuşcarea a peste 1.600 de animale sălbatice a fost făcută publică, iar oamenii au aflat cu mirare că, deşi strict protejate, aceste specii se împuşcă pentru că nu găsim variante alternative de a le ţine sub control sau de a satisface necesităţile economice ale unor asociaţii de vânătoare. Chiar şi Academia Română, care trebuia să avizeze cotele anule de intervenţie, s-a ferit, în 2016, să mai aprobe acel demers birocratic. Normal că un sistem care funcţiona încă din 2007 a avut şi are o rezistenţă mare la schimbare. Totuşi, cred că gestionarea unor specii strict protejate trebuie să aibă la bază, mai întâi de toate, date reale despre populaţiile pe care vrem să le gestionăm.

CG: În urmă cu 4 luni, câteva sute de oameni din Harghita, Covasna şi Mureş au pichetat sediul Ministerului Mediului, cerând împuşcarea urşilor…

SC: Oamenii care au venit la Bucureşti nu vor să vadă urşi sau lupi împuşcaţi! Ei au cerut rezolvarea problemelor cauzate de urşi în sate şi în agricultură. Oamenii au dreptate să se plângă, pentru că în  Covasna, Harghita, Mureş şi nu numai urşii creează probleme atacând animale, stricând culturile şi livezile sau chiar rănind oameni. Statul nu are multe pârghii pentru a-i ajuta şi de aceea oamenii sunt nemulţumiţi. Judeţele Covasna şi Harghita au câteva particularităţi în apariţia conflictelor cu urşii: pe de o parte hrănirea suplimentară de către vânători s-a practicat aici foarte intens şi cred că asta a contribuit la creşterea toleranţei urşilor faţă de oameni, iar pe de altă parte, relieful favorizează desfăşurarea unor activităţi antropice în arealul ocupat în mod natural şi de către urs, iar asta face ca incidenţa şi numărul atacurilor urşilor să fie mult mai mare comparativ cu zonele forestiere din Carpaţi, unde atacurile şi pagubele aproape lipsesc.

Ordinul din 4 septembrie 2017 al ministrului Mediului tinde către o situaţie de normalitate, dând posibilitatea autorităţilor să intervină ori de câte ori este nevoie în situaţii care pun în pericol viaţa şi bunurile oamenilor. Practic, acesta e spiritul Directivei Habitate şi al legislaţiei naţionale, care ar fi trebuit aplicate încă din 2007. Din păcate, lipsa de transparenţă de până în 2016 şi aplicarea greşită a unor texte de lege neclare au făcut ca orice acţiune de eliminare a urşilor şi lupilor să fie privită de publicul larg cu mare suspiciune. Vrem sau nu să acceptăm, realitatea cotidiană ne obligă să intervenim şi cu arma sau capcanele când se atinge o limită de suportabilitate în ceea ce priveşte securitatea semenilor noştri.

CG: Ce faceţi pentru a împăca urşii cu comunităţile locale din zonele sălbatice?

SC: Până acum, proiectele LIFEURSUS şi WOLFLIFE, finanţate de Comisia Europeană, au contribuit la implementarea pe teritoriul României au unor tehnici noi pentru reducerea pagubelor produse de urşi şi lupi. Încă din 2002, noi am importat şi montat în România primele garduri electrice pentru protecţia stânelor şi livezilor, am adus şi testat în premieră substanţe repelente olfactive şi am implementat metode de condiţionare adversivă a urşilor care deja erau obişnuiţi să se hrănească la tomberoane.

În ultimii patru ani, am înfiinţat în Vrancea una dintre cele mai mari crescătorii de câini de pază a şeptelului din rasa Ciobănesc Carpatin. Câinii donaţi în perechi ciobanilor din zonele de conflict vor creşte, se vor înmulţi şi peste câțiva ani putem spune că vor fi suficient de mulţi câini din acesta rasă care să apere ciobanii de pagubele produse de lupi. În lipsa lor, ciobanii folosesc tot felul de metişi incapabili să respingă un atac al lupilor sau urşilor.

Metode de asigurare a unui echilibru în ceea ce priveşte numărul şi mărimea pagubelor sunt multe! Însă noi nu reuşim să acţionăm decât la nivel regional, prin proiecte care au un caracter demonstrativ. De aici încolo, statul, prin instituţii precum Administraţia Fondului de Mediu, ar trebui să sprijine concret fermierii să-şi achiziţioneze garduri electrice, substanţe repelente sau câini de pază.

Urşii, lupii şi râşii din Carpaţi au încă populaţii viabile în România. Din păcate, ca peste tot în Europa, odată cu dezvoltarea economică se înregistrează şi creşterea presiunilor şi ameninţărilor faţă de speciile de faună sălbatică. La noi în Carpaţi, aceste specii pot să supravieţuiască dacă vom avea înţelepciunea să investim chibzuit pentru a asigura coexistenţa oamenilor din mediul rural alături de carnivorele mari. Fără menţinerea acceptanței localnicilor, lupta este ca și pierdută.

CG: Care a fost în mod tradițional relaţia românului cu ursul?

SC: Timp de sute de ani, ţăranul român a învăţat să conviețuiască cu carnivore, dezvoltând în mod isteţ tehnici de a le îndepărta şi a ştiut cum să se apere când a fost atacat. Dacă vorbeşti cu locuitorii unor sate din mijlocul pădurii, o să-ţi spună fără patimă că da, sunt mulţi urşi pe aici şi mai strică câte un pom, mai iau câte o junincă, dar aşa e viaţa sus la munte!

În ţările vest-europene, carnivorele mari s-au reîntors în vechile teritorii din care fuseseră exterminate şi au găsit fermieri care au uitat cum să-şi mai apere oile, au uitat cum e să dormi lângă animale, nu mai ştiu să chiuie noaptea, cu mâinile pâlnie la gură, pentru a îndepărta lupii şi urşii. Acolo au făcut prăpăd şi tocmai de aceea noi încercăm să spunem oamenilor să nu-şi
uite obiceiurile vechi, să nu abandoneze modul tradiţional de pază a şeptelului.

Află mai multe despre carnivorele mari din România pe www.carnivoremari.ro

 



2 Comments

  1. Da…de sure de Ani ursii au fost omorati cu laturi, otrava, carpe inmuiate in untura. Doar ca nimeni nu still si nu era interest. Sa ne intoarcem Dara la vechile practici.

    • Atat au fost de cruzi romanii cu carnivorele mari incat, pana in prezent, acestea au supravietuit ca si specii iar efectivele lor sunt, in Romania, cele mai mari din Europa.
      Dra, desigur, este mai usor sa fim negativisti sa va vedem numai (posibilul) rau.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*