Spinosaurus intră în istorie drept primul dinozaur despre care știm că înota

Doi dinozauri Spinosaurus aegyptiacus vânează un rechin-ferăstrău preistoric Onchopristis în apele unui bazin hidrografic care se întindea pe suprafața de azi a Marocului, acum aproximativ 95 de milioane de ani. Noile fosile din coada dinozaurului demonstrează că aceasta era adaptat pentru înot - întărind ideea că Spinosaurus și-a petrecut mare parte din timp în apă. Ilustrație: Davide Bonadonna, sursă: Nizar Ibrahim, Universitatea Detroit Mercy

O nouă fosilă din coada acestui uriaș prădător ne lărgește orizontul de cunoaștere despre cum și unde au trăit dinozaurii.

Casablanca, Maroc – La capătul unui hol întunecat al Université Hassan II din Casablanca, am intrat într-o cameră prăfuită care adăpostește un set remarcabil de fosile – oase care ridică întrebări fundamentale despre Spinosaurus aegyptiacus, unul dintre cei mai ciudați dinozauri descoperiți vreodată.

Mai lung decât un adult Tyrannosaurus rex, prădătorul de șapte tone și 16 metri lungime, avea spini dorsali mari și un bot alungit, plin de dinți conici, care semăna cu cel al unui crocodil. Timp de zeci de ani, reconstrucțiile corpului său voluminos s-au finalizat cu o coadă lungă și îngustă precum cele ale verilor săi teropozi.

Rămășițele roșii-maronii care stau întinse în fața mea schimbă acea imagine. Aceste oase iau forma unei cozi aproape complete, prima coadă de Spinosaurus descoperită. Este atât de mare, încât e nevoie de cinci mese pentru a-i susține întreaga lungime, și, spre surprinderea mea, membrul seamănă cu o velă osoasă uriașă.

Membrii echipei fac săpături cu lopeți și tânăcoape la situl Zrigat, unde paleontologul Nizar Ibrahim caută un schelet de Spinosaurus. Foto: Paolo Verzone / National Geographic
Un os dintr-un picior de Spinosaurus iese la iveală din gresia roșie de la situl de săpături marocan. Fosila dinozaurului descoperită aici reprezintă cel mai complet teropod cretacic găsit vreodată în Africa de Nord. Foto: Paolo Verzone / National Geographic
Echipa de cercetare se adună în jurul unui os de Spinosaurus proaspăt găsit. În sensul acelor de ceasornic, din stânga sus: Ayoub Amane, student la Université Hassan II; Gabriele Bindellini, studentă la Universitatea din Milano și expertă în fotogrammetrie; Marco Auditore, ilustrator științific; Simone Maganuco, paleontolog independent; M’barek Fouadassi săpător profesionist și șofer; paleontologul Nizar Ibrahim, de la Universitatea Detroit Mercy; Cristiano Dal Sasso, paleontolog la Muzeul de Istorie Naturală din Milano; paleontologul Samir Zouhri de la Université Hassan II, Casablanca. Foto: Paolo Verzone / National Geographic
Excavând timp îndelungat sub soarele de vară, cercetătorii de la situl de săpături își păstrează lucrurile sub un bolovan, în speranța că umbra va menține apa rece, cât mai mult timp. Foto: Paolo Verzone / National Geographic
Ibrahim aruncă o bucată de gresie roșie pe deal, în jos. Foto: Paolo Verzone / National Geographic

Descrisă astăzi în jurnalul Nature, această coadă este cea mai extremă adaptare acvatică întâlnită vreodată la un dinozaur mare. Descoperirea sa în Maroc ne lărgește orizontul de cunoaștere despre modul în care a trăit și a prosperat unul dintre cele mai dominante grupuri de animale terestre.

Spinii săi delicați, de mai mult de jumătate de metru, care ies din multe dintre vertebrele care alcătuiesc coada, conferă profilul unei vele. Până la capătul cozii, excrescențele osoase care ajută vertebrele adiacente să se întrepătrundă, practic dispar, lăsând vârful cozii să se onduleze înainte și înapoi într-un mod în care ar propulsa animalul prin apă. Probabil, adaptarea l-a ajutat să se deplasze prin ecosistemul uriaș de râuri pe care îl numea casă – sau chiar să se repeadă după peștii enormi pe care probabil că i-a prins.

„Acesta a fost practic un dinozaur care încerca să-și construiască o coadă de pește”, spune Nizar Ibrahim, explorator National Geographic, cercetătorul principal care examinează fosila.

Structura oaselor – alături de modelarea robotizată de ultimă generație a mișcării cozii – adaugă dovezi noi și convingătoare la un argument care a făcut furori de ani de zile în rândul paleontologilor: Cât timp și-a petrecut de fapt Spinosaurus înnotând, și, implicit, cât de mult s-au apropiat vreodată marii dinozauri prădători de viața în apă? În 2014, cercetătorii conduși de Ibrahim au susținut că prădătorul a fost primul dinozaur semiacvatic confirmat, o ipoteză care a întâmpinat rezistență din partea colegilor care au pus la îndoială dacă fosila studiată de echipa lui Ibrahim era de fapt Spinosaurus sau chiar un singur individ.

Samir Zouhri, paleontolog la Université Hassan II, Casablanca, explorează un sit din apropiere de Sidi Ali, Maroc, în căutarea de mai multe fosile din vremea Spinosaurusului. Foto: Paolo Verzone / National Geographic

Pe vremea lui Spinosaurus, în urmă cu 95 – 100 de milioane de ani în perioada cretacică, mai multe grupuri de reptile evoluaseră pentru a trăi în medii marine, cum ar fi ihtiosaurul asemănător delfinilor și plesiosaurusul cu gât lung. Dar acei monștri de mare din perioada dinozaurilor fac parte dintr-o altă ramură a arborelui genealogic al reptilelor, în timp ce despre adevărații dinozauri, precum Spinosaurus, s-a crezut mult timp că sunt animale terestre.

Acum, în coada recent analizată, s-au găsit dovezi clare că Spinosaurus nu doar că a flirtat cu țărmul, dar avea capacitatea să se miște prin apă în toată regula. Toate concluziile publicate astăzi sugerează că gigantul Spinosaurus a petrecut mult timp sub apă, posibil vânând prada ca un crocodil masiv. „Această coadă spune totul”, spune Samir Zouhri, paleontolog la Université Hassan II, membru al echipei. „Acest dinozaur înota”.

Alți oameni de știință care au evaluat noul studiu sunt de acord că coada reduce la tăcere câteva îndoieli persistente și întărește teoria unui Spinosaurus semiacvativ.

„Este, cu siguranță, o surpriză”, spune paleontologul Tom Holtz de la Universitatea din Maryland, care nu a fost implicat în studiu. „Spinosaurusul este chiar mai ciudat decât am crezut.”

Membrii echipei: Simone Maganuco, Nizar Ibrahim și Cristiano Dal Sasso examinează una dintre vertebrele cozii lui Spinosaurus. „A studia o fosilă de animal este, pentru mine, un fel de creație”, spune Dal Sasso, paleontolog la Muzeul de Istorie Naturală din Milano. „Trebuie să învii un animal din fragmente.” Foto: Paolo Verzone / National Geographic
Spinii osoși lungi ies din vertebrele cozii lui Spinosaurus. În realitate, modelarea a mărit suprafața cozii și i-a dat o formă de velă. Foto: Paolo Verzone / National Geographic

Oase și bombe

Povestea lui Spinosaurus este la fel de neobișnuită ca și coada nou-descoperită, o aventură care se întinde de la muzeele germane bombardate, până la pietrele parcă de pe Marte din Sahara marocană.

Rămășițele acestui animal ciudat au apărut pentru prima dată din adâncurile timpului, în urmă cu mai bine de un secol, datorită paleontologului și aristocratului de origine bavareză Ernst Freiherr Stromer von Reichenbach. Din 1910 până în 1914, Stromer a organizat o serie de expediții în Egipt care au scos la iveală zeci de fosile, inclusiv bucăți din ceea ce avea să numească ulterior Spinosaurus aegyptiacus. În prima sa descriere publicată, Stromer s-a străduit să explice anatomia creaturii, speculând că ciudățenia ei „vorbește pentru o anumită specializare”. El și-a imaginat animalul stând pe membrele posterioare, ca un T. rex fără echilibru, cu spatele lung plin de spini dorsali. După ce fosilele au fost expuse la Muzeul Paleontologic din München, l-au făcut celebru pe Stromer.

Paleontologul Cristiano Dal Sasso ține cu grijă a patra vertebră de la baza cozii lui Spinosaurus, una dintre cele mai complete vertebre recuperate de echipă. Foto: Paolo Verzone / National Geographic

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, bombardamentele aliaților l-au determinat pe Stromer – un critic al regimului nazist – să îl roage cu disperare pe directorul muzeului să mute fosilele undeva în siguranță. Directorul, un nazist înfocat, a refuzat, iar bombardamentele au distrus fosilele în 1944. Doar desenele, fotografiile și descrierile din jurnalul de teren au mai rămas pentru a demonstra că fosilele de Spinosaurus ale lui Stromer existaseră vreodată.

În deceniile care au urmat, Spinosaurus s-a confruntat de câteva mituri, pe măsură ce generațiile de paleontologi găseau mai multe rude apropiate ale lui în toată lumea, din Brazilia până în Thailanda și încercau să înțeleagă modul în care trăiau. Descoperiți pe patru continente, acești „spinozaurizi” au mâncat aproape sigur pește – lucru bazat pe anatomia craniului, structurile dinților și, într-un caz, pe solzii de pește care au fost găsiți conservați în cutia toracică a unui spinozaur.

La începutul secolului al XX-lea, paleontologii se jucau cu noțiuni de dinozauri acvatici, inclusiv cu ideea că dinozaurii mari care se hrăneau cu plante trăiau în lagune, pentru a-și susține greutatea mare a corpului. Însă decenii de cercetări anatomice arată acum că dinozaurii de toate formele și dimensiunile, chiar și cei mai uriași dintre ei dintre ei, au prosperat pe terra firma. Anatomia membrelor posterioare ale altor spinozaurizi a sugerat cu tărie că și ei au mers pe uscat.

Fără un nou schelet de Spinosaurus de examinat, specia părea predestinată să rămână neclară.

Animație: Spinosaurus aegyptiacus se folosește coadă pentru a se deplasa prin apă. Modelare: Davide Bonadonna și Fabio Manucci; Animație și texturi: Fabio Manucci; Colorizare: Davide Bonadonna, DI.MA. Dino Makers Scientific Supervision; Simone Maganuco și Marco Auditore; Reconstituire bazată pe date de la: Nizar Ibrahim și alții, Nature, 2020.

Pierdut și găsit

Clarificarea avea să vină zeci de ani mai târziu, din sud-estul Marocului, unde mii de mineri artizanali au răscolit rocile din regiune și au găsit fosile care datează de sute de milioane de ani. În speranța de a găsi, mai ales, resturi de dinozaur, unii vânători de fosile și-au concentrat energia spre depozitele de sedimente Kem Kem, o formațiune din piatră de deșert, veche de 95 – 100 de milioane de ani, care pornește de la 320 km est de Marrakech și se întinde peste 240 km spre sud-vest. Stâncile păstrează urmele a ceea ce a fost cândva un vast sistem de râuri în care înotau odată pești de mărimea mașinilor. Dacă ochiți o cârpeală de pământ în gresia roșie a depozitelor Kem Kem, ați putea da de gura unui tunel prea scund pentru a putea sta în picioare în el, săpat de minerii locali cu o bară de oțel ascuțită.

Când minerii găsesc fosile, ei le vând de obicei unei rețele de intermediari și exportatori. Această industrie minieră fosilă oferă venituri vitale pentru mii de oameni din această regiune, deși operează într-o zonă gri din punct de vedere etic și legal. Localnicii sapă pe tot parcursul anului, așa că, aproape sigur, găsesc exemplare mai valoroase din punct de vedere științific decât paleontologii, care sapă doar câteva săptămâni pe an.

Acesta este motivul pentru care paleontologii ajung să îi cunoască pe minerii locali și le verifică frecvent capturile. Profesor asistent la Universitatea Detroit Mercy, Ibrahim, care este de origine germană și marocană, călătorește dintr-un sat în altul ori de câte ori vizitează Marocul, discutând despre ultimele descoperiri ale localnicilor în Darija, dialectul local al limbii arabe, la un pahar aburind de ceai proaspăt de mentă.

Stând lângă de antena de satelit din afara casei sale, un colecționar de fosile afișează o parte din descoperirile sale, de lângă Taouz, Maroc. Oasele izolate oferă o privire asupra biodiversității ecosistemului Kem Kem pe care Spinosaurus l-a numit acasă. Foto: Paolo Verzone / National Geographic
Cutiile de patiserie pline cu fosile sunt aliniate la peretele unei case din apropierea satului Taouz, Maroc, pentru ca vizitatorii, cercetătorii și cumpărătorii să le examineze. Foto: Paolo Verzone / National Geographic

Într-o astfel de vizită, într-un sat din afara orașului Erfoud, în 2008, Ibrahim – pe atunci specialist în depozitele de sedimente Kem Kem – a întâlnit un bărbat care găsise oase despre care omul de știință și-a dat seama ulterior că ar putea aparține unui Spinosaurus. Întâlnirea poate să fi fost predestinată. Ibrahim îl iubise pe Spinosaurus încă de când era un băiețel care creștea la Berlin.

Colegii de cercetare ai lui Ibrahim de la Muzeul de Istorie Naturală din Milano l-au pus în gardă în legătură cu și mai multe oase provenind de la același miner local din Italia și l-au ajutat să le readucă în Maroc. În 2013, într-o a doua excursie Ibrahim, Zouhri și David Martill, paleontolog la Universitatea Portsmouth au condus, în cele din urmă, echipa la formațiunea Kem Kem unde își au originea fosilele și au început să găsească acolo mai multe fragmente de oase.

Ibrahim a folosit aceste fosile noi, oase găsite anterior și articolele lui Stromer pentru a încerca o nouă reconstrucție a lui Spinosaurus. Lucrarea lor, publicată în jurnalul Science în 2014, a declarat fosilele marocane ca fiind înlocuitoare ale celor egiptene originale pierdute în bombardamentele din al Doilea Război Mondial. Reconstituirea lor a dezvăluit că creatura avea o lungime de 16 m la maturitate, fiind mai lungă decât un T. rex adult.

Studiul a argumentat, de asemenea, că Spinosaurus avea un trunchi suplu, membre posterioare butucănoase, un craniu în forma unui crocodil care se hrănește cu pește și oase dense, similare cu cele ale pinguinilor și lamantinilor – caracteristici care indicau un fel de stil de viață semiacvatic.

Samir Zouhri examinează un dinte mare de Spinosaurus în casa unui sătean din Taouz, Maroc. Paleontologii din regiune dezvoltă relații cu localnicii pentru a se asigura că fosilele importante din punct de vedere științific capătă încrederea publicului. Foto: Paolo Verzone / National Geographic

Studiul i-a împărțit pe paleontologi. Unii au reacționat pozitiv, convinși de noile date despre oasele dense ale Spinosaurusului. „Asta m-a lămurit complet”, spune Lindsay Zanno, paleontolog la Muzeul de Științe Naturale din Carolina de Nord, care nu a făcut parte din echipa de cercetare a lui Ibrahim. „Osul are memorie”, adaugă ea, menționând că microstructura oaselor arată diferit la animale terestre, la zburătoare sau la cele care își petrec cea mai mare parte a timpului în apă.

Cu toate acestea, pe alți paleontologi, dovezile prezentate în 2014 nu i-au convins că Spinosaurus înota. Acești cercetători au crezut că, Spinosaurusul, ca și alți spininozaurizi, mânca pește avântându-se în adâncuri precum urșii grizzly și stârcii. Însă, bazându-se pe rămășițele marocane incomplete, ar putea acum cercetătorii să spună sigur că prădătorul preistoric a făcut mai mult decât rudele sale și a înotat rapid după prada acvatică? Dacă da, cum se mișca prin apă?

Alții s-au îndoit că oasele marocane aparțineau unui Spinosaurus. În timp ce oasele noi marocane erau în mod clar spinozauride, numărul speciilor de spinozauri din Africa de Nord a fost și este o problemă de dezbatere științifică. S-a potrivit cu anatomia fosilelor exact cu creatura egipteană pierdută a lui Stromer? Sau, în schimb, au apaținut unei rude apropiate, dar distincte? „Nimeni nu era sigur cât de multe specii sau genuri avem [în Africa de Nord] și chiar unde se află oricare dintre ele în timp și spațiu”, spune Dave Hone, paleontolog la Universitatea Queen Mary din Londra și specialist în spinozaurizi.

Încercând să pună capăt controversei, în septembrie 2018, Ibrahim și colegii săi s-au întors pe situl marocan, cu sprijinul National Geographic Society, pentru a verifica mai multe oase. Timpul a fost esențial: a auzit de la contactele locale că săpătorii comerciali de fosile făceau tunele în dealurile din apropiere în căutare de oase. Ibrahim nu putea risca să lase restul a ceea ce credea a fi singurul schelet cunoscut de Spinosaurus din lume să dispară în sertarele colecționarilor.

Mohand Ihmadi, proprietarul Ihmadi Trilobites Center din Alnif, Maroc, pregătește un dinte de Spinosaurus pentru vânzare. Ani de zile, Ihmadi a păstrat cele mai rare fosile care trec prin magazinul său, în speranța fondării unui muzeu. „Este important să ne păstrăm trecutul”, spune el. „Dacă îl pierdem, nu îl vom primi niciodată înapoi”. Foto: Paolo Verzone / National Geographic

O mulțime de fosile

Săpatul din 2018 a început brutal. Pentru a curăța tone de gresie, echipa a cumpărat singurul picamer funcțional din zonă. S-a stricat în câteva minute. Zilele erau atât de epuizante încât mai mulți membri ai echipei au fost spitalizați odată ce s-au întors acasă. Dar promisiunea descoperirii i-a ajutat să continue, precum și pauzele de Nutella care le luau temporar gândul de la munca îngrozitoare. În cele din urmă, au început să găsească o vertebră caudală după alta de la coada animalului, uneori la doar câteva minute și câțiva centimetri una de alta. Echipa era atât de extaziată de comoară, încât au început să bată cu târnăcoapele repetând “It’s another caudal!” (Este un alt caudal!) pe ritmul cântecului “The Final Countdown”, al trupei Europe.

Am prins gustul pentru provocările sitului de săpături și pentru goana după descoperire când m-am alăturat echipei, în iulie 2019 pentru o expediție de revenire. Căldura de peste 47 de grade și vânturile aride îmi dezhidratau corpul în timp ce ne croiam drum prin stânca marmorată ca slănina. Înșirați de-a lungul peretelui de gresie, elevii lui Ibrahim de la Detroit Mercy au cărat pietre în găleți fabricate din anvelope reciclate și au curățat resturile, în căutarea celor mai mici rămășițe de oase.

Până la sfârșitul zilei următoare, am găsit mai multe fosile de Spinosaurus, inclusiv oase ale picioarelor și două vertebre caudale delicate, care ar fi format vârful cozii dinozaurului. Când roadele întregii munci au fost puse, în cele din urmă, pe mesele laboratorului din Casablanca, Ibrahim și colegii săi au știut că au ceva cu adevărat remarcabil.

O statuie a lui Triceratops, specie găsită în America de Nord, se ivește în curtea Muzeului Fosilelor Tahiri, de lângă Rissani, Maroc. Deși Marocul are dinozauri lui proprii, ei sunt mai puțin cunoscuți decât rudele lor americane îndepărtate. Foto: Paolo Verzone / National Geographic
Muzeul Fosilelor Tahiri, condus de un negustor de fosile, include resturi marocane și fosile de feline din întreaga lume. Aproximativ jumătate din spațiu este dedicat unui magazin de suveniruri, de unde turiștii pot cumpăra bucăți din os de dinozaur. Foto: Paolo Verzone / National Geographic

Numai până la sfârșitul anului 2018, echipa de săpături descoperise peste 30 de vertebre dintr-o coadă de Spinosaurus. Este foarte important că, unele dintre oasele cozii se potrivesc perfect cu ilustrații ale vertebrelor mai fragmentare din coada spinozauridă pe care Stromer le-a publicat în 1934, susținând teoria că o specie de spinozaurid care a trăit în perioada Cretacică, în Africa de Nord, s-a întins din Maroc până în Egipt. În plus, Ibrahim și echipa sa nu au găsit nici un os duplicat pe situl marocan – un semn clar că fosilele au aparțin unui singur individ, o întâmplare extrem de neobișnuită în albiile aspre și accidentate ale râurilor din formațiunea Kem Kem.

Făcut pentru apă

Având acum la îndemână coada creaturii aproape completă, Ibrahim și colegii săi sunt mai încrezători ca niciodată că Spinosaurus a fost un înotător – o afirmație pe care au început să o testeze în laborator.

În februarie 2019, Ibrahim a luat legătura cu Stephanie Pierce, specialist în paleontologia vertebratelor la Muzeul de Zoologie Comparativă al Harvard, întrebând-o dacă: ar putea să-l ajute să testeze ce forță ar genera coada unui dinozaur în apă? Deși modelarea digitală a mișcării animalelor este una dintre specializările ei, Pierce știa că pentru a răspunde la întrebare era nevoie de experimente dinamice, din lumea reală. Ea și colegul ei George Lauder, biolog marin, au convenit să se alăture echipei.

La aproape șase luni după ce duo-ul de la Harvard s-a alăturat echipei lui Ibrahim, am intrat în laboratorul lui Lauder, o cameră unde zbârnâiau ventilatoarele computerelor supraîncărcate. Lauder, așezat la un banc de lucru, s-a întins după o bucată portocalie de plastic – conturul tăiat cu laser al unei cozi de Spinosaurus – și a atașat-o de o tijă de metal. S-a dus apoi spre ceea ce semăna cu un acvariu complicat și a montat coada într-o încrengătură de bârne metalice atârnate de tavan.

Cu oase noi vin modele noi: Guzun Ion de la DI.MA. Dino Makers, o firmă de sculpturi pentru muzee din Fossalta di Piave, Italia, modelează o versiune actualizată a cozii pentru o sculptură în mărime naturală a lui Spinosaurus. Foto: Paolo Verzone / National Geographic

Dispozitivul este un robot numit „Flapper”, care alunecă printr-un tunel cu apă a cărei viteză de curgere poate fi controla de Lauder cu mare precizie. Împânzit cu lumini, camere și senzori, ansamblul poate urmări cu exactitate mișcările acvatice ale unui animal sau robot care înoată și forțele pe care le exercită în timp ce se mișcă.

În timp ce priveam, Lauder a coborât dispozitivul Flapper în apă, iar modelul din plastic, coada de Spinosaurus, atașată de el, a prins viață cu o mișcare menită să imite un aligator care înoată. La fiecare bătaie, o umbră se lăsa pe coadă – și datele alimentau calculatoarele lui Lauder. Flapper a înregistrat forțele exercitate de coadă, reflectând cât de bine s-ar fi propulsat Spinosaurus prin apă.

Rezultatele lui Pierce și Lauder, care sunt incluse în lucrarea din Nature, arată că coada lui Spinosaurus oferă de opt ori mai multă propulsie în apă decât cozile teropodelor non-spinozauride Coelophysis și Allosaurus – și face acest lucru de două ori mai eficient. Descoperirea sugerează că uriașul Spinosaurus își petrecea mult timp scufundat, posibil navigând prin râuri precum un crocodil modern, dar mult mai mare.

Această concluzie îl diferențiază pe Spinosaurus de alți dinozauri iubitori de apă descriși din 2014, inclusiv specii care ar fi putut trăi precum gâștele sau țestoasele. Cu cât Lauder vorbește despre vela dorsală a prădătorului de peste 15 metri, cu atât face ochii mai mari – datorită naturii fără precedent a descoperirii. „Este de necrezut!” spune el.

Reconstituire 3D a lui Spinosaurus aegyptiacus. Modelare: Davide Bonadonna și Fabio Manucci; Animație și texturi: Fabio Manucci; Colorizare: Davide Bonadonna, DI.MA. Dino Makers Scientific Supervision; Simone Maganuco și Marco Auditore; Reconstituire bazată pe date de la: Nizar Ibrahim și alții, Nature, 2020.

În experimentele viitoare, Pierce și Lauder spun că printr-o versiune modificată a lui Flapper ar putea testa un model 3D al cozii, sau chiar un model cu corp complet actualizat al lui Spinosaurus, ceea ce ar ajuta la clarificarea modului în care dorsala, de aproape 2 metri a dinozaurului îi putea afecta înotul. Totuși, pentru a-și realiza acest vis, Ibrahim vrea să includă fiecare așchie de os pe care o găsește, motiv pentru care echipa sa s-a întors în deșert în vara anului 2019 pentru mai multe săpături.

Una dintre fosilele găsite de ei pe care le-am văzut în acea expediție îi va ajuta în curând să testeze o altă caracteristică acvatică a lui Spinosaurus: picioarele sale posibil palmate. Având mai multe oase la îndemână, cercetătorii pot reconstitui în cele din urmă piciorul întreg al dinozaurului pentru testa cât de mult își depărta Spinosaurus degetele de la picioare.

Cel mai important pentru Ibrahim, este ca orice fosile găsite de echipa sa să rămână în Maroc, mărind colecția pe care Zouhri, paleontologul de la Université Hassan II, o supraveghează în laboratorul său din Casablanca. Speranța este că, într-o bună zi, aceste oase și oamenii de știință care le studiază vor sădi bazele primului muzeu național de istorie naturală din Maroc – și îi vor inspira pe oamenii din Africa de Nord să viseze la lumile pierdute de sub picioarele lor.

„Ce vreau să fac este să construiesc o casă pentru Spinosaurus”, spune Ibrahim. „Acest lucru va deveni un simbol – un reper – al paleontologiei africane.”

Articol publicat pe www.nationalgeographic.com
Text: Michael Greshko
Foto: Paolo Verzone / National Geographic

1 Trackback / Pingback

  1. Primul dinozaur care a reușit să înoate: Spinosaurus

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*