Știrile și lumea de mâine

Foto: 123rf

Când ne-a devenit tuturor clar că pandemia este aici ca să rămână mult timp, cu toții am început să ne întrebăm mai mult sau mai puțin lucid: cum va fi lumea de mâine?

Interviu de: Roxana Melnicu
Foto: 123rf, PR

A făcut-o și New Strategy Center, care lansează la Curtea Veche Publishing un adevărat eveniment: volumul Lumea de mâine. Ce urmează după pandemie? Reflecții și proiecții.

Editorii sunt Olivia Toderean, Sergiu Celac, George Scutaru. Volumul este o colecție de 37 de eseuri semnate de 43 de autori români și străini, cu profesii și expertize diversificate: politologi, economiști, sociologi, psihologi, ingineri, nume reputate fiecare în domeniul abordat în carte. Între autori, 16 sunt reprezentanți ai mediilor academice și de think tank din SUA, Marea Britanie, Germania, Italia, Norvegia, Ucraina, Turcia, R. Moldova. Un număr important dintre contributori au însă îndeplinite mandate de decizie și reprezentare importante în România și în foruri internaționale. La 19 martie au fost lansate primele invitații scrise pentru contributorii români, la 20 mai se primeau ultimele contribuții în limba română și fuseseră deja traduse toate contribuțiile primite din străinătate. Toate contribuțiile au fost scrise integral în perioada stării de urgență din România și de lockdown în exterior.

Caracterul inovator și utilitatea proiectului au fost reconfirmate prin acceptul timpuriu al prof. univ. dr. Ion Aurel Pop, Președintele Academiei, de a scrie Postfața volumului. Un alt prilej de satisfacție a fost acordul ambasadorului Wolfgang Ischinger, Președintele Conferinței de Securitate de la Munchen, de a scrie Prefața volumului.

Mi-a atras atenția în special abordarea comunicării oficiale și neoficiale, a știrilor și conținuturilor vehiculate în această perioadă, de aceea am urmărit cu atenție în volumul Lumea de mâine. Ce urmează după pandemie? Reflecții și proiecții. Intervenția Alinei Bârgăoanu, profesor universitar, expert în cadrul Grupului la nivel înalt pentru combaterea știrilor false și a dezinformării din mediul online, Comisia Europeană. Am ținut să aflu mai multe în cadrul unui interviu, după ce am creionat puțin situația în care ne aflăm în lumea în care comunicarea este esențială.

Alina Bârgăoanu, profesor universitar, expert în cadrul Grupului la nivel înalt pentru combaterea știrilor false și a dezinformării din mediul online, Comisia Europeană. Foto: arhiva personală

În ultimele luni, lumea s-a confruntat cu o situație cu adevărat fără precedent: o pandemie de care am luat cu toții cunoștință din media cu foarte puțin timp înainte de a se opri toată lumea și de a cădea cu toții aproape simultan în pasivitate, conectați exclusiv virtual și hrăniți informațional de la distanță numai de media și internet. Iată o situație care nu avea cum să nu dea naștere celor mai diverse anomalii de interpretare a realității, pe care le vedem acum la lucru. Declararea pandemiei de către OMS a fost urmată imediat de carantină în aproape toată lumea, decretată de mai toate statele în interval de nici o săptămână – șocul a fost imens, iar comportamentul oamenilor a trecut pe modulul „teroriștii și revoluția română“ respectiv claustrare în casă și consum de media, în special televiziune și internet. Mulți credeau la început cu sinceritate că întreaga problemă se rezolvă cu prețul a două săptămâni de închidere și se simțeau pregătiți să dea piept cu pandemia, acceptând limitarea drepturilor și a modului lor de viață de până acum. Învățam despre noul dușman, coroborând informațiile – pe cele oficiale și pe cele neoficiale – un timp cam asta a fost preocuparea aproape exclusivă a multora dintre noi. Greul a venit abia atunci când toată lumea s-a lămurit că aceste două săptămâni de izolare forțată vor fi urmate de alte și alte săptămâni și atunci a început să crească depresia, starea de urgență a început să fie resimțită din ce în ce mai opresiv iar mesajele de frică sosite pe toate canalele susțineau supunerea.

Cum evaluați comunicarea oficială în această perioadă – la noi și în lume?

În primul rând, ați făcut o descriere foarte corectă și concisă a situației în care ne aflăm, a infodemiei – boala ecosistemului informațional – care însoțește pandemia propriu-zisă.

Peste tot în lume, liderii, decidenții, autoritățile s-au găsit în mijlocul unei furtuni de nimic prevestită. Nu cred că a fost/ este o poziție ușoară pentru nici o persoană aflată în postură de conducere, multe decizii de luat, multe schimbări de implementat, multe stări de spirit imprecise la nivelul opiniei publice de gestionat. În același timp, criza pandemiei, pe care o analizez alături de 42 de experți în cartea “Lumea de mâine: ce urmează după pandemie?”, a reprezentat, în principiu, și o ocazie de creare a solidarității în jurul unor scopuri comune, aflate dincolo de orice dispută internă – scopul de a salva vieți, de a menține sănătatea corpului social. Nu cred că poate fi vorba despre o evaluare uniformă a comunicării oficiale la nivel global; aceasta poate fi o primă trăsătură distinctivă a pandemiei de Covid-19 – e o criză sanitară globală care s-a politizat și s-a geopolitizat. În acest context, au existat țări care, tocmai ca urmare a faptului că s-au ținut relativ departe de această tentație a politizării și a geopolitizării, par a fi trecut mai bine prin dificultăți: Corea de Sud, Germania, Noua Zeelandă. Finlanda.

În România, nu am avut priceperea, înțelepciunea de a nu ne “contamina” de aceste virusuri ale politizării și geopolitizării. În estimarea mea, a existat o perioadă de grație, până în perioada Paștelui ortodox, când comunicarea oficială nu a părut atât de contaminată de competiția politică internă, când, cu mici excepții, liderii publici au acționat și comunicat la unison. A ajutat, în acea perioadă, și faptul că demersurile de comunicare publică au fost dominate de discursul de tip expert, mai ales discursul venit din zona medicală. Pe măsură ce ne-am apropiat de momentul de “ridicare graduală a restricțiilor” (numite, în mod eronat în comunicarea publică, “măsuri de relaxare”), acest moment de relativ consens public s-a evaporat.

Ce au transmis la nivel emoțional comunicările oficiale – la noi și în lume? S-au putut adapta stărilor de neliniște/frustrare/furie care era inevitabil să apară la nivelul publicului?

Deja din întrebare ați identificat una dintre slăbiciunile comunicării oficiale de la noi – faptul că, de multe ori, au lipsit participarea emoțională, dovezile de empatie, story-telling-ul nu în sensul de a miza pe reacții viscerale (primul marker al discursului, al retoricii de tip fake), ci în sensul de a ilustra tendințe generale prin povești individuale, în care să ne putem regăsi cu toții. Această funcție mobilizatoare a comunicării, aceea de a crea solidaritatea, empatia, de a activa legăturile în interiorul comunității – a fost preluată de televiziuni sau de segmente ale societății civile.

Dacă e să ne uităm pe scena internațională, există exemple celebre de lideri care s-au simțit în apele lor tocmai mizând pe această latură emoțională, mobilizatoare a comunicării publice; Jacinda Ardern, premiera Noii Zeelande, este, de departe, preferata mea din acest punct de vedere, excelând la comunicarea pe rețelele sociale, comunicare adecvată mediului de comunicare, publicului, situației de criză. Sunt și alte exemple la fel de convingătoare: Reuven Rivlin, Președintele Israelului, Regina Elisabeta a II-a Marii Britanii. Există și lideri care, chiar dacă nu au apăsat pe această pedală “emoțională”, au reușit să mobilizeze națiunea în direcția respectării regulilor, a sacrificiilor în plan personal de dragul unui scop colectiv. Exemplul cel mai clar este oferit, după părerea mea, de cancelarul germal Angela Merkel, care a mizat pe imaginea de competență, de profesionalism, de expert, cu discursuri sincere, posibil “brutal de sincere” cu privire la gravitatea situației, la dificultatea măsurilor și a restricțiilor pe care trebuie să le respecte autoritățile și cetățenii deopotrivă.

Au prezentat coerență, credibilitate, comunicările oficiale – la noi și în lume?

Au existat situații de comunicare din partea liderilor, autorităților, decidenților care au prezentat aceste trăsături despre care vorbiți. Aș remarca, din acest punct de vedere, discursul Ministrului Sănătății prin care s-a adresat medicilor cu expresia inspirată “frații mei”; câteva dintre discursurile Președintelui Iohannis, în care a a făcut apeluri la solidaritate, a explicat că “învinovățirile nu duc nicăieri”, că “trebuie să dăm ascultare experților”, sau că avem de-a face cu o problemă medicală, nu politică.

Există și suficiente erori care s-au făcut din punctul de vedere al comunicării publice. Dintre acestea, aș puncta, pe lângă ce am punctat deja: reducerea comunicării la informare (o informare relativ seacă a numărului de decese și de infectări); ezitările, contrazicerile între decidenți; discursul polarizant și moralizator, construit pe ideea unui conflict permanent între “noi și ei”; pregătirea opiniei publice pentru un sprint de 100 de metri și nu pentru un maraton (ce ați remarcat și dumeavoastră, cultivarea ideii că avem de-a face cu o criză bine delimitată în timp, care va avea un apogeu “în preajma Paștelui”, după care “curba se va aplatiza” și totul va reveni la normal; bascularea între o narațiune triumfalistă, clamată prea devreme (suntem “o poveste de succes în Uniunea Europeană”) și una de tip “colaps”, “catastrofă” (riscăm să devenim “oaia neagră” a aceleiași Uniuni Europene).

Neconcordanțele în informările oficiale, lipsa de încredere în autorități formează terenul propice pe care cresc teoriile conspirației. Se pot oare regla aceste raporturi „din mers“? Este posibil ca informările oficiale să dobândească coerență prin corecții făcute pe parcurs sau rămâne adevărat că o informare odată scăpată în spațiul public are prima putere și „dezmințirile“ și „corecțiile“ au impact și credibilitate mai redusă? Există acțiuni, gesturi, comunicări oficiale care pot cu adevărat reconstrui încrederea în autorități? Cum ar trebui să fie acestea?

România a intrat în pandemie cu suficiente comorbidități ale spațiului public: polarizare, apetit pentru interpretări excentrice, desprinse de fapte sau pentru care faptele sunt doar un pretext, neîncredere structurală în autorități, în decidenți. Spațiul public este dominat de câteva narațiuni foarte puternice, aflate, parcă, în așteptarea faptelor care să le confirme, narațiuni care constituie un adevărat handicap pentru autoritățile nevoie să gestioneze o urgență medicală precum cea de acum (lăsăm deoparte ironia că mulți dintre decidenții actuali au pus umărul la răspândirea acestor narațiuni, crezând, poate, că acestea îi lovesc doar pe adversari sau competitori): “autoritățile ascund adevărul, au întotdeauna ceva de ascuns”, “politicienii fură”, “statul este un prost administrator”, “acțiunea comună este o reminiscență a … comunismului”. Cu astfel de narațiuni dominante, chiar atotputernice, actualii guvernanți a trebuit să solicite încrederea publicului, să cheme la acțiune comună și la solidaritate, să îndemne cetățenii să se gândească și la alții, să îi convigă de faptul că statul, prin autorități, ia deciziile cele mai bune.

Referitor la întrebarea dumneavoastră, sunt de acord că, odată scăpate în spațiul public, unele narațiuni toxice devin foarte periculoase, mai ales dacă se cuplează cu acele idei și mai toxice care s-au instalat confortabil în spațiul public românesc de ani și ani de zile și pentru că nu s-a luptat nimeni cu ele. Cu toate acestea, om de comunicare fiind, eu am încredere în faptul că, mutând conversația publică pe terenul de joc al transparenței, al cultivării, pe bază de rezultate reale, a încrederii, al prestigiului și al expertizei autentice, contracararea acestor narațiuni și meta-narațiuni toxice este posibilă. Ar ajuta foarte mult și pozițiile de principiu – un fel de stat de drept al spațiului public – în sensul de a lupta, de principiu, împotriva unor astfel de narațiuni, chiar dacă, la un moment dat, ne-ar servi interesul. Dacă vreți, plătim acum cu toții factura ethos-ului anti-instituțional, anti-expertiză, anti-regulă, anti-autorități, anti-autoritate, ethos cultivat, așa cum am spus, de ceva timp. Remarc doar în treacăt paradoxul ca, în continuare, unii lideri ai instituțiilor să se plângă de atacurile la adresa instituțiilor (avându-le, probabil, în vedere, doar pe cele pe care le conduc), dar să atace alte instituții indezirabile. În felul acesta, termenii fundamentali ai conversației publice nu se schimbă, încrederea nu crește și, așa cum ați spus, jucăm “în defensivă”, pe terenul contracarărilor, al revenirilor, al dezminților și corecțiilor.

Un adagiu care a circulat mult în ultima vreme spune că teoriile conspirației apar și se hrănesc din dorința indivizilor de a se simți aparte, de a-și spune că „știu ei mai bine“ ce se petrece cu adevărat, că lucrurile nu sunt ce par a fi. Ce „știu ei mai bine“ românii? De unde au apărut cele mai rezistente teorii ale conspirației la noi și cum se face că au avut atâta succes? Și ce ne spun ele despre nivelul de înțelegere al românilor, dar și despre eficiența acțiunilor oficialităților? De exemplu ideea cel puțin bizară că „virusul nu există“ s-a hrănit dintr-o situație reală: starea de urgență a fost instituită foarte devreme, înainte ca virusul să apuce să se răspândească la noi, astfel majoritatea populației nu are cunoștințe directe despre oameni care s-au îmbolnăvit în urma infectării cu acest virus. Dacă virusul este ceva care se petrece „la televizor“ „pe internet“ și informații despre el nu le ajung pe cale directă, indivizii sunt dispuși să-i nege realitatea.

Sunt multe motive pentru care teoriile conspiraționiste au înflorit în această perioadă, la noi, ca și în alte părți, în alte spații publice mult mai consolidate decât al nostru:

  • starea de anxietate, de nesiguranță, creată de o criză sanitară fără precedent, creată de un virus nou, pentru care, în continuare, nu există vaccin și nici chiar o schemă standard de tratament;
  • răspândirea extraordinară a mijloacelor de comunicare în masă (mainstream media și platformele digitale), autostrăzi care, se vede poate mai clar cu ocazia pandemiei, au două sensuri; pe ele pot circula informații, apeluri la solidaritate, semne și simboluri comune, dar, în sens invers, și multă dezinformare, multă ură, mult discurs polarizant;
  • stângăciile, erorile de comunicare din partea decidenților;
  • competiția geopolitică din fundal, starea de competiție între marii actori geopolitici ai momentului; așa cum am spus, criza sanitară globală s-a geopolitizat, ceea ce a făcut ca răspunsul global, în cheie medicală să fie înlocuit de cel fragmentat, în cheie geopolitică.

Pe un astfel de teren, beneficiind și de comorbiditățile ecosistemelor de comunicare, teoriile conspirației au găsit un teren mai prietenos sau mai ostil. Și eu am rămas surprinsă de reapariția, în spațiul public global, a narațiunii că virusul nu există, mai ales că această narațiune toxică s-a reaprins după ce trecusem prin pandemie, după ce numărul de decese, mai ales în state consolidate, ajunsese la un număr amețitor, pentru mine chiar șocant. Sursele de punere în circulație a acestei narațiuni sunt, cred, diverse, existând legături, sinergii, interese complementare între respectivele surse; și, mai ales, sinergii între temele și narațiunile dominante (cum ar fi aceea între ideea că virusul nu există și aceea că totul este o “mascaradă” pentru a introduce vaccinarea obligatorie, pentru a introduce cipuri în cap sau sub piele și pentru a distruge, astfel, familia tradițională, “gena credinței” sau “legătura cu Dumnezeu”.

În același timp, eu aș sugera că a pune prea ușor semn de egalitate între teoriile conspirației, narațiunile toxice care neagă existența virusului și vorbesc despre “arme biologice”, “antene 5G care răspândesc Covid”, “oculta care vrea să ne controleze” și demersurile de a clarifica raportările, situația de pe teren, eficiența măsurilor de management al pandemiei poate reprezenta parte a problemei și nu parte a soluției: creează neîncredere, suspiciune și constituie cea mai bună hrană tot pentru alimentarea gândirii conspiraționiste (“ceva nu e în regulă”).

Cum se poate contracara o astfel de teorie, în condițiile în care oamenii comunică acum și în real și mai ales pe site-urile de socializare și o răspândesc?

În primul rând, consider că demontarea teoriilor conspirației ar trebui lăsată pe mâna specialiștilor (specialiști în comunicare, în dezinformare, război informațional, psihologie colectivă și de grup). Cred că este eronat ca fiecare să ne considerăm un mic cruciat care luptă cu “proștii și iresponsabilii” din spațiul public. În felul acesta, doar ventilăm respectivele narațiuni toxice, le amplificăm, le conferim vizibilitate. Mișto-ul, stigmatizarea, retorica polarizantă și moralizatoare posibil să nu ajute nici ele prea mult; dimpotrivă, pot crea reziliență în rândurile celor supuși stigmatizării și glumițelor publice, le pot oferi o nesperată gură de oxigen, consolidarea mentalității că sunt singuri împotriva tuturor ca urmare a faptului că ar desconspira “adevăruri ascunse”.

Putem avea cu toții o contribuție la stoparea sau marginalizarea acestor narațiuni toxice (am publicat, recent, pe un portal pe care l-am lansat recent, www.antifake.ro, câțiva pași pe care i-am putea urma în postura de utilizatori obișnuiți ai platformelor digitale). Dar, dincolo de acești pași relativ simpli din partea persoanelor obișnuite, contracararea dezinformării, a narațiunilor și meta-narațiunilor toxice este o problemă de leadership public, politic și intelectual; leadership care ar trebui să îndrepte termenii fundamentali ai conversației publice, să lupte pentru “statul de drept al ecosistemului informațional”, să aibă poziții de principiu independent de simpatii și antipatii politice.

A fost foarte mult vorba în ultima vreme despre „fake news“ pe care canalele mari de presă se grăbeau să le înfiereze. Însă de obicei tardiv, după ce se răspândiseră… De fapt ce sunt „fake news“ și cum își poate da seama o persoană care face scroll pe stirile care îi apar pe facebook sau pe google că are de-a face cu „real news“ sau „fake news“? Care sunt întrebările pe care trebuie să ni le punem atunci când avem de-a face cu un story/un interviu pentru a ne da seama dacă este real sau contrafăcut, parțial sau total inventat?

Prefer termenul de “dezinformare în noul ecosistem informațional”, “dezinformare de nouă generație” celui de fakenews, care s-a politizat, a intrat în bătălia politică, a devenit un fel de metodă de a decredibiliza, de a exclude din conversație adversarul sau competitorul. Cum nu ne “place” ceva, cum aplicăm eticheta fake news.

Sub termenul umbrelă de “dezinformare de nouă generație”, găsim o multitudine de manifestări, de la știri, informații sau surse de amplificare total fabricate până la un amestec foarte fin, de cele mai multe ori parșiv, între adevărat și fals, între fapte și opinii, între fapte prezentate drept opinii și opinii prezentate drept fapte. Există și informații care sunt adevărate, dar, turate la maxim de algoritmi și motoare de căutare, devin fake prin faptul că nu mai păstrează ideea de competiție corectă cu alte fapte care se pierd undeva printr-un colț al Internetului.

Nu există modalități simple prin care, ca societate, să ne putem apăra de dezinformare, de atacuri informaționale, de vârtejuri emoționale și turbulențe de opinie. Mai ales că “beneficiem” de urmele lăsate în spațiul public de diverse momente de înfruntare retorică. Există, totuși, câțiva pași simpli pe care îi putem parcurge în calitate de oameni obișnuiți, consumatori obișnuiți de conținut digital: verificarea și coroborarea sursei; distanțarea față de conținutul care mizează pe reacția noastră imediată, viscerală; verificarea unor marker-i simpli de credibilitate (prezența indicilor temporali, a link-urilor care să poată permite o verificare a surselor care stau la baza unor relatări, coerența dintre titlu și relatarea propriu-zisă). Și, mai ales, cred că putem încerca să ne distanțăm de conținuturile care mizează pe așteptările, credințele, prejudecățile noastre; fakenews, în general, demersurile de dezinformare, se bazează pe inversarea unui mecanism de gândire: “este adevărat, deci cred” se inversează și devine “cred (pe baza raportărilor acumulate anterior și a acelor meta-narațiuni în căutare de confirmare)”, deci este adevărat.

Volumul Lumea de mâine. Ce urmează după pandemie? Reflecții și proiecții este o colecție de 37 de eseuri semnate de 43 de autori români și străini, cu profesii și expertize diversificate: politologi, economiști, sociologi, psihologi, ingineri, nume reputate fiecare în domeniul abordat în carte.

Citește și

Recunoaștere târzie pentru descoperitoarea coronavirusului

„Piețele umede” sunt, probabil, sursa coronavirusului. Iată ce trebuie să știți.

Cum trec infecții precum coronavirusul de la animale la oameni

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*