Cele mai fericite locuri din lume

Tinerii din imagine sar de pe o trambulină de cinci metri înălțime în golful din Copenhaga. Mediul amenajat de mâna omului, care invită la mișcare, explică, în parte, de ce rata obezității din Danemarca este printre cele mai mici din lume. Țara obține frecvent primul loc în Raportul Mondial al Fericirii anual – rezultat al educației, sistemului de sănătate și plasei de siguranță financiară susținute de stat. Foto: Cory Richards

Ce au în comun Danemarca, Costa Rica și Singapore? Locuitorii lor se simt în siguranță, au un scop în viață, cât mai puțin stres și cât mai multe bucurii. Iată cum reușesc.

Text: Dan Buettner
Foto: Cory Richards și Matthieu Paley
Articol publicat în ediția de noiembrie 2017 a revistei National Geographic

Cine este cel mai fericit om din lume?

Poate Alejandro Zúñiga, un tată sănătos, de vârstă mijlocie, care socializează cel puțin șase ore pe zi și are câțiva prieteni buni pe care poate conta. Doarme minim șapte ore aproape în fiecare noapte, merge la serviciu pe jos și mănâncă șase porții de fructe și legume în mai toate zilele. Lucrează cel mult 40 de ore pe săptămână, într-un domeniu care îi place, cu colegi plăcuți. Face voluntariat câteva ore pe săptămână; în weekend merge la biserică și își satisface pasiunea pentru fotbal. Pe scurt, face alegeri zilnice care favorizează starea de fericire, alegeri care sunt mai ușoare fiindcă trăiește printre oameni care gândesc la fel, în Valea Centrală verde și temperată din Costa Rica.

Dan Buettner, autor de bestselleruri New York Times, analizează de 15 ani ce ne face sănătoși și fericiți. A patra carte a lui, The Blue Zones of Happiness [Zonele albastre ale fericirii], publicată recent de National Geographic, este disponibilă în librării.
Un alt posibil candidat este Sidse Clemmensen. Trăiește, împreună cu un partener iubitor și trei copii mici, într-o comunitate cu legături strânse, în care familiile locuiesc împreună și își împart treburile casei, îngrijirea copiilor și mesele în bucătăria comună.Este sociolog, profesie care o provoacă și o motivează zi de zi. Ea și familia ei merg cu bicicleta la serviciu, la cumpărături și la școala copiilor, așa că se mențin în formă. Plătește un impozit ridicat din salariul modest, dar primește îngrijire medicală și educație pentru familie, precum și un venit garantat la pensie. În Aalborg, orașul danez unde trăiește, oamenii au încredere că statul va avea grijă să nu li se întâmple nimic prea grav.Mai este și Douglas Foo. Antreprenor de succes, conduce un BMW de 750.000$ și trăiește într-o casă de 10 milioane de dolari. Este căsătorit și are patru copii cuminți, cu rezultate excelente la școală. Și-a plătit singur facultatea, lucrând în patru locuri în paralel, și a înființat o companie devenită o multinațională de 59 de milioane de dolari.

Lucrează cam 60 de ore pe săptămână, și la serviciu, și în activități filantropice. A câștigat respectul angajaților, al colegilor și al comunității în general. A muncit din greu pentru succes, dar, după cum recunoaște chiar el, nu și-ar fi putut clădi viața aceasta decât în Singapore.

Costa Rica – Vulcanul Arenal se înalță deasupra unui cal care paște pe câmpia roditoare din nordul țării. Relieful muntos a împiedicat crearea fermelor mari, ca în alte țări din America Centrală, așa că aici nu au dominat niciodată latifundiarii puternici. Micii proprietari costaricani și-au ales președinți care au făcut din învățământ o prioritate, au asigurat apă curată, au creat sistemul de contribuții sociale și au deschis clinici gratuite în majoritatea satelor. Foto: Robert Harding, Aurora

Zúñiga, Clemmensen și Foo ilustrează trei tipuri de fericire care se împletesc complementar în bucuria durabilă. Eu le numesc plăcere, motivație și mândrie. În plus, trăiesc în țări care încurajează aceste fețe ale fericirii. Cunoscându-i pe fiecare și explorându-le țările, vom descoperi secretele care îi fac atât de fericiți în comparație cu oamenii din alte locuri.

Să începem cu Zúñiga, care, ca mulți costaricani, savurează pe deplin plăcerea vieții de zi cu zi într-un loc care minimizează stresul și maximizează bucuria. Oamenii de știință numesc acest tip de fericire „fericire experimentată” sau „afect pozitiv”. Studiile o măsoară întrebând respondenții cât de des au zâmbit, au râs sau s-au simțit fericiți în ultimele 24 de ore. Țara lui nu e doar cea mai fericită din America Latină; este și cea în care populația raportează mai multe emoții pozitive zilnice decât în aproape oricare alt loc de pe glob.

Clemmensen reprezintă un tip de fericire ilustrată de viața danezilor care se concentrează pe scop. Ca orice formă de fericire, presupune că nevoile de bază sunt deja acoperite, astfel încât oamenii să își poată explora pasiunile și la muncă, și în timpul liber. Experții o numesc „fericire eudaimonică”, termen derivat din varianta grecilor antici pentru „fericit”. Conceptul a fost popularizat de Aristotel, care credea că fericirea adevărată vine doar dintr-o viață trăită cu sens – cu fapte care merită efortul. Gallup măsoară valoarea aceasta întrebându-și respondenții: „Ați învățat sau ați făcut ceva interesant ieri?”. În Danemarca, țara aflată cel mai des în fruntea topurilor fericirii din Europa din ultimii 40 de ani, societatea a evoluat în așa fel încât să faciliteze o existență interesantă.

Și, în linie cu reputația statului Singapore de țară care urmărește succesul aproape cu fanatism, Foo – cu ambiția și reușitele lui – reprezintă fericirea dată de „satisfacția față de propria viață”. De multe ori, sociologii o măsoară cerând subiecților să-și evalueze viața pe o scară de la zero la zece. Experții o mai numesc „fericire evaluativă”. La nivel internațional, este considerată unitatea de măsură standard a stării de bine. Singapore a obținut frecvent primul loc în Asia.

Singapore – „Super-copacii” iluminați cu energie solară, care susțin peste 200 de varietăți de plante, sunt o mare atracție a parcului natural Gardens by the Bay. Complexul meticulos îngrijit, de 101 ha, construit pe teren asanat, evidențiază ambiția orașului de a fi o metropolă globală, cu rădăcini în valorile asiatice tradiționale: armonie, respect și muncă. Națiunea insulară obține, de obicei, unul dintre cele mai mari punctaje din Asia la satisfacția față de propria viață. Foto: Cory Richards

Cercetătorii care publică Raportul Mondial al Fericirii au determinat că aproape 75% din fericirea noastră depinde de șase factori: creștere economică puternică, speranța de viață ridicată, relații sociale de cali-
tate, generozitate, încredere și libertatea de a trăi viața care ni se potrivește. Factorii aceștia nu se materializează întâmplător: sunt strâns legați de modul de guvernare și de valorile culturale. Cu alte cuvinte, locurile cele mai fericite creează fericire pentru locuitorii lor.

Pentru a ilustra puterea locului în care trăim, John Helliwell, unul dintre editorii raportului, a analizat 500.000 de chestionare completate de imigranți care se mutaseră în Canada din 100 de țări în ultimii 40 de ani – mulți venind din locuri mult mai puțin fericite. El și colegii lui au descoperit că, la câțiva ani după sosire, imigranții din zone nefericite au început să reflecte nivelul sporit de fericire asociat cu țara adoptivă. Se pare că mediul singur a motivat creșterea stării de bine.

Zúñiga, Clemmensen și Foo își urmăresc scopurile cu hotărâre – dar nu în detrimentul bucuriei și al râsului – și privesc cu mândrie ceea ce fac și ce au reușit deja. De multe ori, o pot face pentru că locul în care trăiesc – națiunea, comunitatea, cartierul și familia – le dă un elan nevăzut și îi împinge constant spre comportamente care favorizează binele durabil.

Costa Rica – Într-o pauză spontană de la slujba ei de șefă a unui restaurant din Limón, María del Carmen Yoursrecha Paterson (dreapta) s-a dus să se relaxeze la prânz într-un bar cu muzică ritmată. Pentru costaricani, să trăiești clipa e ceva firesc, cum este și să îți rezervi timp pentru a socializa cu familia și prietenii. Foto: Matthieu Paley

Costa Rica
Bucurie zi de zi: sănătate, credință, familie

Să revenim la Alejandro Zúñiga, vânzător de fructe și legume în piața centrală din Cartago, oraș aflat nu departe la est de San José, capitala costaricană. De zeci de ani, bărbatul zdravăn, de 57 de ani, este nelipsit din piață, unde vine zi de zi să vândă avocado, să socializeze și să încerce glume noi. Acolo îl cunoaște toată lumea. Când vreunul dintre cei aproximativ 60 de vânzători se îmbolnăvește sau are o urgență de familie, de obicei Zúñiga e cel care organizează o strângere de fonduri. Tot el planifică excursiile de weekend ale suporterilor echipei de fotbal a orașului, C.S. Cartaginés, mult iubită, dar nu tocmai victorioasă. Este un prieten carismatic și un lider înnăscut.

Într-o seară, acum câțiva ani, un prieten l-a sunat să-i dea o veste formidabilă. „Ai câștigat la loto!”, i-a strigat omul.

Zúñiga cumpărase biletul câștigător și urma să primească 500 de milioane de colones (pe atunci, vreo 93.000$). Dar nu și-a crezut prietenul, pezevenghi cunoscut. Nici nu avea chef de glume. Avusese o zi grea și îi rămăsese avocado nevândut. „Am crezut că e vreo glumă proastă”, își amintea el. „Nu mai aveam decât opt dolari în casă.”

I-a închis telefonul.

A doua zi, când a ajuns la muncă, ceilalți vânzători au izbucnit în aplauze. Se răspândise vestea. Paria pe aceleași numere în fiecare săptămână; de data asta, câștigase.

Amețit de bucurie, Zúñiga a trecut printre tarabe și a bătut palma cu prietenii și colegii săi. Toți știau că nu avusese o viață ușoară. Crescuse în mahalale, renunțase la școală la 12 ani ca să-și câștige pâinea, se luptase cu alcoolul, iar iubirea vieții lui îl părăsise la 20 de ani.

Acum, că dăduse de bani, ceilalți vânzători presupuneau că avea să dispară într-un stil de viață nou, mai luxos. Dar în săptămânile următoare, Zúñiga și-a surprins prietenii venind în continuare la piață, făcându-și reclamă zgomotos și jucând renghiuri tuturor. În secret, însă, își împărțea averea: un milion de colones prietenului care îi vânduse biletul de loterie, un milion unui tarabagiu care îi dăduse de mâncare în vremuri grele, alt milion unui cerșetor din piață pe care-l cunoștea. Restul l-a dat mamei lui și celor patru mame ale celor șapte copii ai lui.

Într-un an, rămăsese din nou falit.

Și totuși, insista el, „eram cel mai fericit”.

În La Central, un sat de agricultori aflat cam la o oră de Cartago, merg la școală doar cinci copii. În imagine, iau prânzul cu învățătorul la un restaurant. Crucea a fost luată din biserică și dusă la loc sigur când a erupt vulcanul Turrialba din apropiere. Învățământul primar și secundar este gratuit și obligatoriu, iar rata de alfabetizare a țării este de 97,8%. Foto: Matthieu Paley

Ca să înțelegem persistența lui Zúñiga, trebuie să știm mai multe despre Costa Rica, unde alchimia geografiei și a politicilor sociale a creat un amestec puternic de legături familiale, asigurare de sănătate universală, pace durabilă, egalitate și – calitate pe care Zúñiga o are cu vârf și îndesat – generozitate. Toate acestea culminează într-o rețetă deosebit de reușită pentru savurarea vieții de zi cu zi – latura fericirii care ține de plăcere. Aici, combinația de factori asociați cu starea de bine produce mai multă fericire per unitate de PIB decât aproape oriunde altundeva.

Să luăm situația lui Zúñiga. N-are mașină, bijuterii scumpe, haine frumoase sau gadgeturi, dar n-are nevoie de așa ceva ca să fie fericit sau să se respecte pe sine. Trăiește într-o țară care, încă de pe la începutul secolului trecut, crede în susținerea fiecărui cetățean. Spre deosebire de majoritatea țărilor din America Centrală, dominate după independență de latifundiari și președinți cu susținere militară care și-au servit propriile interese, Costa Rica a apucat altă cale. Condițiile locale – munții zimțuiți, brăzdați de prăpăstii, și lipsa de mână de lucru indigenă ieftină – au descurajat dezvoltarea fermelor mari. În locul lor au prosperat proprietarii de terenuri  mici și fermierii independenți din Valea Centrală, după ce au descoperit piața internațională de cafea. Costaricanii și-au ales președinții dintre profesori; aceștia, fără balastul instituțiilor coloniale corozive, au introdus politici care au lansat o spirală ascendentă a bunăstării și, prin ea, mediul favorabil caracterului latino-american.

În 1869, școala primară devenea obligatorie prin lege pentru toți copii, inclusiv pentru fete. În 1930, țara avea una dintre cele mai mari rate de alfabetizare din America Latină. În paralel, națiunea a investit în alimentarea cu apă curată a satelor, ceea ce a combătut bolile infantile mortale, ca holera și diareea, și le-a asigurat copiilor un început sănătos în viață. Anii 1940 au adus cu ei zorii asigurărilor sociale și sfârșitul armatei. În 1961, țara avea deja legislație pentru asigurările de sănătate universale, care a dus la deschiderea de clinici gratuite în majoritatea satelor.

Angajamentul de atunci continuă până în ziua de azi. Într-o dimineață răcoroasă de iarnă, nu demult, am urmat-o pe Ileana Álvarez Chaves, tehnician medical, care, cu rucsacul și o mică ladă frigorifică pentru vaccinuri, își făcea turul prin Paraíso, un oraș înverzit din Valea Centrală. Lucrează cu Equipos Básicos de Atención Integral en Salud (EBAIS), sistemul național lansat la jumătatea anilor 1990 pentru sănătatea fiecărui costarican. (Sănătatea și fericirea sunt inseparabile.)

Fiecare echipă  – un doctor, un asistent, un responsabil cu evidența și câțiva tehnicieni – se ocupă de aproximativ 3.500 de oameni. Pentru a-și face norma, Álvarez Chaves trebuie să viziteze până la douăsprezece case pe zi. Fiecare îi ia 30 de minute: actualizează istoricul medical, ia tensiunea, face vaccinuri, dă sfaturi și verifică să nu existe ochiuri de apă (unde se înmulțesc țânțarii care transmit virusul Zika).

Ileana Álvarez Chaves, tehnician medical din programul de sănătate al statului costarican, îi ia tensiunea lui Mayela Orozco, de 68 de ani, văduvă, care trăiește singură. Într-un an, Álvarez Chaves va vizita fiecare casă din Paraíso. Programul centrat pe îngrijirea preventivă a redus mortalitatea infantilă și a crescut speranța de viață. Foto: Matthieu Paley

Acasă la familia Hernández Torres, Álvarez Chaves i-a explicat unei tinere mame cum să-și hrănească sănătos fiul de doi ani și i-a lăsat vitamine și pastile paraziticide. Înainte să iasă din casă, a observat pe masa din bucătărie pâine albă și lapte. „Încercați să mâncați mai multe leguminoase, fructe și legume”, a sfătuit-o ea.

Acasă la Aurora Brenes, 89 de ani, Álvarez Chaves a făcut inventarul medicamentelor, i-a luat femeii tensiunea și a programat-o la doctorul din echipa ei. „De multe ori, reușesc să prind bolile înainte să degenereze în diabet sau într-un atac de cord”, spunea ea. „Mulți clienți sunt singuri și se bucură că cineva se interesează de ei.”

Din 1970, speranța de viață din Costa Rica a sărit de la 66 la 80 de ani, iar rata mortalității infantile a scăzut de șapte ori. Numărul bărbaților morți de boli cardio-vasculare este de circa trei ori mai mic decât în S.U.A., deși Costa Rica cheltuiește pentru sănătate doar o zecime din sumele alocate per capita în Statele Unite. Așa cum mi-a spus fostul președinte, José María Figueres, care a lansat programul EBAIS, sistemul de asigurări de sănătate al țării funcționează atât de bine pentru că scopul său este să mențină sănătatea populației. „Aici, de ani de zile, punem accentul pe sistemul de sănătate preventivă, pentru că, sinceri să fim, obiectivul unei bune politici de sănătate este ca oamenii să nu se îmbolnăvească.”

Pe scurt, sistemul social din Costa Rica se ocupă de mai toate nevoile cetățenilor, spune costaricanul Mariano Rojas, economist și expert în fericire la Facultatea Latino-Americană de Științe Sociale din Mexico City. „Astfel, oamenii se simt în siguranță, mai sănătoși, eliberați de majoritatea grijilor importante ale vieții și au un mediu în care cei mai mulți dintre ei își pot câștiga pâinea.”

La o fermă la nord de Copenhaga, elevii recoltează legume crescute chiar de ei, pe care le vor găti și mânca în cadrul unui program pentru cunoașterea mediului. Astfel de activități comune sunt esența spiritului danez. Conlocuirea este un fenomen popular; majoritatea adulților fac parte dintr-un club sau altul. Foto: Cory Richards

Danemarca
Ai strictul necesar, îți poți urma pasiunile

Danemarca sprijină binele oamenilor ca Sidse Clemmensen în moduri asemănătoare. Am cunoscut-o în a treia mea vizită în țara sa, unde venisem să explorez o varietate unică de fericire, care pare să le permită oamenilor, mai mult decât oriunde altundeva, să ducă o viață cu scop. Bem un ceai în bucătărie; la 35 de ani e mamă, are păr șaten scurt, un maiou, papuci din piele întoarsă și un piercing cu diamant în nas.

„Statul îmi oferă tot ce-mi trebuie”, a spus Clemmensen. „Copiii sunt fericiți. Am un soț minunat. Și îmi ador munca. Știu că nu mi se poate întâmpla nimic prea grav.”

Clemmensen și ai ei sunt una dintre cele 22 de familii dintr-o comunitate numită bofællesskab din orașul Aalborg. Fiecare familie are o casă micuță, parcă din cuburi Lego, dar locuințele împart o grădină uriașă, o spălătorie, un atelier, un spațiu de depozitare, o zonă de parcare și o sală de mese unde pot alege să mănânce împreună. (Fiecare familie gătește una sau două mese pe ună pentru toată comunitatea și mănâncă gratuit restul timpului.) Din complex, construit pe vârful unui delușor, cu vedere spre pășunile unduitoare, se ajunge ușor pe bicicletă la școala primară din cartier și la universitate.

După obiceiul scandinav, complexul de locuințe oferă un amestec elegant de viață privată și publică, metaforă potrivită pentru societatea daneză în general, care pune accentul pe încredere și comunitate. Evoluția societății daneze își are originile în al doilea Război Germano-Danez, din 1864 – spune Peter Gundelach, sociolog la Universitatea din Copenhaga –, când Danemarca a trebuit să cedeze Prusiei un sfert din teritoriu. „Acea înfrângere ne-a șters ambiția de a deveni o superputere mondială”, spune el. „Ne-a făcut mai umili. Conducătorii noștri au început să ne consolideze identitatea națională și să lucreze la nivel intern.”

Danezii cresc cu convingerea că au dreptul la servicii de sănătate, la edu-cație și la o plasă de siguranță financiară. Studenții primesc, pe lângă cursuri gratuite, o bursă de la stat. Tinerii părinți își pot lua un an de concediu parental, plătit de stat, cu remunerație apropiată de întregul salariu; măsura se aplică și cuplurilor gay și lesbiene. Danezii muncesc din greu, dar, în medie, mai puțin de 40 de ore pe săptămână, cu minim cinci săptămâni de vacanță pe an. Prețul acestor avantaje generoase se regăsește în unele dintre cele mai mari impozite pe venit din lume, între 41% și 56% – un factor egalizator care îi poate permite unui gunoier să câștige mai mult decât un doctor.

Un imigrant cubanez adoptă pasiunea danezilor pentru socializare și dansează cu fiica lui, pe jumătate daneză, pe o peluză de lângă un ștrand – un loc de întâlnire popular din Copenhaga. Danezii sunt în continuare primitori cu imigranții, deși recenta criză a refugiaților le-a temperat, în parte, entuziasmul. Foto: Cory Richards

„Fericirea daneză e strâns legată de noțiunea de tryghed – senzația de confort și apropiere, ca atunci când te învelește cineva înainte de culcare, care începe cu iubirea maternă și se extinde asupra relației cetățeanului cu statul”, spune Jonathan Schwartz, antropolog american care trăiește la Copenhaga. „Nu sistemul asigură fericirea, dar îi împiedică pe oameni să facă ceva care i-ar face nefericiți.”

Un alt ingredient-cheie pentru fericirea danezilor este faptul că își rezervă timp pentru împlinirea de sine. Peste 90% dintre ei fac parte dintr-un club sau o asociație – de la înotătorii în apă rece la crescătorii de iepuri – și peste 40% fac voluntariat pentru grupuri civice. Se pare că societatea daneză încurajează echilibrul între munca antrenantă și satisfacția distracției, care fluidizează trecerea timpului.

„Danezii par mai conștienți de nevoile totale ale unei persoane decât multe alte popoare”, spune Mihaly Csikszentmihalyi, psiholog la Universitatea Claremont de studii post-licențiale din California. „Oamenii au nevoie să fie puși la încercare. Avem nevoia asta în gene. Ne dezvoltăm încrederea în noi înșine prin adversități. Ele ne construiesc fericirea.”

Singapore
O cale clară și sigură spre succes

Singapore și-a dezvoltat propria idee de fericire, ilustrată de Douglas Foo. L-am cunoscut când am vizitat Singapore, în 2008. Avea o reputație de om cu un succes enorm, responsabil față de comunitate, cu principii ferme și de o afabilitate fără limite. Dar am descoperit că exprimarea cea mai clară a fericirii lui nu erau nici mașina sport scumpă, nici vitrina cu premii pentru afacerile sale – ci râsul: un răcnet de bucurie, cu gura larg deschisă și capul dat pe spate.

Recruții sărbătoresc absolvirea printr-un marș nocturn de opt ore până la cea mai mare scenă plutitoare din lume. Serviciul militar, obligatoriu pentru bărbați, încurajează sentimentul de scop în viață, mândrie și unitate, creând legături între grupurile etnice. Armata e un simbol al siguranței, pe care singaporezii pun mare preț. Foto: Matthieu Paley

Foo conduce Sakae Sushi, cel mai mare lanț de restaurante de sushi cu servire rapidă din Singapore, dar tot găsește timp să facă voluntariat la 22 de organizații. În zilele de lucru, în care muncește 14 ore, poartă costume albastre croite pe comandă și prezidează 12 întâlniri cu un amestec de ceremonie sinceră, atenție prudentă, hotărâre exprimată cu voce de bariton și umor pandemic. Darul lui de a dezamorsa tensiunea cu un râs spontan și puterea de muncă herculeană i-au adus toate accesoriile succesului singaporez. Totuși, deși ar spune că este fericit, Foo consideră că încă nu a ajuns la țintă. „În marea economie a lucrurilor, sunt doar o insectă”, mi-a spus, cu o expresie gravă pe chipul rotund. Apoi, dându-și seama de hiperbolă, a izbucnit în râs. La ai săi 48 de ani, Foo se află între generația disperată să supraviețuiască după ce a creat statul Singapore în anii ’60 și tinerii de-abia trecuți de 20 de ani, care vor aduce noul viitor. În puțin peste o jumătate de secol, țara lungă de 49 km s-a transformat dintr-un sat mărișor de pescari într-o națiune cu 5,8 milioane de cetățeni care trăiesc printre zgârie-nori și peste 150 de malluri – o metropolă cu străzi îngrijite, mărginite de copaci.

Pentru singaporezi, succesul se află la capătul unui traseu bine definit: urmezi regulile, intri la școala care trebuie, obții locul de muncă potrivit și ai parte de fericire. (Fericirea o rezumă de obicei la cinci ingrediente: mașină, apartament, cash, card de credit și apartenența la un club.) Într-un sistem care aspiră la titlul de meritocrație, talentul și performanța sunt recompensate, în teorie. Singaporezilor le place să se plângă de prețurile tot mai mari și munca prea multă, dar aproape toți declară că se simt în siguranță și că au încredere unii în ceilalți.

Arhitectul acestui experiment social a fost regretatul Lee Kuan Yew, liderul mișcării de independență din Singapore din 1965. Iubit enorm de singaporezi, e celebru pentru că a susținut legi stricte și pedepse corporale pentru infracțiunile violente.

Lee, un mare admirator al valorilor asiatice tradiționale, și-a propus să clădească o societate bazată pe armonie, respect și muncă serioasă. Oricine făcea efortul să muncească, oricât de neînsemnată i-ar fi fost activitatea, avea garantat un salariu din care să poată trăi. Programul lui, numit „workfare”, a suplimentat salariile mici cu subvenții pentru locuințe și servicii de sănătate. Populația se compune în mare parte din chinezi (74,3%), malaysieni (13,4%) și indieni (9,1%), dar guvernul lui Lee a păstrat engleza ca lingua franca pentru ca nicio etnie să nu fie favorizată. A garantat libertatea religioasă și dreptul egal la educație pentru toți cetățenii și a subvenționat locuințele. Majoritatea singaporezilor dețin un apartament într-un complex construit de stat, de obicei în blocuri turn. Conform legii, aceste clădiri trebuie să reflecte diversitatea etnică a țării – deci Singapore nu are ghetouri rasiale sau etnice.

Trei rude se roagă lângă urna cu cenușa unei persoane apropiate din familie. Pentru mulți singaporezi, bogăția și manifestările ei cât mai vizibile sunt aspecte esențiale ale formulei locale pentru fericire. Foto: Cory Richards

Ca urmare, astăzi, populația sa ilustrează cel de-al treilea tip de fericire – numită de experți „satisfacție față de propria viață”. Obțin un nivel ridicat cei care trăiesc conform propriilor valori și sunt mândri de reușite. Tind să aibă o stare materială sigură, un statut social înalt și sentimentul de apartenență. La această fericire se ajunge după ani și ani, de multe ori sacrificând plăcerile clipei.

Citește și

Mâncăruri cu care să trăiești

Eterogen 11% – fotografii din comunitățile dobrogene

Mâncați, beți și fiți prudenți

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*