Nu suntem făcuți pentru noua normalitate

Elizabeth și Jeff Yoches sărbătoresc prima aniversare a fiicei lor, Sidney, în Stuyvesant, statul New York, iar familia și prietenii petrec cu ei de la distanță, prin videoconferință. Foto: Thomas Dworzak, Magnum Photos

În vremuri de restriște, cel mai profund impuls uman este să ne apropiem unii de alții – exact ce ni se spune să nu facem.

Text: Cynthia Gorney
Foto: Thomas Dworzak, Magnum Photos

La început, denumirea suna foarte ciudat, dar a ajuns să ne urmărească peste tot: în povești, în întrebări, în certuri, în vise. În California, unde locuiesc, m-am trezit într-o dimineață cu inima zbătându-mi-se în piept după un coșmar în care încercam să cumpăr material pentru o mască, dar ceilalți clienți refuzau să se distanțeze. La voi cum se spune? Le scriu online prietenilor din alte țări și răspunsurile vin unul după altul. Distanciamento social, Brazilia. Distanciation sociale, Franța. To meters avstand, Norvegia.

Din Mexico City îmi vine imaginea noii supereroine de animație, Susana Distancia, care zâmbește larg dintr-un fel de bulă izolatoare în care își ține brațele întinse în lături, ca să marcheze zona în care nu trebuie să intre nimeni. Un prieten din Delhi îmi transmite un scheci în care cineva spune că vrea să-l cunoască și el pe noul star, Soshal Distan Singh. Un prieten din Boston insistă că formularea a fost greșită de la început, că lucrul la care ne obligă coronavirusul nu e câtuși de puțin o distanțare „socială”. Oricine are norocul să aibă acces la un ecran și la internet s-a grăbit să se apropie de ceilalți, frenetic și inventiv, prin canale de chat live și videoconferințe, ca să vorbească, să facă planuri, să predea, să gătească, să bea, să lucreze, să danseze, să cânte, să plângă, să facă mișcare, să se roage, să asculte, să comemoreze morții. Distanțarea este fizică, observă prietenul meu din Boston. De conectat ne putem conecta. Doar că nu ne putem… atinge.

Nu ne putem arunca în eforturi de salvare cot la cot cu necunoscuții, cum am fi făcut dacă am fi săpat prin dărâmături după un cutremur. Nu putem umple lăcașurile de cult și nu putem striga împreună pe stadioane.

Instrucțiunile de sănătate publică din zona mea, la data la care scriu acest articol, când mai avem încă două luni până la venirea verii, seamănă probabil cu ale voastre: să nu las capul pe umărul nurorii mele, să nu-mi ciufulesc finii, să nu pun mâna pe brațul vecinei când ne spunem una alteia că vom trece și peste asta. Să aplatizăm curba. To meters avstand. S-ar putea să nu fie suficienți nici doi metri; căutați „coronavirus pe calea aerului”. Sau mai bine nu căutați, pentru că o să ajungeți să citiți dezbateri despre capacitatea virusului invizibil de a ne intra în nas din norișori lăsați în urmă de persoane care păstrează cei doi metri distanță, dar respiră greu. Poate ar trebui să păstrăm șase metri față de ceilalți. Poate nici n-ar trebui să ieșim din case.

Cât timp? Faptul că nu știm, că încercăm să adormim în fiecare seară fără să știm, ne doboară și mai tare. Până să citiți materialul acesta, la voi va fi mai bine, sau mai rău, sau va alterna între mai rău și mai bine în timp ce stați la bar la cel puțin trei scaune de următorul client și încercați să beți din pahar pe sub mască. Aveți pe cineva drag a cărui activitate îl expune zilnic la pericol? Un șofer de autobuz, un asistent, un polițist, un angajat medical care oferă asistență la domiciliu, un casier de supermarket, un lucrător pe o linie de producție unde se procesează carne? Când veți privi în urmă la anul 2020, vă veți aminti de ultima oară când ați putut trece bariera de distanțare fără să faceți un test de COVID-19?

Fiica mea este paramedic, conduce o ambulanță. E în orașul vecin, aproape, dar pentru noi e o voce la telefon, o față pe ecran, până când ne va putea promite cineva că dacă stăm împreună la masa din bucătărie nu vom crea fără să vrem un nou lanț de contagiune. Cel mai profund impuls uman de a oferi și a primi alinare, mai ales în vremuri de criză – de a ne apropia, a ne lua de mână, a simți apropierea fizică a semenilor – e tocmai cel pe care nu ni-l putem permite.

În fiecare dimineață îi ascult pe băieții de vizavi. Mama lor e din Australia, iar rutina școlii online începe cu o oră de cricket pe peluza din fața casei, în care un părinte aruncă mingea, iar celălalt o leagănă pe surioara cea mică. Strigă și chiuie, mingea ricoșează din bâta de cricket și, cumva, sunetele îmi amintesc de italienii care cântă împreună de la balcoane și de locuitorii marilor orașe care-și deschid ferestrele seara ca să-i salute pe lucrătorii din linia întâi, sau de mașina plină de baloane pe care scria „La mulți ani, Kevin!” ce a trecut săptămâna asta prin cartierul meu claxonând și cu muzica la maximum. Ieșit pe jumătate pe trapa din plafon și făcând cu mâna de parcă era în fruntea unei parade, cu picioarele ținute bine de adulții din mașină, Kevin – cred că el era – a primit urări de „la mulți ani!” de la locuitorii Oaklandului, care i-au făcut cu mâna.

 „Să nu lăsăm virusul să ne infecteze sufletele”, așa își îndemna un pastor enoriașii luna trecută. Începea să se obișnuiască cu predicile pe Zoom, în care mesajele cu „Amin!” se ridicau în fereastra de chat din lateralul ecranului. O soprană a cântat un imn religios la pianul din sufragerie și, o vreme, mi-am închipuit că văd în improvizația aceasta încercarea oamenilor îngroziți de a căuta grația divină și de-a o găsi în momente neașteptate – cricket în curte, o echipă care coase măști, un „Ce mai faci?” care acum înseamnă altceva.

Soțul meu este avocat specializat în dreptul muncii, se ocupă toată ziua de afaceri doborâte de pandemie și angajați care rămân fără salarii. Când ieșim la plimbare, după reguli, ne tot amintim unul altuia să observăm primii maci, în timp ce mergem în zig-zag pe străzi, ca să păstrăm distanța, atenți la sunetele telefoanelor din buzunare. Poate sună sora lui, sau frații mei, fiul nostru, verii noștri, cei mai vechi prieteni. Chiar și când e în tură, fiica noastră ne mai sună din ambulanță, între două curse la spital.

Scopul e să ne liniștim. Înțelegem și noi, și ea. Apasă pe butonul de apel de pe FaceTime, dacă are semnal suficient. Odată ne zâmbește de pe ecran și ne amin-tește cum, mai demult, eram convinși că în viitor va pleca în misiune temporară într-un loc îndepărtat și periculos, o zonă de război sau o tabără de refugiați din deșert. „E suficient să ne prefacem că sunt acolo”, spune. „Și uite ce norocoși suntem. Cu tehnologia asta, ne putem vedea și de la capătul lumii.” Într-adevăr, măcar avem asta, cât va mai dura. Vom prețui ce avem. Ne vom mulțumi cu ce avem.

Cynthia Gorney este jurnalist colaborator la National Geographic. A scris articole despre studiul și distribuția vaccinurilor în țările în curs de dezvoltare și despre cei care lucrează în străinătate, departe de familii, pentru a trimite bani acasă.

Citește și

De ce săpunul e mai bun decât clorul în lupta cu coronavirusul

Odată cu schimbările aduse de coronavirus, pe canalele de socializare abundă știrile false despre animale

Ce știu și ce nu știu oamenii de știință despre tratarea coronavirusului

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*