Când viața virtuală devine carantină

carantină
Ilustrație de Bianca Bagnarelli

Generația mea se simte excelent în lumea virtuală din carantină. Dar când COVID-19 ne-a rupt complet de lumea fizică, ceva s-a pierdut.

De Oliver Whang

M-am născut cu un geamăn identic, ceea ce m-a plasat pe un traseu paralel cu fratele meu Ethan. Dacă ați mai avut de-a face cu gemeni, știți cum sună povestea. Eram îmbrăcați la fel și tunși la fel, cu niște freze ca două castronașe negre și lucioase, identice. Arătam la fel și eram tratați la fel, veșnic împreună.

Când ne-am făcut mari, eu și Ethan am vrut să ne stabilim identități distincte. Ne-am făcut prieteni diferiți, purtam haine diferite. În liceu, de multe ori evitam să vorbim unul cu celălalt. Apoi ne-am ales colegii diferite și am trăit fiecare în altă parte pentru prima dată în viață.

Mi se părea grozav: viața fără un frate geamăn, fără ca lumea să mă confunde mereu cu altcineva, fără forța aceea invizibilă care ne ținea laolaltă. Dar schimbarea m-a și îngrozit. Chiar și în momentele în care îl respinsesem pe Ethan, era totuși liniștitor să-l știu acolo, undeva. Fiindcă el era mereu acolo. La colegiu, rămas singur, m-am simțit de parcă pierdusem ceva. Mă gândesc de multe ori la acel moment de despărțire acum, de când viața normală a fost dată peste cap și oamenii de pretutindeni au fost siliți să stea departe unii de alții, din cauza pericolului nevăzut al COVID-19. Brusc, apropierea fizică din viața noastră de zi cu zi, pe care mulți o consideram de la sine înțeleasă, ne-a fost răpită. Mă întreb ce va însemna acest lucru pentru viitorul meu, pentru viitor în general și pentru viitorul generației mele.

Studiez filosofia, iar într-unul dintre primele mele cursuri am dat peste un experiment de gândire, creat de filosoful Frank Jackson și cunoscut în general sub numele de „Camera lui Mary”. Premisa este că Mary, o cercetătoare briliantă, a trăit toată viața ei într-o cameră lipsită de culoare, unde nu primește informații senzoriale decât prin intermediul unui ecran de televizor alb-negru.

Mary are acces la tone de informații și știe totul despre percepția culorilor. Dar nu a trăit niciodată personal experiența. Apoi, într-o bună zi, să zicem că iese din cameră, vede cerul albastru și pipăie coaja unui copac. Întrebarea lui Jackson e: învață Mary ceva nou? Ne spune experiența noastră directă cu lumea lucruri pe care nu le-am fi putut afla doar citind despre ele?

Jackson spune că da. El numește „qualia” acele lucruri pe care le ratăm fiindcă nu trăim în lumesingur în camera mea, holbându-mă la un ecran gol. Spaima mea este că, mergând mai departe, unii dintre noi nu vor mai ieși niciodată complet din această carantină autoimpusă. Această spaimă și nesiguranță ne vor face să pierdem partea fizică din conexiunea noastră cu lumea. Qualia.

Eu și Ethan locuim din nou împreună acum, în casa unde am copilărit. Suntem obligați să stăm laolaltă – cu tot cu mama, tata, sora, fratele mai mare și iubita lui – în timp ce restul lumii e obligată să păstreze distanța. Apropierea de fratele meu geamăn nu mă mai supără. Stăm treji până noaptea târziu, jucăm jocuri video, facem bancuri, râdem în surdină, ca să nu-i trezim pe ceilalți. E plăcut să nu fii singur.

Dar tot rar discutăm chestii serioase. Când i-am povestit lui Ethan despre „Camera lui Mary”, a ridicat pur și simplu din umeri. „Da, cred că e logic.” M-am simțit ușurat. Ethan face adesea poante pe seama filosofiilor mele. Eu îi tot dau înainte, ferm convins că scot la lumină cine știe ce adevăr profund, iar el zice: „Asta-i o tâmpenie, omule”.

Dar relația noastră nu e definită prin ceea ce ne spunem, ci prin lucrurile care ne leagă. În primăvară ne-am decolorat amândoi părul, în aceeași chiuvetă, făcându-l din negru aproape alb. Nu prea știu de ce am făcut-o – a fost ideea lui Ethan. Acum arătăm la fel, dar altfel.

Într-o seară călduroasă, la câteva săptămâni după ce începuse pandemia, am ieșit pe șinele de tren din spatele casei și am încercat să mergem în echilibru pe barele înguste de metal, așa cum făceam uneori când eram mici. Eu mă tot dezechilibram, dar Ethan putea să meargă în echilibru minute în șir. Când și când, ajungeam unul lângă altul și mergeam un moment împreună. În față, traseul cufundat în întuneric era ușor înfricoșător. Dar un soi de instinct ne ținea în mișcare și ne continuam drumul, drept înainte, pe șine paralele. ja fizică – și spune că sunt peste tot: în soare, în pământ, în alți oameni. Acestea sunt lucrurile care lipsesc într-o viață strict virtuală.

Ani de zile am avut intuiția sâcâitoare că aproape orice am nevoie să fac se poate face virtual. Pot să discut cu prietenii mei, să scriu, să citesc, să redactez articole, să mă uit la televizor, să ascult un curs, să navighez pe rețelele de socializare. Când toate cursurile mele de la universitate s-au mutat online, în carantină, la finalul lui martie, am putut face și mai multe.

Profesorii erau disponibili online. Am avut mai puține elemente care să mă distragă și acces mai ușor la o mulțime de materiale.

În perioada de izolare m-am mutat înapoi în casa părinților, dar viața mea a rămas în mare parte ca înainte. Mama, de profesie psihoterapeut, încă își ține consultațiile. Sora mea intră pe Zoom pentru orele de la liceu.

Generația mea se simte ca acasă în stilul ăsta de viață virtuală. Eu am crescut cu computere. Pe măsură ce eu m-am făcut mai mare, ele s-au făcut mai mici și mai accesibile. Eu și colegii mei am învățat să navigăm pe internet înaintea părinților noștri, ne-am lămurit cum să flirtăm prin mesaje și să formăm găști cu grupuri de chat din mesageria instant. Chiar și înainte de pandemie, mi-am petrecut ceva seri de sâmbătă singur în camera mea, cu fața luminată de ecranele strălucitoare de la laptop și telefon, trăncănind online cu prietenii și urmărind știri din sport.

După colegiu, voi intra în rândul unei forțe de muncă tot mai active virtual. Deja computerele înlocuiesc – și vor înlocui într-o și mai mare măsură – lucrătorii umani din economie: bancheri, șoferi de camioane, muncitori din fabrici. Presupun că majoritatea prietenilor mei vor lucra în profesii care vor implica privitul ecranelor de computer sau vorbitul la telefon. Ca scriitor, aș putea ajunge și eu să lucrez de acasă, într-o bună zi. Deja îmi petrec online jumătate de viață, așa încât perspectiva asta nu-mi pică neapărat prost. Dar tot e o realitate destul de stranie.

Pentru mulți tineri ca mine – cu corpuri sănătoase și convingeri supradimensionate de invincibilitate – spaima cea mai mare nu a fost că am putea contracta virusul. Ce ne sperie mai tare e profunda nesiguranță legată de viitorul nostru. Există o multitudine de posibilități înfricoșătoare și zi de zi par să apară altele, noi. Dar cred că cea mai de temut – dincolo de posibilitatea ca boala să nu mai dispară – e că s-ar putea ca nici această omniprezență a vieții virtuale să nu mai treacă.

Mă îngrijorează ideea că experiența pandemiei i-ar putea convinge pe oameni că putem trăi liniștiți așa și mai departe, izolați fizic. Îmi dau seama că alunec încet spre acea realitate. Trec uneori zile întregi în care nu ies din casă, și singurul contact uman pe care îl am e cu fratele meu, în timp ce ne așteptăm rândul la baie.

Dacă nivelul ăsta de izolare reprezintă viitorul? În acest mediu, categoric se pierde ceva. Sunt convins, fiindcă mă simt cu totul altfel când experimentez lucruri în mod direct – nu virtual.

De fapt, în anumite privințe, distanța ne-a apropiat pe mine și pe Ethan. După ce fiecare a ajuns la alt colegiu, în alt stat, am început să ne sunăm. N-am discutat niciodată despre emoții, despre fete sau despre filosofie. Ne dădeam doar mici mesaje informative.

Nu i-aș spune nici în ruptul capului așa ceva acum – e prea siropos – dar e adevărat: distanța ne-a permis fiecăruia să ne dăm seama ce ne place, de fapt, la celălalt. Așa că am câștigat ceva în carantină, străbătând virtual acei kilometri care ne despărțeau.

Prezența fizică a unei alte făpturi omenești are totuși ceva ce nu poți simula. Niciun ecran nu va reuși vreodată să înlocuiască sentimentul unui braț care te ține pe după umeri. La finalul discuțiilor mele interurbane cu Ethan, el închidea telefonul, iar eu rămâneam din nou.

Citește și

De ce nu eram pregătiți pentru virus

În această așezare din Kenya, lupta împotriva coronavirusului necesită solidaritate

Cum trec infecții precum coronavirusul de la animale la oameni

 

carantină carantină carantină carantină  carantină carantină carantină carantină 

Be the first to comment

Leave a Reply

Adresa ta de email nu va fi publicată


*