Betleem, 2007 d.Hr

Imbujorate de amurg, turlele puncteaza cartierul vechi din Betleem. Pe o colina indepartata se inalta candva fortareata lui Irod, conducatorul Iudeei in secolul intai i.Hr. Simbol al credintei majoritare, minaretul neiluminat al Moscheei Omar se ridica in Piata Ieslei.

Locul nasterii lui Isus e astazi unul dintre cele mai disputate de pe pamant. Israelienii se tem de locuitorii radicalizati ai Betleemului, care se agita in fata zidurilor de beton ce-i inconjoara.

Text: Michael Finkel

Nu in acest fel au intrat Maria si Iosif in Betleem, dar asa se intra acum.

Astepti la zid. E o baricada descurajanta de beton, inalta cat o cladire cu doua etaje, garnisita cu sarma ghimpata. Langa ea, te simti ca si cum ai sta la poalele unui baraj. Soldati israelieni inarmati cu pusti de asalt iti examineaza actele. Iti perchezitioneaza vehiculul.

Prin ordin militar, niciun civil israelian nu are voie sa intre aici. Si putini locuitori ai Betleemului au voie sa iasa. Motivul pentru care zidul exista, dupa declaratiile guvernului israelian, este sa tina teroristii la distanta de Ierusalim. Betleemul si Ierusalimul se afla la o distanta de numai noua kilometri si jumatate, desi, in geografia comprimata si rebela a regiunii, aceasta cifra le situeaza pe taramuri diferite. Poate sa dureze si o luna ca o carte postala sa ajunga dintr-un oras in celalalt.

Betleemul este pe Malul de Vest, pe teritoriul cucerit de Israel in timpul Razboiului de Sase Zile, din 1967. Este oras palestinian; cei mai multi dintre cei 35.000 de locuitori ai sai sunt musulmani. In 1900, peste 90 la suta din populatia orasului era crestina.

In prezent, Betleemul este doar o treime crestin, iar acest procent scade constant, pe masura ce crestinii pleaca spre Europa sau America. Cel putin o duzina de atentatori sinucigasi au provenit din oras si din districtul care il inconjoara. Adevarul este ca Betleemul, “orasul micut” venerat in timpul Craciunului, este unul dintre cele mai controversate locuri de pe Pamant.

Daca primesti permisiunea sa intri, o usa de otel precum cea a unui vagon de marfa aluneca in laturi, scrasnind. Soldatii se dau la o parte si patrunzi in bresa temporara din zid. Apoi usa se inchide la loc, scartaind pe sine si trantindu-se cu zgomot.

Te afli in Betleem.

Orasul, situat la marginea arida a desertului iudaic, e construit pe cateva coline line, cu varful tesit si vegetatie putina. Casele mai vechi sunt facute dintr-o piatra galben-pal, inghesuite pe stradute abrupte si inguste. Cateva taxiuri obosite umbla de colo-colo, claxonand intruna. La o taraba, carnea de miel se roteste pe o tepusa, lasand sa picure grasimea.

Niste barbati stau pe scaune de plastic si sorb din paharele cafeaua araba, tare. In aer pluteste mirosul gunoiului neridicat. In timp ce-ti croiesti drum in sus, pe deal, poti sa vezi marimea zidului si sa schitezi traseul pe care s-a tot extins – un sarpe cenusiu si segmentat de turnuri de paza cilindrice, care sugruma metodic orasul.

In interiorul zidului, de-a lungul granitelor Betleemului, se afla trei tabere de refugiati palestinieni, cuburi cu apartamente ingramadite unele peste altele la intamplare. Fiecare adiere de vant pe aleile din tabere face sa fluture colturile a sute de afise cu martiri – barbati tineri, cu o privire fixa, impasibila, unii strangand in maini cate o pusca.

Multi sunt victime ale Fortelor Israeliene de Aparare. Altii au declansat bomba pe care o aveau asupra lor – intr-un complex comercial, intr-un restaurant sau intr-un autobuz israelian. Textele arabe de pe afise preamaresc aceste fapte. Chiar in afara zidului, dominand inaltimile si culmile din jur, cresc febril localitati evreiesti, intepate ici si colo de siluetele macaralelor.

Dupa-amiaza tarziu, soarele sclipeste reflectat de noile cladiri, iar Betleemul pare inconjurat de flacari. In varful colinei centrale a Betleemului se afla Piata Ieslei, un scuar pietruit, in fata Bisericii Nasterii Domnului. Cea mai inalta si mai proeminenta constructie de aici e o moschee.

Multe dintre magazinele de suveniruri au obloanele trase – relicve ale unei epoci mai pasnice. Turismul e modest; credinciosii veniti in pelerinaj sunt condusi de ghizi inauntru, apoi afara. Un popas rapid in Piata Ieslei, apoi grupul pleaca in graba la vale si iese din nou prin poarta din zid, intorcandu-se in Ierusalim.

Hotelurile sunt mai mult goale. Putini vizitatori raman aici peste noapte. In Betleem, conform aprecierilor primarului, somajul atinge 50 la suta, iar multe familii traiesc de pe o zi pe alta.

Biserica Nasterii Domnului este aproape ascunsa. Arata ca o fortareata de piatra, cu peretii grosi si neospitalieri, cu fatada lipsita de orice ornamente. Poate doar asa a putut supravietui 14 secole: Betleemul nu e locul potrivit pentru o arhitectura delicata. Un loc aflat la incrucisarea dintre lumi – o intersectie aglomerata intre Europa, Asia si Africa – inseamna o perpetua ora de varf pentru armatele invadatoare.

Biserica a fost cucerita de trupele persilor, bizantinilor, musulmanilor, cruciatilor, mamelucilor, otomanilor, iordanienilor, britanicilor si israelienilor. Intrarea si-a redus marimea de-a lungul secolelor. Aproape ca trebuie sa te frangi de mijloc ca sa incapi prin ea. Interiorul bisericii, racoros si intunecos, este la fel de ascetic ca si exteriorul; patru randuri de coloane intr-o nava deschisa conduc spre altarul principal.

Nu exista strane, ci doar o colectie de scaune pliante ieftine. Dar sub altar, coborand pe un sir de trepte de calcar tocite, se afla o mica pestera. In zonele rurale din Betleem, astazi ca si acum 2.000 de ani, grotele sunt folosite ca grajduri pentru animale. Ieslele sunt scobite in piatra. Aici, chiar in centrul acestui loc volatil, inconjurata de asezari iudaice, inchisa in interiorul unui zid, incercuita de tabere de refugiati, ascunsa intr-o padure de minarete, ingropata sub podeaua unei biserici stravechi, se afla o stea de argint.

Conform credintei, acesta este locul unde s-a nascut Isus. Unii dintre oamenii pe care ii intalnesti in jurul Betleemului spun citate din Biblie, altii recita din Coran, iar altii murmura incantatii din Tora. Unii iti arata ogoarele lor, altii – livezile de maslini; unii invoca istoria, altii isi imagineaza viitorul.

Unii se roaga cu genunchii in pamant, altii cu fruntea in pamant, iar altii – cu picioarele bine fixate, dar cu trunchiul rasucindu-se si leganandu-se. Unii arunca pietre, altii conduc tancuri si altii se infasoara in explozibile. Dar cand ajungi la esenta, dupa ce dai deoparte ura, si politica, si razboaiele care au zguduit planeta, lucrul despre care vorbesc cei mai multi oameni, cand se refera la Betleem, este pamantul.

O mica fasie de pamant. O bucatica de pamant batuta de vanturi, lipsita de ape si semanata cu pietre.

Evreii au ajuns aici primii. Asa spune rabinul. Rabinul Menachem Froman locuieste in asezarea evreiasca Tekoa, cocotata pe o terasa stancoasa, o colectie curata de case de piatra albita, cu acoperisuri de tigla rosie, avand parcate pe cateva verande carucioare duble pentru copii. Aici traiesc 1.500 de oameni.

Din partea de nord a localitatii Tekoa, Froman poate sa vada tot Betleemul; chemarea musulmana la rugaciune pluteste pe deasupra asezarii de cinci ori pe zi, la fel de regulat ca mersul trenurilor. Spre sud, se intind crestele cafenii si chele ale salbaticiei iudee, unde Isus se crede ca a postit timp de 40 de zile, si rapele care se pravalesc in jos, tot mai jos, prabusindu-se sub nivelul marii – aici pana si terenul pare sa sfideze ratiunea -, si apoi plonjand mai departe, pentru a ramane neclintite, in cel mai coborat punct al Pamantului, Marea Moarta.

“Aici nu este vorba doar de pamant” – spune Froman, cu o barba lunga si alba revarsandu-i-se rebela ca un rau involburat. “Acesta este Pamantul Sfant. Nu exista petrol, nici aur, nici diamante. E un desert! Dar este palatul lui Dumnezeu.”

Froman are 62 de ani; privind in urma, numara 17 generatii de rabini in familia lui. El este a 18-a. Si fiul sau este tot rabin. S-a nascut in ceea ce acum se numeste Israel, dar pe atunci, in timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial, se numea Mandatul Britanic pentru Palestina (britanicii au inceput sa guverneze regiunea in 1922, dupa prabusirea Imperiului Otoman).

Dupa Al Doilea Razboi Mondial si dupa Holocaust, Natiunile Unite au votat pentru impartirea regiunii in doua state – unul evreu, altul arab. Evreii au acceptat planul, dar arabii – nu. Luptele dintre arabi si evrei au inceput chiar inainte ca Israelul sa-si declare independenta, in 1948, iar dupa razboiul care a urmat, aproximativ 50.000 de palestinieni si-au parasit locurile natale – multi dintre ei siliti de armata israeliana.

O buna parte s-au mutat pe Malul de Vest al Iordanului (Cisiordania), administrat de Iordania, sau in Fasia Gaza, guvernata de Egipt. Acestia au fost primii refugiati palestinieni. Apoi, in 1967, Israelul a infrant fortele militare ale Egiptului, Iordaniei, Siriei, Irakului si Libanului, in sase zile de haos, si a ocupat si Cisiordania, un loc caruia multi israelieni ii spun pe numele sau biblic, Iudeea si Samaria.

Acesta a fost inceputul miscarii de colonizare – evreii s-au stabilit pe tot acest teritoriu recent cucerit. Froman a fost unul dintre primii care au plecat. El considera, la fel ca multi alti colonisti, ca dreptul evreilor asupra Iudeei si Samariei este inscris in Vechiul Testament. Ei sunt proprietarii acestor pamanturi. Ca urmare, Froman considera ca are dreptul garantat de Dumnezeu de a trai aici.

In Districtul Betleem, care include orasul si satele din jur, traiesc circa 180.000 de palestinieni, dintre care cam 25.000 sunt crestini (aproape toti locuind in zona urbana a Betleemului si in doua orasele-satelit, Beit Jala si Beit Sahur). Pe aceasta harta sunt intretesute 22 de asezari evreiesti, cu o populatie de aproape 80.000, si cel putin alte o duzina de tabere ilegale, in stilul asezarilor de frontiera din Vestul Salbatic, cunoscute sub numele de avanposturi.

E suficient ca Froman sa priveasca pe fereastra casei sale din Tekoa pentru a vedea de ce fiecare jinduieste dupa o particica din acest pamant. Pentru evreii care inca il asteapta pe Mesia, Froman spune ca este posibil ca acesta sa soseasca chiar aici, in tinuturile erodate ale Betleemului, unde prezenta lui Dumnezeu este palpabila in vantul ca un glaspapir al desertului.

Crestinii care anticipeaza revenirea lui Mesia al lor se gandesc ca acesta s-ar intoarce, de ce nu, chiar in locul unde s-a nascut. Musulmanii nu cred in Mesia – exista doar Allah, singurul Dumnezeu -, dar musulmanii palestinieni venereaza si ei acest pamant ca fiind sacru, caci Isus este unul dintre profetii lor. La fel, Betleemul si Cisiordania, precum si Fasia Gaza si Ierusalimul, sunt locurile unde spera si ei sa-si intemeieze o patrie viabila.

Natiunile Unite, Uniunea Europeana si Curtea Internationala de Justitie au declarat ilegale asezarile israeliene, reprezentand o incalcare a Conventiei de la Geneva, care interzice unei puteri ocupante sa permita cetatenilor proprii sa populeze teritoriile cucerite. Totusi guvernul israelian ofera cu mare usurinta imprumuturi celor care isi cauta locuinte in asezarile din Cisiordania.

Una dintre cele mai mari din zona Betleemului se numeste Har Homa. Cladirile sale inalte si sclipitoare se ridica atat de aproape de Betleem – imediat dincolo de zid -, incat ti se pare ca ai putea sa intinzi mana de dupa coltul unei strazi palestiniene si sa chemi un taxi in Har Homa. Aceasta a devenit o suburbie in toata regula, cu 2.000 de locuitori israelieni.

Aproximativ jumatate dintre colonisti se considera nonreligiosi, iar anunturile imobiliare din Har Homa, lipite pe numeroase panouri de afisaj, subliniaza avantajele seculare ale orasului. Preturi rezonabile, locatie excelenta, acces atat de usor spre Ierusalim!

Har Homa e un exemplu de strategie israeliana cunoscuta sub numele de “realitatea din teren”: cu cat exista mai multi evrei intr-o zona concentrata, la est de asa-numita Linie Verde – linia armistitiului, trasata in 1949, dupa razboiul de independenta al Israelului -, cu atat e mai probabil ca aceasta zona sa ajunga sa faca parte din Israel, daca regiunea va fi impartita in doua tari. Palestinienii inca se refera la Har Homa cu numele sau original, Jabal Abu Ghuneim – in araba, “muntele pastorului”.

Acesta a fost unul dintre ultimele spatii deschise din Betleem, un deal umbrit de pini pe care isi pasteau pastorii turmele, asa cum facusera din timpuri biblice. Lucrarile de constructie au inceput in 1997; pamantul a fost defrisat, netezit si incarcat cu blocuri-turn. Niciunul dintre palestinienii care detinusera pamanturi aici nu a primit vreo compensatie. Noul nume al locului inseamna in ebraica “muntele zidit”. Asezarile sunt concepute sa fie niste oaze suburbane sigure, dar nu sunt deloc asa.

Prezenta colonistilor atat de aproape de orasele palestiniene le transforma in tinte ale unei ostilitati feroce. La un moment dat, parbrizele masinilor erau atat de des sparte, incat multi colonisti au inlocuit geamul cu un plastic rezistent la pietre. Inainte ca zidul sa fie construit, gloante ratacite, trase de jos in sus, mai ajungeau uneori in locuinte. In Efrat, la cateva coline departare de Tekoa, un atacator sinucigas si-a detonat bomba in interiorul centrului medical.

Altul a fost impuscat mortal chiar cand era gata sa se arunce in aer in supermarketul din localitate. Nu a fost ucis de un soldat, ci de un colonist. “Copiii nostri au participat deja la mai multe inmormantari decat participa majoritatea oamenilor in toata viata lor – spune Sara Bedein, mama a sase copii, care locuieste in Efrat. Toti copiii mei au avut prieteni, vecini, colegi de clasa care au fost ucisi.” Bedein poarta pe cap o esarfa viu colorata – evreicele ortodoxe, ca si musulmancele traditionale, nu-si arata parul in public.

Ea spune ca, dupa ce un atentat cu bomba intr-un autobus de scoala a smuls picioarele a trei elevi si a ucis doi profesori, fiica ei si colegii acesteia au inceput sa stea turceste in autobuz, crezand ca astfel scad sansele de a-si pierde membrele intr-un eventual atac. Totusi daca o intrebi pe Bedein de ce familia ei nu se muta din teritoriile ocupate, iti raspunde imediat, clar si raspicat: “Ne place grozav aici.”

Ii plac privelistea, aerul de munte, simtul puternic al comunitatii pe care il au colonistii. Multi colonisti poarta la centura arme de calibru mic – serifi in propriul lor Vest Salbatic. Unii isi iau arma chiar si la sinagoga si, in timp ce se roaga si isi ridica bratele, implorandu-l pe Dumnezeu, e clar ca protectia pe care o cauta nu e exclusiv de origine divina.

Cand Seth Mandell face o scurta plimbare in salbaticie, isi ia pistolul Glock de noua milimetri intr-o borseta. Mandell locuieste in Tekoa, la cateva strazi de rabi Froman. Plimbarea lui a devenit un ritual al durerii. Isi croieste drum pe o panta abrupta, alunecoasa, presarata cu flori salbatice, stacojii, rabufniri de culoare in peisajul posomorat al desertului.

Cativa porumbei se rotesc deasupra. Porumbei pe cer; ramuri de maslin dedesubt. Mandell se indreapta spre o mica grota, un loc tihnit unde – spune el – calugarii vin sa mediteze inca din secolul al V-lea. Nu e de mirare ca un baiat de 13 ani a dorit sa o exploreze.

Baiatul era Koby Mandell, fiul lui Seth. Intr-o zi, in mai 2001, a chiulit de la scoala impreuna cu prietenul lui de 14 ani, Yosef Ishran, tot din Tekoa. Au zabovit in aceasta pestera cu tavanul jos. La lasarea serii, cand baietii nu au ajuns acasa, au inceput cautarile. Au sosit soldatii. A doua zi de dimineata, Koby si Yosef au fost gasiti in pestera. Fusesera omorati cu pietre. Peretii pesterii erau manjiti cu sangele lor.

Langa cadavre, se aflau pachetele lor pentru pranz – sandviciuri nemancate si sticle de apa. Ucigasii nu au fost prinsi niciodata. Durerea pe care o simte Seth Mandell cand vine aici pare sa emane din el precum valurile de caldura din pavaj. Dar Mandell spune ca el si familia sa – sotia si ceilalti trei copii ai lor – nu intentioneaza sa plece.

Spune si el ce spune rabi Froman. Spune ce spun multi alti colonisti. Legatura lui cu acest pamant e profund spirituala, emotionala si culturala. “Daca as pleca – spune el -, ar insemna sa las in urma o parte din mine.”

Cu o mie de ani inainte de nasterea lui Hristos, Betleemul era cunoscut sub numele de Cetatea lui David. Era locul de nastere al regelui David, un conducator evreu care a ajuns sa se bucure de respect dupa o lupta faimoasa: el l-a infrant pe Goliat, omorandu-l cu o piatra trasa cu prastia. Uriasul, a carui inaltime, conform Vechiului Testament, “era de sase coti si o schioapa” – aproximativ trei metri -, era un membru al populatiei filistine, vechi dusmani ai evreilor.

Din cuvantul “filistin” a derivat actualul “palestinian”, desi intre cele doua etnii exista doar o legatura etimologica, nu si de sange. Chiar daca au detinut rareori puterea, evreii au fost cel mai numeros grup din regiune timp de mai multe secole. In secolul intai d.Hr., dupa o serie de conducatori ineficienti si de infrangeri de catre armata romana, au fost alungati din Tara Sfanta.

In urmatorii 2.000 de ani, evreii s-au raspandit prin toata lumea – diaspora -, dar nu au incetat niciodata sa se roage pentru intoarcerea pe pamanturile lor natale. Intre timp, crestinismul a devenit puternic. Pare o simpla coincidenta ca Isus s-a nascut in Betleem – in fond, el este Isus din Nazareth, un oras aflat la 145 de kilometri mai catre nord.

Exista arheologi si istorici teologi care se indoiesc de multe dintre detaliile din povestea Craciunului, inclusiv de faptul ca Isus s-ar fi nascut in Betleemul din Iudeea. Un satuc, numit tot Betleem, se afla mai aproape de Nazareth si unii cred ca, de fapt, acolo s-ar fi nascut Isus. (In ebraica, “Betleem” inseamna “casa painii” si s-ar putea referi la orice loc unde exista o moara.)

Insa conform Noului Testament, in Evanghelia dupa Luca, imparatul roman al vremii, Caesar Augustus, a poruncit sa se faca un recensamant, cerand tuturor oamenilor sa se intoarca in orasele lor de bastina, pentru a fi inregistrati. Iosif era urmas al regelui David si, desi sotia lui se apropia de sfarsitul sarcinii, cei doi au plecat spre Betleem. Ei nu au mai gasit loc de gazduire in han, astfel incat Isus s-a nascut intre animale, poate chiar in grota peste care ulterior a fost construita Biserica Nasterii Domnului.

Conducatorul Iudeei, regele Irod, a fost atat de tulburat de vestea ca se nascuse un nou rege si potential rival, incat, conform Evangheliei dupa Matei, a trimis soldatii sa ucida toti baieteii mai mici de doi ani. Maria si Iosif au fugit cu Isus in Egipt, dar mii de copii au fost macelariti. In secolul al IV-lea, crestinismul era deja religia oficiala a Imperiului Roman, iar Betleemul a devenit rapid unul dintre cele mai sfinte locuri ale sale.

In 326, Elena, mama primului imparat crestin, Constantin, a venit la Betleem si, la scurta vreme dupa aceea, fiul ei a cerut sa se ridice Biserica Nasterii Domnului. (Aceasta a fost distrusa intr-o revolta, 200 de ani mai tarziu, dar a fost imediat reconstruita. A doua versiune, terminata la jumatatea secolului al VI-lea, exista si astazi.)

Vizita Elenei si un flux de fonduri imperiale au declansat o invazie de pelerini si in scurta vreme zeci de manastiri au fost ridicate in desertul din apropiere. Apoi au sosit musulmanii. La inceputul secolului al VII-lea, un negustor pe nume Mahomed, care traia la Mecca, pe teritoriul de astazi al Arabiei Saudite, a auzit – dupa cum a crezut el – vocea ingerului Gabriel, care i-a spus “Citeste”.

Mahomed a inregistrat in memorie cuvintele care au urmat si aceste revelatii au format Coranul, cuvantul arab pentru “citire”. In decurs de un secol dupa moartea lui Mahomed, in 632, religia intemeiata de el – islamul – se raspandise in tot Orientul Mijlociu.

Timp de mai multe secole, Betleemul a ramas o insula de crestinatate intr-o mare musulmana in continua expansiune. Refugiatii palestinieni ai razboiului din 1948 au adus in regiune si mai multi musulmani, dar Betleemul a ramas un oras majoritar crestin.

Apoi, in 1967, victoria Israelului a modificat inca o data aspectul orasului. Colonistii evrei au inceput sa se mute in Cisiordania ocupata; crestinii, care fugeau spre tinuturi mai sigure inca din timpul celui de Al Doilea Razboi Mondial, si-au accelerat exodul; iar militantii palestinieni au lansat atacuri asupra unor tinte militare si civile.

In aceeasi regiune unde candva evreii se luptau cu filistinii, se infruntau acum israelienii si palestinienii. In decurs de 3.000 de ani, se pare, singura schimbare se rezuma la cateva silabe. Inainte ca orice aparenta de normalitate sa fie distrusa, Restaurantul Al-Amal, aflat in imediata vecinatate a Pietei Ieslei, era adesea plin de clienti evrei.

Veneau aici pentru falafelul asezonat cu susan si patrunjel si pentru saorma proaspata, carnea de miel indesata intr-o lipie fierbinte. Evreii veneau si dupa cumparaturi in Betleem, cunoscut drept sursa celor mai bune legume din zona.

Dar pentru palestinieni, ocupatia israeliana a fost resimtita ca o serie de umilinte – un popor mandru, silit sa depinda de dusmanul sau detestat, lasat la mila legii militare israeliene, lipsit de aeroport si obligat sa plateasca taxe ocupantilor.

In 1987, dupa doua decenii de asemenea tratament, a fost lansata o intifada, sau revolta (traducerea literala a cuvantului e “descotorosire”). Tinerii palestinieni au aruncat cu pietre in tancurile israeliene, intr-o versiune moderna a povestii lui David si Goliat, dar cu rolurile inversate. Intifada a impins cele doua tabere spre masa negocierilor, iar in 1993 au fost semnate Acordurile de la Oslo. Insa atat israelienii, cat si palestinienii simteau ca prevederile nu erau respectate de cealalta tabara.

In 2.000 a inceput o a doua revolta palestiniana, de aceasta data mai brutala. Colonistii au fost vizati in mod repetat; atentatele sinucigase cu bomba erau tot mai frecvente. Fortele israeliene bombardau orasele palestiniene, iar colonistii ii atacau pe satenii si fermierii palestinieni.

Doi ani mai tarziu, israelienii au inceput sa construiasca bariera. Acum, singurii evrei care patrund cu regularitate in Betleem sunt soldatii in vehicule blindate, cu armele pregatite. Proprietarul Restaurantului Al-Amal este un musulman de 53 de ani, pe nume Omar Shawrieh, un barbat scund, cu barba tunsa scurt si ochii adumbriti de cearcane grele. Cel mai vizibil obiect de decor din restaurantul sau este portretul unui martir: un baiat cu parul carliontat, imbracat intr-un tricou albastru deschis.

“Poarta uniforma scolii” – spune Shawrieh. Este fiul lui. Toamna trecuta, armata israeliana a intrat in Piata Ieslei, cu misiunea de a captura un activist cautat. Soldatii se deplasau intr-un convoi mare – o duzina de jeepuri blindate si un pluton de soldati.

Era inceputul dupa-amiezii. Mohammed Shawrieh, in varsta de 13 ani, a trecut pe la restaurantul tatalui sau, ca sa ia bani pentru tuns. Prezenta soldatilor a declansat agitatia obisnuita; mai multe persoane au inceput sa arunce in ei cu pietre, apoi violentele au escaladat si s-au tras focuri de arma. Mohammed, curios, cutreiera prin Piata Ieslei.

Imediat ce i-a remarcat lipsa, Omar a intrat in panica. “Am fugit sa-mi gasesc baiatul – spune el. Dar ei au ajuns la el inaintea mea.” Mohammed a fost impuscat din lateral; un glont i-a perforat ficatul. Cand a ajuns la spital, murise deja din cauza hemoragiei. Fortele Israeliene de Aparare (IDF) recunosc ca baiatul a fost impuscat.

“Eram in toiul unei operatiuni foarte precise, de arestare a unui terorist cautat – spune Aviv Feigel, locotenent-colonel in cadrul IDF. Totul se derula foarte intens.” Dupa spusele lui Feigel, asupra soldatilor au fost aruncate cocktailuri Molotov si grenade. Cativa au fost raniti. Ca urmare, au ripostat.

“Poate ca baiatul doar se uita – spune Feigel. Sau poate ca participa. Nu am facut investigatii. Este o situatie complicata; nu e un camp de lupta clasic. In cazul lor, toata lumea e in civil.”

Mohammed Shawrieh a fost inmormantat a doua zi langa Betleem, la umbra unui migdal. Dupa ceremonie, a urmat o demonstratie si au fost impartite numeroase afise cu chipul martirului. Ulterior, o placa memoriala a fost asezata in locul unde a fost impuscat, aproape de Biserica Nasterii Domnului, chiar in fata criptelor unde se afla, dupa cum se crede, oasele copiilor ucisi de regele Irod cu peste 2.000 de ani in urma.

Invinovatirile creeaza un cerc vicios. Omar Shawrieh, desigur, da vina pe tactica brutala a armatei israeliene; armata spune ca, daca teroristii nu incercau sa-i ucida, soldatii nici macar nu ar fi intrat in Piata Ieslei. De la inceputul primei intifade, au fost ucisi peste 5.600 de palestinieni si 1.200 de israelieni.

Exista in regiune si spirite moderate, mii de evrei, musulmani si crestini, care isi doresc sa formeze legaturi si sa faca eforturi pentru pace. Dar contextul din Betleem e atat de tensionat, incat pana si cele mai neinsemnate eforturi – un sat arab care incearca sa vanda produse unui oras israelian; universitatea palestiniana locala care incearca sa gazduiasca un lector evreu – sunt obstructionate de realitatile hade.

Interactiunile dintre palestinieni si israelieni au fost reduse la scurte schimburi efectuate in puncte de control fortificate; adesea, soldatii israelieni stau in cabine blindate, cu sticla atat de groasa, incat nici nu se vad clar. Niciun loc nu ascunde mai multa frustrare decat taberele de refugiati, unde inca traiesc familiile care au fost dezradacinate din casele lor cand Israelul a devenit o natiune – abandonate fara protectia unui stat, generatie dupa generatie.

Intreaba-i pe refugiati de unde sunt si-ti vor spune numele unui oras care probabil a fost sters de pe harta Israelului, si-ti vor povesti in tonalitati elegiace despre apele sale cristaline si campurile inverzite. Unii iti arata manunchiuri de chei ruginite, care descuiau candva casele unde au trait parintii si bunicii lor, inainte ca Israelul sa existe.

“Toti cei din tabere ii urasc pe evrei” – spune Adel Faraj, 28 de ani, proprietarul unei pravalioare din Tabara Duheisha, la baza colinelor Betleemului. Peste 10.000 de persoane locuiesc in cvartalul de 1,3 kilometri patrati al taberei. Stradutele taberei, stramte ca niste canioane, sunt pline de graffiti militante.

Copiii alearga printre cioburi de sticla. Apa de canalizare se prelinge prin santuri, la vedere. Cel putin doi atentatori sinucigas i cu bomba erau din Duheisha. Faraj vinde articole de toaleta, lampi si compact-discuri. Are chipul ingust si parul carliontat, pe care ii place sa si-l dea cu gel. Ochii expresivi sunt adumbriti de sprancene intunecate.

Are in pravalie o narghilea, din care fumeaza toata ziua tutun cu aroma de mar. “Daca un evreu ar intra in aceasta tabara, ar fi omorat. Cu o piatra. Sau cu un cutit. Sau cu un pistol. Nu ar conta cine este. Un evreu ramane un evreu” – spune Faraj. “Prietenul meu a fost atentator sinucigas” – continua el, expirand si umpland magazinul de fum.

Prietenul lui Faraj era Mohammad Daraghmeh, de 18 ani, care s-a aruncat in aer, in martie 2002, langa o sinagoga din Ierusalim, omorand 11 persoane, intre care doi sugari si un copil in carucior. In timp ce vorbeste, Faraj pune un CD in playerul lui masiv. E Bob Marley. Prima melodie este “Is This Love?”

“Sunt mandru de el – spune Faraj despre prietenul lui. A facut ceva extraordinar. Israelienii ne-au obligat sa ajungem aici. Nu ne-au mai lasat nimic. Si cand nu mai ai nimic, nu mai ai ce pierde.” La ora doua noaptea, in majoritatea zilelor de lucru, cateva sute de barbati care totusi au ceva de pierdut – sotii, copii – incep sa se alinieze pe partea dinspre Betleem a zidului. Cauta de lucru in Israel.

Stau in picioare intr-o cusca lunga de otel, ca un jgheab pentru vite, asteptand sa fie perchezitionati, inghiontiti, sa li se ia amprentele si sa treaca prin detectorul de metale. Unora li se cere sa se dezbrace. Procesul poate dura mai bine de doua ore.

Ca sa ai voie sa treci prin punctul de verificare, trebuie sa fii casatorit si sa ai cel putin un copil. Asta, spera armata israeliana, va asigura intoarcerea muncitorilor. Multi dintre barbati sunt muncitori constructori – adesea in asezarile colonistilor. Stau la coada ore in sir ca sa ridice case pentru dusmanii lor, pe pamantul care candva le-a apartinut. Sunt platiti cu 35 de dolari pe zi. Apoi se intorc acasa, prin zid.

“Credeti ca noi vrem sa facem asta?” – spune unul dintre barbati, Sufian Sabateen, in varsta de 35 de ani. Are in mana o punga de hartie cu humus si paine. Fumeaza. Fata lui, luminata nemilos de reflectoarele de pe zid, este stoica. Mai e o ora pana la ivirea zorilor.

Sabateen insista ca ar munci bucuros in Betleem pentru jumatate din salariu, insa acolo nu exista locuri de munca. Iata cum descrie el o saptamana din viata lui: “De pe saltea la munca, de la munca pe saltea. Viata mea nu e niciun fel de viata.” Zidul – spun palestinienii – sufoca o intreaga populatie pentru actiunile unei minoritati restranse.

Ei cred ca este incercarea israelienilor de a infiinta o noua frontiera nationala, alipind de partea israeliana cele mai bune portiuni din teritoriul pe care l-au ocupat in 1967 – zonele asezarilor de colonisti, rarele surse de apa, campurile fertile. Orasul Betleem este inghesuit intr-o “cutie” de 18 kilometri patrati, inconjurata pe trei laturi de o bariera.

Excavatoare uriase, protejate de paznici inarmati, isi afunda ghearele in pamant, zi si noapte. Cand va fi gata, zidul se va intinde pe 724 de kilometri, patrunzand pe alocuri cu pana la 24 de kilometri in interiorul Cisiordaniei si acaparand 10 la suta din pamanturile palestiniene pentru colonistii israelieni.

Guvernul israelian spune ca obiectivul sau este doar sa protejeze vietile israelienilor, nu sa retraseze granitele, si ca, de indata ce se va produce o modificare a politicii palestiniene fata de Israel, zidul va fi distrus, iar pamantul confiscat – returnat. Guvernul israelian nici macar nu foloseste termenul “zid”, preferand formula “gard de securitate”, iar in multe locuri din Cisiordania e, intr-adevar, o retea de garduri electrificate si colaci de sarma ghimpata.

Dar nu si in Betleem.

Zidul care inconjoara o mare parte din Betleem este mai inalt decat barierele folosite in inchisorile israeliene. Guvernul israelian spune ca zidul da rezultate. A doua intifada a adus val dupa val de atentate sinucigase cu bomba, care au lovit peste tot in Israel, ucigand zeci de civili si soldati.

Incepand din 2003, cand constructia zidului s-a derulat la viteza maxima, verificarile in punctele de control s-au intensificat si s-a facut apel la spionaj, numarul de atacuri a scazut drastic.

“Viata noastra era un infern – spune Ronnie Shaked, jurnalist israelian. Cafenelele sareau in aer; autobuzele sareau in aer. Dar lucrurile s-au schimbat. Zidul e foarte important, el ne protejeaza. Slava Domnului ca exista un zid!”

Insa liderii palestinieni sustin ca zidul are prea putin de-a face cu scaderea atacurilor sinucigase. Atentatele cu bomba au incetat – spun ei – pentru ca grupurile importante de militanti, inclusive Hamas, le-au interzis, in speranta ca vor reincepe discutiile pentru pace.

Un zid de beton nu poate opri pe cineva care isi doreste sa moara – spun multi palestinieni -, iar daca grupurile de militanti ar vrea, ar putea sa trimita cate un sinucigas care sa detoneze o bomba in Ierusalim la fiecare ora.

Cel mai influent politician din Betleem vede lucrurile altfel. Salah Al-Tamari, guvernatorul districtului, considera ca zidul e o tactica psihologica. “Israelienii vor sa ne provoace. Vor sa ne pierdem mintile – spune el. Vor sa plecam.” Guvernatorul crede ca israelienii au creat intentionat conditii atat de grele, in speranta ca toata lumea va pleca, iar ei vor ramane cu teritoriile.

“Ei bine, nu vor ramane” – spune Al-Tamari. El prevede ca se va intampla exact contrariul: in final, israelienii vor pierde. Guvernatorul sustine ca datele demografice in sine ii favorizeaza pe palestinieni. In medie, o familie de palestinieni musulmani are mai multi copii decat una de evrei israeliti. “Arma lor nucleara – dupa cum spunea un soldat israelian – este pantecele femeii.”

Pana in 2010, numarul evreilor va fi aproximativ egal cu cel al palestinienilor din teritoriile ocupate. Apoi, palestinienii vor deveni majoritari. “Eu voi ramane aici; si copiii mei vor ramane aici – spune Al-Tamari. Eu cred in viitor. Zidul va cadea, iar ocupatia va lua sfarsit, poate peste 10 ani, poate peste 50. Nu stim cand, dar stim un lucru: noi ramanem aici, pe pamantul nostru, orice ar fi.”

Poate ca Betleemul este locul unde a inceput crestinismul, insa astazi locuitorii sai crestini se afla intr-o pozitie dificila. Israelienii ii considera palestinieni. Musulmanii ii considera crestini. Ei se considera saci de box, atacati din doua parti. Bernard Sabella, sociolog crestin si membru al parlamentului palestinian, spune ca probabil comunitatea crestina este singura care impiedica aceasta regiune sa sufere o implozie sangeroasa. Simpla prezenta a crestinilor pare sa reduca scara violentei in oras: soldatii israelieni pasesc cu grija in jurul locurilor sfinte crestine.

Ultimul lucru pe care Israelul ar vrea sa si-l atraga asupra sa ar fi furia intregii lumi crestine, dupa distrugerea unei biserici venerate. Totusi crestinii din Betleem se simt tot mai mult ca niste outsideri in propriul oras. Multi se imbraca dupa moda occidentala moderna – blugi stramti, decolteuri generoase, bijuterii ostentative.

Sambata seara, adolescentii se indreapta spre Cosmos, una dintre putinele discoteci din Cisiordania, unde se bea tequila si se danseaza (relativ) lasciv. Desi unii musulmani se imbraca si ei modern, cele mai multe femei musulmane din Betleem au capul acoperit cu esarfe, iar altele poarta jilbob, o invelitoare lunga si larga, menita sa ascunda forma trupului.

Pentru ambele sexe, consumul de alcool nu este acceptabil in public. Crestinii si musulmanii socializeaza rareori, iar casatoriile interconfesionale aproape ca nu exista. Totusi crestinii si musulmanii lucreaza cot la cot in birouri guvernamentale, spitale, scoli si organizatii de caritate.

La punctele de verificare, crestinii sunt tratati ca toti ceilalti locuitori ai Betleemului: cu maxima suspiciune. Nici macar primarul, Victor Batarseh – primarul Betleemului, prin decret municipal, trebuie sa fie crestin – nu are voie sa ramana pe partea israeliana a zidului dupa ora 7 seara.

“E degradant – spune Batarseh. Daca sunt invitat la un cocktail in Ierusalim, nu pot sa ma duc, pentru ca nu am voie.” Are 73 de ani.

Bernard Sabella estimeaza ca, din cauza conflictului, peste 3.000 de crestini au fugit de aici in ultimii sapte ani. “Nu este vorba doar de cifre – spune Sabella -, ci si de calitatea umana. Cine emigreaza? Cei educati, cei bogati, cei cu vederi politice moderate, familiile tinere. Pleaca exact aceia care ar fi cei mai in masura sa schimbe situatia. Cei care nu sunt calificati, educati sau au vederi politice radicale nu pot obtine viza.”

“Nu putem sa supravietuim aici” – spune capul unei familii crestine, care a cerut ca numele sa nu-i fie mentionat. In Betleem – spune el -, guvernul local e practic o marioneta a armatei israeliene, politia si tribunalele au prea putina autoritate, ceea ce-i afecteaza pe toti locuitorii, inclusive pe musulmani. Adevarata putere din Betleem e controlata de familii mari, iar cele mai puternice clanuri sunt cele musulmane.

Familia lui traieste intr-un hosh, un grup traditional de case, construite in jurul unei curti. Se afla in Betleem de atat timp, incat e mentionata in Vechiul Testament. A fost aici inca dinainte de Hristos. “Exista o ramura iudaica a familiei in Ierusalim – spune el. Ne-am despartit in urma cu aproximativ 2.000 de ani, cand o parte a decis sa urmeze invataturile lui Hristos.”

Acum, el se gandeste sa plece. Are o sora in California si patru frati in Honduras. “Familia noastra – spune el – va disparea complet din Tara Sfanta, pentru prima data de la Hristos incoace. Iar eu imi voi vinde hosh-ul unor musulmani. Ei vor considera ca este o victorie: a mai plecat un crestin!”

“Sufletul meu traieste in Betleem – spune el. Sunt precum un peste: aceasta este apa mea. Daca ma scoti de aici, ma vestejesc si mor. Insa mi-e teama de viitor. Va puteti imagina Betleemul fara crestini? Ar fi cazul sa incepeti sa vi-l imaginati, fiindca e posibil ca peste cativa ani aceasta sa fie realitatea.” Crestinii insisi nu sunt straini de lupte interne. Fiecare metru patrat – la propriu – din Biserica Nasterii Domnului este disputat de cele trei culte care folosesc in comun biserica: ortodox grec, romano-catolic si armenesc.

Reprezentantii celor trei confesiuni se ciorovaiesc cu privire la cine si care zid sfant sa-l curete sau cine si in care strana are voie sa intre. Uneori, s-ar spune ca garzile din biserica nu se afla acolo pentru a-i proteja pe turisti, ci pentru a-i impiedica pe preoti sa se ia la bataie.

“In afara de Hristos – spune parintele Ibrahim Faltas, un calugar franciscan care slujeste in Biserica Nasterii Domnului de 12 ani -, putini sunt cei de aici care ar intoarce si celalalt obraz.” Nu reusesc nici macar sa cada de acord asupra Craciunului in Betleem. Pe ce data este sarbatorita ziua sfanta in Biserica Nasterii Domnului?

Preotii greci ortodocsi, care detin o usoara majoritate in controlarea bisericii, folosesc in scopuri ecleziastice calendarul iulian, care e in urma cu 13 zile fata de actualul calendar gregorian. Ca urmare, slujba lor de Craciun se tine pe 6 ianuarie. Slujba tinuta la Betleem in Ajunul Craciunului, transmisa la televiziune in intreaga lume pe 24 decembrie, se desfasoara, de fapt, intr-o biserica mult mai noua, Sf. Ecaterina, condusa de romano-catolici si adiacenta Bisericii Nasterii Domnului.

Si numai pentru a face lucrurile si mai complicate, armenii sarbatoresc Craciunul in aripa lor din biserica pe 18 ianuarie. Deci Craciunul nu vine la Betleem decat de trei ori pe an. Dar indiferent care ar fi versiunea dv. de crestinism – sau chiar daca nu sunteti deloc religios -, ceva important pare sa se ascunda in pestera de sub podeaua bisericii, cu mirosul sau de tamaie si ceara de lumanari, iluminata de un sir de becuri goale.

Vizitatori din toata lumea coboara cele 14 trepte in pamant. Multi se arunca involuntar in genunchi. Se roaga, canta, lacrimeaza si lesina in locul Nasterii Domnului. Se intampla toata ziua, in fiecare zi. Aerul din grota, rece si umed, miroase a istorie. Conflictele derulate in Betleem pot sa treaca peste granite – in fond, e la mijloc viitorul a milioane de oameni. O confruntare majora ar putea cuprinde o mare parte din glob.

“E usor sa te gandesti la Betleem ca la centrul lumii – spune primarul Batarseh. Acesta nu poate fi un loc care sa nu-si gaseasca linistea. Daca va fi ca lumea sa se bucure vreodata de pace, trebuie sa inceapa de aici.”



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*