Criza globala a alimentelor

Un munte de boabe de soia se inalta in cala unui vas de marfa cu destinatia China, unde vor fi presate pentru a se obtine ulei comestibil si nutret. Desi China isi acopera cea mai mare parte a necesarului de hrana, importurile sale de soia au sporit vertiginos.

Este cel mai simplu si mai natural gest, ca respiratul sau mersul in doua picioare. Ne asezam la masa, ridicam furculita si luam o imbucatura suculenta, fara sa ne gandim la portia dubla de ramificatii globale din farfurie. Din Statele Unite vine carnea de pui, hraniti cu porumb din Nebraska. Rosiile vin din Turcia, cartofii din Olanda, bananele din Ecuador, uleiul de masline din Sicilia, sucul de mere – nu de la Malancrav, ci tocmai din Germania.

Text: Joel K. Bourne, Jr.

Societatea moderna ne-a eliberat de povara de a ne semana, recolta si chiar de a prepara painea cea de toate zilele, in schimbul poverii de a plati pentru ea. Remarcam doar atunci cand preturile cresc. Iar consecintele lipsei noastre de atentie sunt profunde.

Anul trecut, cresterea vertiginoasa a preturilor la alimente a fost un semnal de alarma pentru planeta. Intre 2005 si vara lui 2008, preturile graului si porumbului s-au triplat, iar pretul orezului a crescut de cinci ori, declansand revolte in aproximativ 20 de tari si aruncand 75 de milioane de oameni in saracie.

Dar, spre deosebire de socurile anterioare provocate de crize alimentare pe termen scurt, aceasta crestere abrupta a preturilor s-a produs intr-un an in care agricultura mondiala a inregistrat productii de cereale record. Preturile ridicate sunt mai degraba un simptom al unei probleme mai mari care incearca reteaua alimentara globala.

Dupa ani in care rezervele de hrana au tot scazut, in 2007 nivelul lor a ajuns sa acopere numai consumul global pentru 61 de zile – al doilea cel mai redus nivel inregistrat vreodata. “Cresterea productivitatii agricole e de numai 1-2% pe an – avertiza Joachim von Braun, director general al Institutului International de Cercetari pentru Politici Alimentare, din Washington, D.C., in punctul de varf al crizei.

Este prea putin pentru a acoperi cresterea demografica si cererea, tot mai mari. “Preturile exagerate reprezinta semnalul ultim ca rezervele sunt secatuite de cerere – si ca, pur si simplu, nu mai exista suficiente alimente. O asemenea crestere a preturilor agricole loveste cu precadere cel mai sarac miliard de oameni de pe planeta, care in mod obisnuit cheltuiesc 50-70% din venituri pentru mancare.

Desi preturile au scazut acum din cauza imploziei economiei mondiale, inca se situeaza in apropierea valorilor-record, iar problemele de baza – rezerve scazute de alimente, crestere demografica si tendinta de plafonare a productiei – nu au disparut.

Se estimeaza ca schimbarea climei – cu anotimpuri tot mai calde si criza tot mai puternica a apei – va reduce recoltele intr-o mare parte a lumii, schitand spectrul a ceea ce unii cercetatori deja numesc „criza alimentara perpetua“.Ce ar putea, asadar, sa faca o lume fierbinte, aglomerata si flamanda?

Iata intrebarea cu care se lupta acum von Braun si colegii sai din Grupul Consultativ pentru Cercetari Agricole Internationale. Este un grup alcatuit din centre de cercetari agricole de faima mondiala, care au contribuit la dublarea recoltelor medii de porumb, orez si grau ale lumii de prin 1955, pana prin 1995 – o realizare atat de extraordinara, incat a fost supranumita revolutia verde.

Totusi, cum populatia globului creste ametitor, indreptandu-se catre noua miliarde la jumatatea secolului, acesti experti spun ca avem nevoie de un bis, dubland productia actuala de alimente pana in 2030. Cu alte cuvinte, avem nevoie de o noua revolutie verde. Si avem nevoie de ea intr-un interval de doua ori mai scurt.

Inca de cand stramosii nostri au renuntat la vanatoare si cules, incepand sa are si sa planteze, acum circa 12.000 de ani, numarul oamenilor a crescut proportional cu priceperea lor agricola. Fiecare progres – domesticirea animalelor, irigatiile, culturile de orez in parcele inundate – a dus la salturi demografice corespunzatoare.

De fiecare data cand rezervele de hrana s-au plafonat, datele demografice s-au aliniat si ele in cele din urma. Primii cronicari arabi si chinezi au remarcat relatia dintre populatie si resursele de hrana, insa abia la sfarsitul secolului al XVIII-lea un invatat britanic a incercat sa explice mecanismul exact care le leaga – si a devenit astfel poate cel mai hulit expert in stiinte sociale din istorie.

Thomas Robert Malthus, al carui nume e legat de termeni precum „prabusirea malthusiana“ sau „blestemul malthusian“, a fost un matematician blajin, un cleric si – ar spune criticii sai – exact genul care vede intotdeauna jumatatea goala a paharului. Cand cativa filosofi ai Iluminismului, ametiti de succesul Revolutiei Franceze, au inceput sa prezica imbunatatirea continua si neabatuta a condi- tiei umane, Malthus le-a retezat avantul.

Populatia lumii – a observat el – creste in progresie geometrica, dublandu-se cam la fiecare 25 de ani daca nu este controlata, in timp ce productia agricola creste in progresie aritmetica – mult mai lent. Iata deci o adevarata capcana biologica, din care omenirea nu va putea niciodata sa scape.

„Puterea populatiei este infinit mai mare decat puterea pamantului de a produce mijloace de subzistenta pentru om – a scris Malthus in Eseul asupra principiului populatiei, in 1798. Asta implica un control solid si permanent al populatiei, izvorat din dificultatea procurarii mijloacelor de subzistenta.“ Malthus considera ca un asemenea control poate fi voluntar, prin contraceptie, abstinenta sau amanarea varstei de casatorie – sau involuntar, provocat de razboi, foamete sau molime.

El sustinea ca ajutoarele alimentare trebuie acordate doar celor mai sarmani dintre sarmani, pentru ca altminteri s-ar incuraja nasterea a si mai multor copii in mizerie. Acest gen de „iubire aspra“ i-a creat un portret infam in literatura engleza, semnat de nimeni altul decat Charles Dickens.

Cand Ebenezer Scrooge este rugat sa dea de pomana, in Colinda de Craciun, bancherul cu inima de piatra spune ca saracii ar trebui sa mearga fie la azil, fie la inchisoare. Si ca, daca prefera sa moara in loc sa se duca acolo, „atunci asa sa faca – si sa mai scada astfel surplusul de populatie.“

 Revolutia industriala a dus la o crestere substantiala a productiei de hrana din Anglia, aruncand conceptia lui Malthus la lada de gunoi a epocii victoriene. Insa abia revolutia verde l-a facut cu adevarat pe reverend de rasul economistilor moderni.

Din 1950 pana astazi, omenirea a trait cea mai mare crestere demografica din istoria ei. Dupa epoca lui Malthus, la mesele planetei s-au mai asezat inca sase miliarde de oameni. Totusi, datorita metodelor imbunatatite de productie agricola, cei mai multi dintre ei au si primit demancare. In sfarsit, scapaseram definitiv de limitele lui Malthus. Sau cel putin asa credeam.

In cea de-a 15-a noapte a celei de-a noua luni din calendarul lunar chinezesc, 3.680 de sateni, aproape toti purtand numele de familie „He“, s-au asezat sub o copertina, in piata din Yaotian, China, si s-au aruncat asupra unei mese cu 13 feluri de mancare.

Evenimentul era un banchet traditional, in cinstea batranilor comunitatii. Oale cu supa aburinda treceau dintr-o mana in alta, urmate indeaproape de platouri pe care se imputinau vazand cu ochii taitei, orez, pesti, creveti, legume inabusite, dim sum, rata, pui, radacini de lotus, porumbel, ciuperci negre si carne de porc, preparata in atatea feluri, ca le-am pierdut sirul.

Chiar si in conditiile crizei globale, inca se traieste destul de bine in provincia sud-estica Guangdong, unde satul Yaotian sta ghemuit intre parcele minuscule de gradina si nenumaratele fabrici care au facut din aceasta provincie una dintre cele mai prospere din China. Cand o duc bine, chinezii mananca porci. Multi porci.

Consumul de carne de porc pe cap de locuitor in cea mai populata tara a lumii a crescut cu 45% intre 1993 si 2005, de la 24 la 34 de kilograme pe an. Un om de afaceri afabil, imbracat intr-un tricou cu guler si dungi roz, consultantul Shen Guangrong, din industria carnii de porc, isi aminteste ca tatal lui crestea in fiecare an un porc, pe care il taia de Anul Nou Chinezesc.

Era singura sursa de carne a familiei pentru tot anul. Porcii pe care ii crestea tatal lui Shen erau destul de putin pretentiosi – rase robuste, alb cu negru, care mancau aproape orice: resturi de la masa stapanilor, radacini, gunoaie. Nu acelasi lucru se poate spune si despre porcii moderni ai Chinei. Dupa protestele soldate cu morti din Piata Tiananmen, din 1989, care au incununat un an de framantari politice, exacerbate de preturile ridicate ale alimentelor, guvernul a inceput sa ofere stimulente fiscale marilor ferme industriale, pentru a face fata cererii tot mai mari. Shen a fost repartizat la una dintre primele

Operatiuni de Hranire cu Concentrate a Animalelor (OHCA) din China, in Shenzhenul invecinat. Asemenea ferme, care au proliferat in ultimii ani, depind de rase pe care le hranesc cu un amestec de inalta tehnologie, din porumb, soia si suplimente, ca animalele sa creasca rapid. Toate acestea sunt vesti bune pentru chinezul mediu, amator de carne de porc.

Dar sunt vesti ingrijora toare pentru rezervele de grane ale lumii. Pentru ca, oricat de delicios ar fi porcul cu sos dulce-acrisor, consumul de carne este o metoda incredibil de ineficienta de a ne hrani. Este nevoie de pana la cinci ori mai multe cereale pentru a ne lua caloriile necesare din carnea de porc decat daca am manca direct cerealele – sau de zece ori, daca discutam despre vitele din SUA ingrasate cu cereale.

Cum tot mai multe cereale au inceput sa fie utilizate pentru hranirea septelului si producerea de biocombustibili, consumul anual mondial de cereale a crescut de la 815 milioane de tone in 1960 pana la 2,16 miliarde in 2008. Din 2005, numai goana dementa dupa biocombustibili a crescut consumul de cereale de la aproximativ 20 de milioane de tone anual la 50 de milioane de tone – spune Lester Brown, de la Institutul pentru Politica Pamantului, desi aceasta crestere s-ar putea modifica, datorita industriei instabile a etanolului.

Chiar si China, a doua natiune cultivatoare de porumb din lume, nu mai poate produce suficiente cereale pentru a-si hrani toti porcii. Cea mai mare parte a diferentei e acoperita cu soia importata din SUA sau Brazilia – una dintre putinele tari care si-ar mai putea extinde suprafetele cultivate – adesea prin defrisarea padurii tropicale. Cererea tot mai mare de hrana, nutret si biocombustibili este o cauza majora a defrisarilor de la tropice.

Intre 1980 si 2000, mai mult de jumatate dintre noile suprafete cultivabile de la tropice au fost smulse din paduri virgine. Numai Brazilia a crescut cu 10% pe an suprafetele cultivate cu soia din Amazonia in perioada 1990-2005. O parte din soia braziliana ar putea ajunge in troaca porcilor de la Ferma Guangzhou Lizhi, cea mai mare OHCA din provincia Guangdong.

Intr-o vale verde, langa o autostrada cu patru benzi aflata in constructie, vreo 60 de adaposturi albe pentru porci se insira in jurul unor iazuri mari, parte a sistemului de tratare a deseurilor pentru cele 100.000 de animale. Orasul Guangzhou construieste si o noua fabrica pentru produse preambalate din carne, unde se vor taia 5.000 de capete pe zi.

Cand in China vor fi 1,5 miliarde de oameni, candva in urmatorii 20 de ani, unii experti estimeaza ca va fi nevoie de alte 20 de milioane de porci doar pentru a mentine consumul actual. Si asta e doar in China. Conform estimarilor, consumul mondial de carne se va dubla pana in 2050. Ceea ce inseamna ca vom avea nevoie de mult mai multe cereale.

Nu e prima data cand lumea se afla la un pas de o criza alimentara – e doar cea mai recenta repetare a situatiei. La cei 83 de ani ai sai, Gurcharan Singh Kalkat a trait suficient de mult pentru a-si aminti una dintre cele mai cumplite foamete din secolul al XX-lea.

In 1943, pana la patru milioane de oameni au murit in „corectia malthusiana“ cunoscuta sub numele de Foametea Bengaleza. In urmatoarele doua decenii, India a fost nevoita sa importe milioane de tone de cereale pentru a-si hrani populatia. Apoi s-a produs revolutia verde.

La jumatatea anilor 1960, cand India se zbatea sa dea demancare oamenilor in timpul unei noi secete chinuitoare, un genetician, pe nume Norman Borlaug, colabora cu cercetatorii indieni pentru a-si aduce in Punjab varietatile superproductive de grau. Noile seminte au fost un dar ceresc – spune Kalkat, care, la momentul respectiv, era director adjunct pentru agricultura in Punjab.

Pana in 1970, fermierii isi triplasera deja productia, la acelasi volum de munca. „Nu mai stiam ce sa facem cu surplusul – spune Kalkat. Am inchis scolile cu o luna mai devreme ca sa putem depozita in cladiri recolta de grau.“ Borlaug s-a nascut in Iowa si a considerat ca are misiunea de a raspandi in toate zonele sarace ale globului metodele sale agricole cu randament ridicat, care transformasera Midwestul american in granarul lumii.

Noile sale varietati de grau pitic, cu tulpini scurte si robuste care sustineau spice doldora de seminte, au reprezentat un salt inainte uluitor. Ofereau o productie cum nu se mai vazuse – cu condit ia sa aiba din belsug apa, ingrasaminte chimice si mai putina competitie din partea buruienilor si a insectelor.

In acest scop, guvernul Indiei a oferit subventii pentru canale, ingrasaminte, lucrari de foraj pentru puturi de irigatii si le-a oferit gratuit electricitate fermierilor pentru a pompa apa. Noile varietati de grau s-au raspandit rapid prin toata Asia, modificand practicile agricole traditionale a milioane de fermieri, urmate curand de noile tulpini de „orez-minune“.

Plantele ajungeau mai repede la maturitate si permiteau fermierilor sa obtina doua recolte pe an, in loc de una. La ora actuala, o recolta dubla de grau, orez sau bumbac reprezinta norma pentru Punjab, care, impreuna cu Haryana vecina, a furnizat recent peste 90% din graul de care aveau nevoie statele deficitare la cereale din India.

Revolutia verde inceputa de Borlaug nu avea nicio legatura cu eticheta verde a ecologiei, atat de in voga astazi. Folosind ingrasaminte artificiale si pesticide pentru a hrani lanuri uriase din aceeasi recolta, o practica numita „monocultura“, aceasta noua metoda de agricultura industriala era exact opusul trendului organic actual.

Insa William S. Gaud, pe atunci administratorul Agentiei pentru Dezvoltare Internationala, din SUA, a creat acest termen, in 1968, pentru a descrie o alternativa la revolutia rosie din Rusia, cand muncitorii, soldatii si taranii flamanzi se rasculasera violent impotriva regimului tarist.

Revolutia verde, mult mai pasnica, s-a bucurat de un succes atat de uluitor, incat Borlaug a primit Premiul Nobel pentru Pace in 1970. Astazi insa miracolul revolutiei verzi s-a incheiat in Punjab: cresterea recoltelor a stagnat practic de la jumatatea anilor 1990. Irigatiile excesive au secatuit panza freatica, perforata acum de 1,3 milioane de puturi de irigatii, in timp ce mii de hectare de pamant productiv au fost pierdute prin saraturare sau imbibarea cu apa.

Cei 40 de ani de irigare, fertilizare si erbicidare nu au crutat campurile cenusii si argiloase din Punjab. Si uneori nici oamenii. In satucul prafuit Bhuttiwala, unde traiesc cam 6.000 de locuitori din districtul Muktsar, batranul Jagsir Singh, cu barba lunga si turban albastru-cobalt, face socoteala: „In ultimii patru ani, au murit de cancer 49 de oameni – spune el. Cei mai multi erau tineri.

Apa nu e buna. E otravitoare, contaminata. Dar oamenii tot o beau.“ Mergand pe drumuri inguste si prafoase, pe langa piramide de balega de vaca uscata, Singh ma conduce la Amarjeet Kaur, o femeie zvelta, de 40 de ani, care de cand se stie scoate apa zilnica a familiei cu o pompa manuala, in curtea lor cu pamant tare ca piatra. Anul trecut a fost diagnosticata cu cancer la san.

Si Tej Kaur, de 50 de ani, are cancer la san. Operatia pe care a suferit-o – spune ea – nu a fost nici pe departe la fel de dureroasa ca moartea nepotului ei de 7 ani, de „cancer la sange“ – leucemie. Jagdev Singh este un baiat de 14 ani, cu trasaturi dulci, a carui coloana vertebrala se deterioreaza lent. Din scaunul lui cu rotile, urmareste un desen animat dublat in hindusa, in timp ce tatal discuta despre perspectivele baiatului. „Medicii cred ca nu apuca 20 de ani“ – spune Bhola Singh.

Nu exista nicio dovada ca aceste cazuri de cancer au fost provocate de pesticide. Insa cercetatorii au gasit pesticide in sangele fermierilor din Punjab, in panza lor de apa freatica, in legumele lor si chiar in laptele matern al nevestelor lor. Atat de multi oameni iau trenul din regiunea Malwa catre Spitalul de Oncologie din Bikaner, incat acum i se spune Expresul Cancerului.

Guvernul este suficient de ingrijorat incat sa investeasca milioane in centrale de tratare a apei prin osmoza reversibila, pentru cele mai grav afectate sate. Si daca asta nu ar fi suficient de ingrijorator, costurile ridicate ale ingrasamintelor si pesticidelor au inglodat in datorii multi fermieri din Punjab. Un studiu a descoperit peste 1.400 de cazuri de sinucideri in randul fermierilor din 93 de sate, in perioada 1988-2006.

Anumite grupuri au ridicat totalul la nivel de stat pana la 40.000 sau 60.000 de cazuri de sinucidere in aceasta perioada. Multi au baut pesticide ori s- u spanzurat pe ogoarele lor. „Revolutia verde ne-a adus numai prapad – spune Jarnail Singh, un invatator iesit la pensie, din satul Jajjal.

Ne-a distrus solul, mediul, panza de apa freatica. Pe vremuri erau targuri prin sate, unde oamenii se adunau si se distrau. Acum ne adunam in centre medicale. Guvernul i-a sacrificat pe oamenii din Punjab pentru cereale.“ Altii, desigur, vad lucrurile altfel.

Rattan Lal, un expert recunoscut in studiul solului, de la Universitatea de Stat din Ohio, care a absolvit agronomia in Punjab in 1963, considera ca majoritatea problemelor au fost generate nu de tehnologiile revolutiei verzi in sine, ci de folosirea lor in exces. Aici s-ar include utilizarea excesiva de ingrasaminte, pesticide si irigatii, precum si inlaturarea tuturor reziduurilor de culturi de pe ogoare, lipsind astfel solul de nutrienti.

„Imi dau seama ca exista probleme legate de calitatea si retragerea apei – spune Lal. Dar astfel au fost salvati sute de milioane de oameni. Am platit un pret in apa, dar alternativa era sa lasam oamenii sa moara.“ In ceea ce priveste productia, avantajele revolutiei verzi sunt greu de negat.

India nu a mai cunoscut foametea de cand a venit Borlaug cu semintele lui, iar productia mondiala de grane a crescut de peste doua ori. Unii oameni de stiinta considera ca simpla crestere a recoltelor de orez a asigurat existenta a 700 de milioane de oameni de pe glob.

Multi experti in recolte si fermieri considera ca solutia actualei crize de alimente ar fi o a doua revolutie verde, bazata in mare parte pe recentele noastre cunostinte despre gene. Expertii in cultura plantelor cunosc acum secventele corespunzatoare pentru aproape toate cele 50.000 de gene din plantele de porumb si soia si folosesc aceste cunostinte in moduri pe care nici nu ni le-am fi putut imagina acum patru sau cinci ani – spune Robert Fraley, directorul tehnologic al gigantului agricol Monsanto.

Fraley este convins ca modificarea genetica, prin care expertii pot imbunatati soiurile adaugand caracteristici benefice de la alte specii, va duce la obtinerea de noi varietati care sa ofere recolte mai bogate, cu nevoi reduse de ingrasaminte si toleranta la seceta – problema-cheie a ultimului deceniu.

El crede ca biotehnologia va face posibila dublarea recoltelor de porumb, bumbac si soia de la Monsanto pana in 2030. „Probabil ca urmeaza sa fim martorii celei mai marete perioade de progrese stiintifice fundamentale din istoria agriculturii.“

Africa este continentul pe care s-a nascut Homo sapiens. Cu solul sau obosit, cu ploile sporadice si cu populatia in crestere, ar putea foarte bine sa ne permita sa intrezarim viitorul speciei noastre. Din mai multe motive – lipsa de infrastructura, coruptie, piete aflate in zone inaccesibile –, revolutia verde nu a avut loc niciodata aici.

Productia agricola pe cap de locuitor a scazut in Africa Subsahariana intre 1970 si 2000, in timp ce numarul de locuitori a crescut ametitor, generand un deficit anual mediu de zece milioane de tone de alimente. Aici traiesc acum peste un sfert dintre cei mai flamanzi oameni din lume.

Malawi, o tara mica, fara iesire la ocean, pe care o industrie turistica in mugure o numeste „inima calda a Africii“, este si inima infometata a Africii, o imagine vie a problemelor agrare ale acestui continent. Traind intr-una dintre cele mai sarace si mai dens populate tari din Africa, majoritatea locuitorilor din Malawi sunt cultivatori de porumb, care isi duc zilele cu sub doi dolari pe zi.

In 2005, ploile au ocolit din nou Malawi si peste o treime din cei 13 milioane de locuitori au avut nevoie de ajutoare alimentare ca sa supravietuiasca. Presedintele Malawi, Bingu wa Mutharika, a declarat ca nu a fost ales pentru a conduce o natie de cersetori.

Dupa ce initial nu a reusit sa convinga Banca Mondiala si alti donatori sa-l ajute sa subventioneze proiecte ale revolutiei verzi, Bingu – cum i se spune presedintelui – a decis sa cheltuiasca 58 de milioane de dolari din vistieria tarii pentru a pune la dispozitia fermierilor saraci seminte-hibrid si ingrasaminte. In final, Banca Mondiala a hotarat sa-l sustina, dar l-a convins pe Bingu sa ofere subventii doar celor mai saraci tarani.

Aproximativ 1,3 milioane de familii au primit cupoane pentru 3 kg de seminte de porumb hibrid si doi saci de 50 kg cu ingrasaminte, la o treime din pretul pietei. A urmat apoi asa-numitul Miracol din Malawi. Semint ele bune, ajutate de ceva ingrasaminte – si de revenirea ploilor, care au imbibat pamantul – le-au permis fermierilor sa obtina recolte-record in urma- torii doi ani (ceva mai mici totusi anul trecut).

Recolta din 2007 a fost estimata la 3,44 de milioane de tone – un record national. „Au trecut de la un deficit de 44% la un surplus de 18%, dublandu-si productia – spune Pedro Sanchez, directorul Programului pentru Agricultura Tropicala, de la Universitatea Columbia, care a fost consultantul guvernului din Malawi pentru acest program. In anul urmator, au avut un surplus de 53% si au exportat porumb in Zimbabwe.

A fost o schimbare considerabila.“ Atat de considerabila, incat a dus la constientizarea mai clara a importantei investitiilor agricole pentru reducerea saraciei si a foametei in locuri precum Malawi. In octombrie 2007, Banca Mondiala a emis un raport critic, stabilind ca agentia, donatorii internationali si guvernele Africii nu au reusit sa-i ajute pe fermierii saraci din Africa si au neglijat timp de 15 ani investitiile in agricultura.

Dupa decenii de descurajare a investitiilor publice in agricultura si de indemnuri pentru gasirea unor solutii bazate pe mecanismele de piata, care s-au materializat doar rareori, institutii precum Banca Mondiala si-au schimbat directia si in ultimii doi ani au pompat fonduri in agricultura.

Programul de subventii din Malawi face parte dintr-o miscare mai ampla, care urmareste sa aduca, in sfarsit, revolutia verde si in Africa. Din 2006, Fundatia Rockefeller si Fundatia Bill & Melinda Gates au investit aproape o jumatate de miliard de dolari, pentru a finanta Alianta pentru Revolutia Verde in Africa, axandu-se in principal pe aducerea de programe agricole in universitatile africane si a unor cantitati suficiente de ingrasaminte pe ogoarele fermierilor.

Sanchez, de la Universitatea Columbia, impreuna cu supereconomistul Jeffrey Sachs, un adevarat luptator impotriva saraciei, vin cu exemple concrete asupra beneficiilor aduse de aceste investitii in 80 de satucuri, grupate intr-o duzina de „Sate ale Mileniului“ din zonele cele mai infometate ale Africii.

Ajutati de cateva celebritati, Sanchez si Sachs cheltuiesc 300.000 de dolari pe an pentru fiecare satuc. Ceea ce inseamna o treime din PIB-ul Malawi pe cap de locuitor, iar multe voci din comunitatea pentru dezvoltare se intreaba daca un asemenea program va putea fi sustinut pe termen lung.

Phelire Nkhoma, o femeie scunda si subtirica, este ofiterul pentru extindere agricola al unuia dintre cele doua Sate ale Mileniului din Malawi – de fapt sapte sate, cu un total de 35.000 de locuitori. Imi descrie programul in timp ce mergem, cu o camioneta noua a ONU, de la biroul ei din districtul Zomba, printre ogoare innegrite de foc, punctate de navala violeta a palisandrilor.

Satenii primesc gratuit semintehibrid si ingrasaminte – cu conditia sa doneze trei saci de porumb din recolta unui program de hranire a copiilor din scoli. Primesc plase de tantari pentru paturi si medicamente impotriva malariei. Au o clinica unde lucreaza personal medical, un siloz unde sa-si depoziteze recoltele si puturi cu apa potabila, sapate la cel mult un kilometru distanta de fiecare gospodarie.

Aceleasi sate mai urmeaza sa fie dotate cu scoli primare performante si drumuri imbunatatite, sa fie conectate la reteaua nationala de electricitate si la internet. La fel si in satul „Madonna“, situat mai departe, spre nord. „Madonna?“ – intreb eu. „Da. Aud ca divorteaza de ultimul ei sot. E adevarat?“

Se pare ca vremurile sunt bune in Satul Mileniului, unde Nkhoma imi arata case noi de caramida, cu acoperisuri lucitoare de tabla, un siloz plin de seminte i ingrasaminte, iar la umbra unui copac, peste o suta de sateni care asculta rabdatori un reprezentant al unei banci, explicandu-le cum pot sa depuna cerere pentru un imprumut agricol.

Mai multi oameni stau la rand la ghiseul unui camion blindat al Bancii Opportunity International, din Malawi. Cosmas Chimwara, un vanzator de varza in varsta de 30 de ani, se numara printre ei. „Afacerile cu varza merg bine – imi spune el. Am trei biciclete, un televizor si telefon mobil, plus o casa mai buna.“

Asemenea povesti ii incalzesc sufletul lui Faison Tipoti, seful satului, care a jucat un rol esential in aducerea celebrului proiect aici. „Cand Jeff Sachs a venit si ne-a intrebat ce vrem, i-am spus ca nu vrem nici bani, nici faina, ci ingrasaminte si semintehibrid si ca va face o fapta buna“ – imi spune Tipoti, cu vocea lui profunda.

Satenii nu-si mai petrec zilele pe drum, cersind pentru a-si hrani copiii bolnavi, cu burtile umflate. Privirea lui urmareste cativa copii care se agita, spaland haine si luand apa de la noul put al satului. „De cand a inceput proiectul, avem peste tot apa curata, proaspata“ – spune Tipoti.

Dar oare o reluare a revolutiei verzi – cu pachetul traditional de ingrasaminte chimice, pesticide si irigatii, plus semintele modificate genetic – ar fi cu adevarat o solutie pentru criza de alimente a lumii? Anul trecut, un studiu masiv, intitulat „Evaluarea internationala a cunostintelor, stiintei si tehnologiei agricole pentru dezvoltare“, a conchis ca uriasele cresteri ale productiei generate de stiinta si tehnologie in ultimii 30 de ani nu au reusit sa imbunatateasca si accesul la hrana pentru multi dintre saracii lumii.

Acest studiu de sase ani, initiat de Banca Mondiala si Organizatia pentru Alimentatie si Agricultura a ONU, a implicat aproximativ 400 de experti agricoli din toata lumea si a lansat un apel pentru schimbarea paradigmei in agricultura si pentru practici durabile si ecologice mai prietenoase, de care sa beneficieze si cei 900 de milioane de mici fermieri ai lumii, nu doar marile companii agricole.

Mostenirea revolutiei verzi, cu soluri afectate si rezerve de apa secatuite, reprezinta un motiv pentru a cauta o noua strategie. Un alt motiv ar fi ceea ce Michael Pollan, autor si profesor la Universitatea Berkeley, din California, numeste calcaiul lui Ahile al revolutiei verzi: dependenta de combustibilii fosili. Gazele naturale, de pilda, sunt materia prima pentru producerea azotatilor.

„Singura metoda prin care un fermier poate hrani 140 de americani este monocultura. Iar monoculturile au nevoie de multe ingrasaminte pe baza de combustibili fosili si de multe pesticide tot pe baza de combustibili fosili – spune Pollan. Acestea sunt valabile doar in era combustibililor fosili ieftini, care se apropie de sfarsit.

A determina pe oricine sa depinda de combustibili fosili pare sa fie o culme a iresponsabilitatii.“ Pana acum, progresele genetice care ar elibera culturile revolutiei verzi de dependenta lor puternica fata de irigatii si de ingrasaminte nu s-au materializat.

Obtinerea unor plante care sa-si fixeze singure azotul sau sa reziste la seceta „s-a dovedit a fi mult mai dificila decat se credea“ – spune Pollan. Fraley, de la Monsanto, anticipeaza ca porumbul rezistent la seceta dezvoltat de compania lui va fi lansat pe piata din SUA pana in 2012. Dar recoltele mai mari promise in timpul anilor secetosi sunt doar cu 6-10% peste recoltele standard pe timp de seceta.

Astfel, interesul a inceput deja sa se indrepte catre proiecte mici, subfinantate, raspandite prin Africa si Asia. Unii o numesc agroecologie, altii – agricultura durabila, insa ideea de baza este revolutionara: trebuie sa incetam sa ne mai preocupam pur si simplu de cresterea productiei de cereale cu orice pret, cantarind in schimb impactul social si ecologic al productiei de hrana.

Vandana Shiva, specialista in fizica nucleara care a devenit agroecologista, este cel mai aspru critic al revolutiei verzi in India. „Eu o numesc «monocultura mintii» – spune ea. Se uita doar la productia de grau si orez, dar in ansamblu cosul zilnic scade. Inainte de revolutia verde, existau 250 de tipuri de recolte in Punjab.“

Shiva sustine ca fermele mici, cu diversitate biologica, pot produce mai multa hrana, folosind mai putine produse pe baza de petrol. Cercetarile ei au demonstrat ca, folosind compost in loc de ingrasaminte chimice, creste materia organica din sol care sechestreaza carbonul si retine umiditatea – doua avantaje mportante pentru fermierii care se confrunta cu schimbarea climei.

„Daca discutati despre rezolvarea crizei alimentelor, acestea sunt metodele de care aveti nevoie“ – adauga Shiva. In nordul Malawi-ului, un alt proiect obtine rezultate comparabile cu ale Satelor Mileniului, la un cost mult mai mic. Nu exista seminte-hibrid, ingrasaminte gratuite sau drumuri noi in satul Ekwendeni.

In schimb, Proiectul pentru Sol, Hrana si Comunitati Sanatoase (SFHC) distribuie seminte de legume, retete si sfaturi tehnice pentru cultivarea unor recolte hranitoare, precum alune, mazare de Angola si soia, care imbogatesc solul prin fixarea azotului, dar si regimul alimentar al copiilor.

Programul a inceput in 2000 la Spitalul Ekwendeni, unde personalul se confrunta cu numeroase cazuri de malnutritie. Cercetarile au sugerat ca de vina era monocultura de porumb, care ii lasase pe micii fermieri cu recolte slabe din cauza solurilor saracite si a preturilor mari ale ingrasamintelor.

Vechea camioneta a proiectului trebuie impinsa ca sa porneasca, dar in curand Boyd Zimba, coordonatorul- adjunct, si Zacharia Nkhonya, supervizorul pe probleme de siguranta alimentara al proiectului, se pun in miscare cu zgomot, discutand despre ceea ce considera a fi partea mai putin reusita a Miracolului din Malawi.

„In primul rand, subventiile pentru ingrasa minte nu pot sa dureze – spune Nkhonya, un barbat solid, zambitor . In al doilea rand, nu ajung pentru toata lumea. Si in al treilea rand, vin o singura data pe an – in timp ce leguminoasele actioneaza pe termen lung, iar solul se imbunatateste in fiecare an, nu ca la ingrasaminte.“

In satucul Encongolweni, un grup de vreo 24 de fermieri SFHC ne intampina cu o melodie despre mancarurile pe care le prepara ei din soia si mazare de Angola. Mergem la locul lor de intalnire, iar ei ne povestesc cum li s-a schimbat viata de cand cultiva legume. Povestea lui Ackim Mhone e tipica.

Incluzand legumele in culturile lui de rotatie, si-a dublat recolta de porumb de pe micul lui teren si a redus la jumatate ingrasamintele. „A fost de ajuns pentru a schimba viata familiei“ – spune Mhone, si pentru a-i permite sa aduca imbunatatiri locuintei si sa cumpere animale.

Ceva mai tarziu, Alice Sumphi, o femeie de 67 de ani cu un zambet nastrusnic, danseaza pe lotul ei plin de vrejuri tinere de rosii, inalte pana la genunchi, aratandu-mi cu mandrie ca le intrec pe cele ale barbatilor mai tineri. Cercetatorii canadieni au descoperit ca, dupa opt ani, copiii din peste 7.000 de familii implicate in proiect au crescut semnificativ in greutate.

Un argument bunicel in favoarea ideii ca sanatatea solului si a comunitatii sunt in stransa legatura in Malawi. Motiv pentru care coordonatorul pe probleme de cercetare al proiectului, Rachel Bezner Kerr, este alarmata ca fundatiile cu bani multi fac presiuni pentru o noua revolutie verde in Africa.

„Mi se pare foarte ingrijorator – spune ea. Ii determina pe fermieri sa depinda de produse scumpe, aduse de departe, care genereaza castiguri pentru marile companii, in loc sa opteze pentru metodele agroecologice de utilizare a resurselor si a capacitatilor locale.

Eu nu cred ca asta este solutia.“Indiferent care va fi modelul dominant – agricultura ca arta ecologica diversa, ca industrie de inalta tehnologie sau ca o combinatie intre cele doua –, ramane o sarcina descurajanta: o productie suficienta pentru a hrani noua miliarde de guri pana in 2050.

Doua miliarde de oameni deja traiesc in cele mai aride zone ale globului si se preconizeaza ca schimbarea climei va imputina si mai tare recoltele din aceste regiuni. Oricat de mare ar fi potentialul lor de a obtine recolte sporite, plantele tot au nevoie de apa ca sa creasca. Iar in viitorul nu foarte indepartat, intr-o mare parte a lumii e posibil ca fiecare an sa fie secetos.

Noile studii asupra climei arata ca valurile de caldura extreme, precum cel care a parjolit culturile si a ucis mii de oameni in vestul Europei in 2003, vor deveni probabil ceva obisnuit in zonele tropicale si subtropicale pana la sfarsitul secolului. Ghetarii din Himalaya, care acum asigura apa necesara pentru sute de milioane de oameni, animale si ogoare din China si India, se topesc mai rapid si risca sa dispara complet pana in 2035.

In cel mai pesimist scenariu posibil, recoltele pentru anumite tipuri de cereale din sudul Asiei ar putea scadea cu 10-15% pana in 2030. Prognozele pentru sudul Africii sunt si mai sumbre. Intr-o regiune deja lipsita de apa si de securitate alimentara, recolta de porumb, atat de importanta, ar putea sa scada cu 30 sau cu 47% in cel mai rau caz.

Si in tot acest timp, ceasul demografic ticaie si in fiecare secunda mai apar inca 2,5 noi guri care trebuie hranite. Adica inca 4.500 de guri de hranit doar pana termini de citit acest articol. Ceea ce ne conduce, inevitabil, inapoi la Malthus.

Intr-o zi de toamna racoroasa, care aduce culoare chiar si in obrajii londonezilor get-beget, vizitez British Library si caut prima editie a cartii care inca starneste dezbateri atat de aprinse. Eseu asupra principiului populatiei, al lui Malthus, arata ca un manual de clasa a opta.

Din proza sa limpede, plina de forta, razbate vocea unui umil preot paroh, care nu a sperat nimic altceva decat sa i se demonstreze ca s-a inselat. „De obicei, oamenii care spun ca Malthus greseste nu l-au citit – spune Tim Dyson, profesor de studii demografice la London School of Economics.

Viziunea lui nu este cu nimic diferita de cea a lui Adam Smith in primul volum din The Wealth of Nations. Niciun om intreg la minte nu s-ar indoi de ideea ca populatiile trebuie sa traiasca incadrandu-se in baza lor de resurse. Iar capacitatea societatii de a creste acele resurse este, in ultima instanta, limitata.“

Desi eseurile lui puneau accent pe „controlul activ“ al populatiei, prin foamete, boli si razboaie, „controlul preventiv“ era poate mai important. O forta de munca tot mai mare – a explicat Malthus – scade salariile, ceea ce ii face pe oameni sa-si amane data casatoriei pana la momentul cand isi vor putea intre- tine familia.

Amanarea casatoriei reduce rata fertilitatii, creand o modalitate la fel de puternica de a controla populatia. S-a demonstrat ca acesta a fost mecanismul de baza care a reglat cresterea popula- tiei in vestul Europei, timp de aproximativ 300 de ani inainte de revolutia industriala, un record destul de bun pentru orice sociolog – spune Dyson.

Totusi, cand Marea Britanie a emis de curand o noua bancnota de 20 de lire sterline, pe spatele acesteia a tiparit imaginea lui Adam Smith, nu a lui T. R. Malthus. El nu se potriveste eticii actuale. Nu vrem sa ne gandim la limite. Dar, pe masura ce ne apropiem de pragul de noua miliarde de locuitori ai planetei – toti cerand aceleasi sanse, acelasi stil de viata, aceiasi hamburgeri –, le ignoram pe propriul nostru risc.

Niciunul dintre marii economisti clasici nu a prevazut revolutia industriala, nici transformarile pe care le-a produs in economie si agricultura. Energia ieftina si gata inmagazinata in carbune – si apoi in alti combustibili fosili – a declansat cea mai mare crestere a productiei de hrana, a bogatiei personale si a numarului de locuitori pe care i-a avut vreodata

Pamantul, permitand populatiei lumii sa creasca de sapte ori din epoca lui Malthus incoace. Totusi foametea si malnutritia sunt inca prezente – exact cum a prevazut Malthus ca se va intampla. „Acum cativa ani am lucrat cu un demograf chinez – imi spune Dyson.

Intr-o zi, mi-a aratat cele doua ideograme de deasupra usii biroului lui, care formau cuvantul «populatie»: una pentru «persoana» si alta pentru «gura deschisa». Aceasta imagine m-a frapat. Chiar este nevoie de un echilibru intre populatie si resurse. Iar ideea ca am putea continua sa crestem asa la infinit este ridicola.“ Poate ca undeva, in adancul criptei lui de la Manastirea Bath, Malthus clatina in tacere un deget osos: „V-am spus eu.“



2 Comments

  1. Este o intrebare ,zic eu relativa, raspunsul nici nu as vrea sa-l stiu,pentru ca mi-e imposibil sa ma gandesc la o asemenea situatie.Nu as vrea sa traiesc perioada aceea.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*