Sclavii secolului XXI

Într-o cameră întunecoasă din nordul Indiei, la lumina unor lămpi cu gaz, 12 copii fac brăţări ce se vînd cu 40 de cenţi duzina. Aceşti copii între 9 şi 14 ani lucrează cîte 10 ore zi de zi - fiind vînduţi pe bani gheaţă de către părinţi proprietarului atelierului. Suma medie care trimite în sclavie un copil indian? 35 $. Foto: Jodi Cobb
Foto: Jodi Cobb

Titlul nu e o metaforă. Această poveste e despre sclavi. Nu despre oameni care trăiesc ca nişte sclavi. Ci despre cei circa 27 de milioane din lumea întreagă care sînt cumpăraţi şi vînduţi, ţinuţi în captivitate, brutalizaţi, exploataţi pentru profit. E despre sclavii secolului XXI.

Castelul Sherwood, cartierul general al lui Milorad Milakovic, fost funcţionar al căilor ferate care a devenit peste noapte un cunoscut traficant de sclavi în Bosnia, se înalţă lîngă drumul principal, chiar la intrarea dinspre nord-vest a oraşului bosniac Prijedor. Am ajuns acolo singur, într-o dimineaţă cenuşie de primăvară – singur, pentru că nici un ghid local sau translator n-a avut curajul să mă însoţească – şi mi-am găsit gazda, un bărbat solid de 54 de ani, aşteptîndu-mă la o masă pregătită pentru prînz, lîngă piscina azurie aflată sub un acoperiş de sticlă. Stăpînului din Sherwood nu i-a fost niciodată ruşine cu afacerile sale. A întrebat-o, odată, pe o curajoasă activistă pentru drepturile omului care a făcut publică activitatea sa de cumpărător de femei pentru bordelurile sale din Prijedor: “Este o crimă să vinzi femei? Şi fotbaliştii se vînd, nu-i aşa?” Milakovic a ameninţat-o cu moartea pe activistă pentru dezvăluirile ei; cu mine însă a adoptat un ton mai paşnic. Pe marginea piscinei, în timpul prînzului cu friptură şi salată de fructe de mare, am discutat despre valul de tinere femei care se revarsă din ţările zguduite economic ale fostului bloc sovietic. Milakovic mi-a spus că ar vrea să vadă prostituţia legalizată în Bosnia – “ca să se stopeze vînzarea oamenilor, pentru că fiecare dintre acele fete este copilul cuiva”. Un astfel de copil este şi Victoria, o mioapă fumătoare înrăită, blonda care la 20 de ani e o veterană a traficului internaţional de sclavi. Timp de trei ani a fost unul dintre cei 27 de milioane de sclavi – bărbaţi, femei şi copii – închişi sau restricţionaţi fizic şi forţaţi să muncească, controlaţi prin violenţă ori trataţi, într-un fel sau altul, ca o proprietate. Odiseea Victoriei a început la 17 ani, cînd de-abia terminase liceul în Chişinău, capitala părăginită a fostei republici sovietice Moldova. “Nu era de lucru, nu erau bani” – explică ea, simplu. Aşa că, atunci cînd un prieten – “cel puţin, am crezut că era un prieten” – i-a sugerat că ar putea-o ajuta să-şi găsească de lucru într-o fabrică din Turcia, a acceptat rapid oferta lui de a o conduce pînă acolo, trecînd prin România. “Însă, cînd am realizat că ne îndreptam spre vest, spre frontiera cu Serbia, am ştiut că ceva nu e în regulă.” Era prea tîrziu. La graniţă a fost pasată unui grup de sîrbi care-i produseseră un nou paşaport, în care scria că are 18 ani. Ei au condus-o pe jos în Serbia şi au violat-o, spunîndu-i că va fi ucisă dacă opune rezistenţă. Apoi, au trimis-o sub pază în Bosnia, republica balcanică aflată în reconstrucţie cu ajutor internaţional, după anii de genocid ai războiului civil. Victoria devenise acum o marfă şi, ca atare, a fost cumpărată şi vîndută, în decursul următorilor doi ani, de zece ori, de diverşi proprietari de bordeluri, în medie pentru 1.500 $. În final, gravidă în patru luni şi cu teama că va fi forţată să avorteze, a evadat. Am găsit-o în oraşul Mostar, ascunsă de un grup de femei bosniace. Cu o voce moale şi monotonă, ea mi-a înşirat numele unor cluburi şi baruri din diferite oraşe, unde a fost nevoită să danseze semidezbrăcată, să pară veselă şi să se culce cu orice client care o dorea pentru preţul cîtorva pachete de ţigări. “Toate cluburile erau îngrozitoare, deşi Artemdia, din Banja Luka, era cel mai rău: toţi clienţii erau poliţişti” – îşi aminteşte ea. Victoria a fost un “sclav datornic”. Plata pentru serviciile sale mergea direct la proprietarul său de moment ca să-i acopere datoria – suma pe care acesta o plătise ca s-o cumpere de la proprietarul anterior. Era ţinută în sclavie cam pînă ce banii pe care-i datora celui care o controla erau recuperaţi, moment în care era vîndută din nou pentru a începe să lucreze în contul sumei plătite de noul proprietar. Deşi sclavia este prezentă în formele sale tradiţionale în multe părţi ale lumii, sclavia datornicilor de acest fel este, la ora actuală, cea mai întîlnită. Conform lui Milorad Milakovic, un astfel de sistem este perfect acceptabil. “E o problemă de costuri să aduci o fată aici – îmi explicase el. Avionul, transportul, hotelurile de pe traseu, mîncarea… Fata aia trebuie să lucreze ca să recupereze banii.” În noiembrie 2000, Forţa Internaţională de Poliţie a Naţiunilor Unite (IPTF) a făcut razii în cluburile de noapte-bordel ale lui Milakovic, din Prijedor, eliberînd 34 de tinere care au trăit experienţe similare cu cea a Victoriei. “Trebuia să dansăm, să bem mult şi să mergem în cameră cu oricine – a spus una. Mîncam o dată pe zi şi dormeam 5-6 ore. Dacă nu făceam ce ni se spunea, ne băteau paznicii.” După raidurile IPTF, Milakovic s-a plîns în presă că femeile proaspăt eliberate l-au costat o grămadă de bani, că va trebui să cumpere mai multe şi că voia compensaţii. De asemenea, a vorbit deschis despre relaţiile amicale pe care le avea cu poliţiştii din IPTF, dintre care mulţi i-au fost clienţi. Dar anul acesta, în mai, nu s-a găsit nici un prieten influent care să-l protejeze cînd poliţia locală a descins în final la castelul Sherwood şi l-a arestat pentru trafic de oameni şi posesie de sclavi. Ne gîndim la sclavagism ca la ceva care s-a terminat de mult, iar imaginile noastre despre acesta sînt ancorate în secolul al XIX-lea: mîini negre în lanţuri. “În acele zile, sclavia a înflorit datorită unui deficit de forţă de muncă” – explică Mike Dottridge, fost director al Anti-Slavery International, organizaţie fondată în 1839 pentru a continua campania care abolise sclavia în imperiul britanic. Conform lui Kevin Bales, expert în cercetarea sclavagismului, sclavul de rînd era vîndut în 1850 cam cu echivalentul sumei de 40.000 $ în banii de astăzi. L-am vizitat pe Dottridge la sediul organizaţiei, într-o clădire mică din Stockwell, un cartier anost din sudul Londrei. “Pe atunci – spunea Dottridge – negrii erau răpiţi şi forţaţi să lucreze ca sclavi. Astăzi, persoanele vulnerabile sînt atrase în sclavia pe datorie cu promisiunea unei vieţi mai bune. Şi sînt atît de mulţi pentru că există atît de mulţi oameni disperaţi în lume.” Birourile sînt împodobite cu imagini ale sclaviei contemporane – muncitori aduşi cu forţa din Africa de Vest, copii pakistanezi de 5-6 ani duşi în Golful Persic pentru a servi drept jochei la cursele de cămile, copii thailandezi care se prostituează. Dosarele sînt pline de rapoarte: grupuri de sclavi brazilieni care lucrează ilegal în pădurile amazoniene la producerea mangalului pentru siderurgie, lucrători agricoli din India legaţi de stăpînii lor prin datoria moştenită de la părinţi şi care trece asupra copiilor lor. Vînzarea şi cumpărarea oamenilor este o afacere profitabilă pentru că, în timp ce globalizarea a facilitat mişcarea bunurilor şi a banilor în lume, oamenii care vor să se mute legal în căutarea unor slujbe se lovesc de tot mai multe restricţii. Aproape invariabil, cei care nu pot emigra legal sau care plătesc taxe pentru a putea fi trecuţi peste graniţe sfîrşesc în ghearele mafiei traficanţilor. “Contrabanda cu străini (aducerea ilegală a străinilor care apoi îşi găsesc de lucru) şi traficul de oameni (cînd oamenii sfîrşesc ca sclavi sau vînduţi de traficanţi) funcţionează exact în acelaşi mod, folosind aceleaşi rute – spune un agent veteran al Serviciului de Imigrare şi Naturalizare al SUA. Singura diferenţă constă în ceea ce se întîmplă cu oamenii la final.” În timp ce taxele pe care oamenii le au de plătit pentru transport cresc datorită intensificării controalelor la frontiere, este tot mai probabil ca imigranţii ilegali să ajungă datori traficanţilor şi să fie forţaţi să muncească, pentru a-şi plăti obligaţiile, ca sclavi. Pentru outsideri este periculos să manifeste un interes prea mare în legătură cu funcţionarea mafiei traficanţilor (lucru pe care l-am învăţat şi la castelul Sherwood); în Atena, am găsit însă un om care s-a specializat în studiul traficului de sclavi şi încă mai trăieşte pentru a putea spune povestea. În 1990, Grigoris Lazos, profesor de sociologie la Universitatea Panteion, a început ceea ce credea că va fi o cercetare simplă asupra prostituţiei în Grecia. Cu inteligenţă şi pasiune, el a ajuns direct la sursă, chiar la prostituate. Prin ele, a intrat în legătură cu cei care le-au înrobit. De-a lungul unui deceniu – şi în ciuda puternicei dezaprobări a colegilor săi – Lazos a obţinut acces în interiorul operaţiunilor de traficare şi a putut să-şi facă o imagine clară despre conexiunile dintre prostituţie şi sclavie în ţara sa. “Trebuie să faci diferenţa între o bandă mică de traficanţi şi o reţea de amploare, care foloseşte Internetul şi conturi bancare – spune el. Orice proprietar de bar din Grecia poate trimite pe cineva în sudul Bulgariei să cumpere femei cu bani-gheaţă. Acolo, o fată costă 1.000 $ sau, dacă negociezi, poţi să iei chiar două la 1.000! “Pe de altă parte, o reţea – continuă el – dispune de capacitatea de a negocia şi a încheia tranzacţii financiare de la distanţă. Pur şi simplu suni la Moscova, ceri femei, şi ei le vor trimite în România şi, de acolo, prin Bulgaria, în Grecia. Partenerii nici nu trebuie să se cunoască între ei. Importatorul spune, simplu, “Vreau atîtea femei de calitatea I, aşa sau aşa, atîtea de calitatea a II-a şi atîtea de calitatea a III-a”.” Răsfoindu-şi dosarele voluminoase, profesorul citeşte rapid şi fără emoţie datele seci referitoare la comerţul cu oameni. “Între 1990 şi 2000, venitul total de pe urma traficului cu femei, cele care au fost constrînse la acest tip de prostituţie, s-a ridicat în Grecia la 5,5 miliarde de dolari. Prostituatele voluntare, cele care lucrează benevol şi sînt în majoritate grecoaice, au cîştigat 1,5 miliarde.” Eficienţa şi amploarea operaţiunilor traficanţilor greci, studiate de Lazos, nu sînt, în nici un caz, unice. La Trieste, poarta dinspre Balcani a Italiei, anchetatorii i-au luat urma activităţilor lui Josip Loncaric, un fost taximetrist din Zagreb, Croaţia. Pînă cînd a fost, în cele din urmă, arestat, în anul 2000, Loncaric ajunsese să deţină companii de aviaţie în Albania şi Macedonia şi era implicat în traficul a mii de persoane destinate nu doar prostituţiei, ci şi altor munci în care era nevoie de mînă de lucru ieftină în lumea prosperă a Uniunii Europene. Soţia sa, chinezoiacă, i-a făcut legătura cu triadele criminale chinezeşti, cu care Loncaric a făcut afaceri profitabile de contrabandă cu chinezi, dar şi cu irakieni, kurzi, iranieni şi orice alţi năpăstuiţi gata să-şi ipotecheze vieţile în speranţa unui viitor mai bun. Multe dintre victimele chinezeşti ale lui Loncaric s-au văzut închise şi forţate să lucreze 18 ore pe zi în restaurante sau în faimoasele ateliere italiene de pielărie. În ultimul deceniu al secolului al XX-lea, mafiile traficanţilor şi contrabandiştilor au adus în Europa de Vest, prin zona Triestului, 35.000 de oameni pe an, călăuzindu-i noaptea prin munţii accidentaţi şi pădurile de la graniţa cu Slovenia. Însă acesta este doar unul dintre canalele ce leagă lumea săracilor şi cea a bogaţilor. La mii de kilometri distanţă am putut vedea un nou val de transfugi ce curg din America Centrală către El Norte, sau SUA, unde, în final, pot ajunge sclavi. Căminele acestor oameni au fost devastate de războaiele din anii ’80 şi ’90, iar apoi ruinate total de o serie de dezastre naturale şi antropice. Uraganul Mitch a lovit Hondurasul şi Nicaragua în 1998; ulterior, numărul copiilor străzii din America Centrală a crescut cu 20%. El Salvadorul a fost lovit de un cutremur de 7,6 grade în 2001. În ultimii trei ani, mari părţi din regiune n-au avut parte de ploaie, iar preţul mondial al cafelei s-a prăbuşit, ruinînd industria de profil din America Centrală şi lăsînd 600.000 de oameni fără slujbe. Mulţi economişti consideră că Tratatul Nord-American de Liber Schimb (NAFTA) a contribuit şi el la avalanşa de oameni care încearcă să emigreze spre nord, pentru că importul de porumb ieftin din SUA în Mexic a făcut ca milioane de ţărani mexicani să-şi abandoneze efectiv fermele şi ogoarele. Ei susţin că, pentru fiecare tonă de porumb importat, doi mexicani emigrează în SUA. Orăşelul guatemalez Tec˙n Um•n se află pe malul rîului Suchiate. Aici, emigranţii din America Centrală se adună pentru a trece în Mexic, în drumul lor spre nord. Cei cu paşapoarte în regulă trec podul peste rîu; ceilalţi plătesc cîţiva cenţi pentru a traversa rîul pe nişte plute improvizate din camere de tractor. Indiferent de unde vin, o mare majoritate a emigranţilor ajung în Tec˙n Um•n lefteri, pradă uşoară pentru hotelierii locali, proprietarii de baruri şi contrabandişti – cunoscuţi drept coyotes – care trăiesc din acest flux uman. E un orăşel în care, după cum spunea un fost locuitor, “orice şi oricine e de vînzare”. Unii dintre transfugii mai norocoşi găsesc un adăpost temporar în Casa del Migrante, o clădire împrejmuită cu ziduri, aflată la doar cîţiva metri de malul mîlos al rîului. “Zilnic, în fiecare dimineaţă şi seară ţin cîte o predică aici” – spune directorul casei, părintele Ademar Barilli, un iezuit brazilian, rămas surprinzător de energic în pofida mizeriei din jur. “Le vorbesc despre pericolele călătoriei spre nord şi-i sfătuiesc să se întoarcă. Este rău să te întorci acasă, dar să încerci să ajungi în SUA este şi mai rău”. Barilli avertizează emigranţii asupra patronilor din Mexic, care le pot lua documentele preţioase şi-i pot duce în robie pe plantaţii izolate. Le povesteşte despre bordelurile din Tapachula, oraşul mexican de dincolo de rîu, unde fetele sînt silite să se prostitueze. Mulţi, amintindu-şi de mizeria lăsată în urmă, îi ignoră avertismentele. Ca şi Adriana, o prostituată de 14 ani dintr-un bar din Tapachula,  care, atunci cînd este întrebată dacă s-ar gîndi să se întoarcă acasă, în Honduras, exclamă: “Nu, acolo mori de foame!” În ciuda prezenţei lui Barilli şi a Casa del Migrante, oraşul Tec˙n Um•n nu e deloc sigur. Cu o săptămînă înainte să ajung aici, cadavrul unui coyote, cu o sută de gloanţe în el, a fost aruncat chiar în faţa porţilor adăpostului. “Aici oamenii sînt ucişi din cauza traficului de persoane şi de copii. Sînt multe mafii implicate în afacere. AquÌ uno no sale en la noche – Aici nimeni nu iese noaptea din casă” – a spus Barilli. El îmi explică ce le spun proprietarii barurilor locale fetelor care sosesc zi de zi cu autobuzele dinspre sud. “Le propun un serviciu într-un restaurant. Dar slujba e într-un bar. După ce fata lucrează o vreme doar servind băuturi, proprietarul o denunţă poliţiei, care o arestează pentru că nu are documente. Ea este închisă, el îi plăteşte cauţiunea. Apoi, îi spune că îi e datoare şi trebuie să lucreze ca prostituată. Datoria nu se termină niciodată, aşa că fata ajunge o sclavă.” După 11 septembrie, sporirea măsurilor de securitate a făcut ca graniţa dintre Mexic şi SUA, principalul obstacol pe drumul dinspre sud, să devină şi mai greu de trecut. Întărirea controalelor a însemnat o creştere corespunzătoare a preţurilor percepute de bandele de călăuze: de la 1.000 $ de persoană, în medie, la 2.000 $. Supravieţuitorii călătoriilor sosesc profund îndatoraţi şi vulnerabili în faţa stăpînilor de sclavi. În Immokalee, Florida, am stat într-o cameră plină cu bărbaţi şi femei cu aceleaşi trăsături maya ce le văzusem ultima oară la oamenii din Tec˙n Um•n. Aproape toţi erau lucrători agricoli care trudeau pe imensele plantaţii din Florida, culegînd fructe şi legume, consumate pe întreg teritoriul SUA. Se întîlneau la sediul unei organizaţii a lucrătorilor agricoli, CIW – the Coalition of Immokalee Workers – să discute căile de îmbunătăţire a condiţiilor în meseria lor prost plătită. Cînd conversaţia în spaniola rapidă a luat sfîrşit, un bătrîn a luat o chitară şi a început să cînte despre Juan Munoz, care a plecat din Campeche, Mexic, “pentru a-şi căuta norocul în SUA”, însă a sfîrşit în Lake Placid, Florida, lucrînd “ca sclav” pentru un şef crud, care-i fura toţi banii. Cîntăreţii de blues au compus balade similare pornind de la mizeriile vieţii de pe plantaţiile Vechiului Sud şi noi le considerăm o parte a moştenirii noastre culturale. Însă acest cîntec e despre trecut. Juan Munoz este un personaj real, un bărbat de 32 de ani care şi-a lăsat mica sa fermă din Campeche pentru că nu putea cîştiga suficient ca să-şi hrănească familia. Şi-a croit drum peste graniţă în Marana, Arizona, unde un coyote i-a promis că-l duce pînă în Florida, pentru a se angaja la cules de portocale. Călătoria costa 1.000 $, bani pe care lui Munoz i s-a spus că-i va putea plăti în timp. La sosire, el a realizat că, de fapt, tocmai fusese încadrat în noua economie sclavagistă! Autostrada 27 trece prin ţinutul citricelor din inima Floridei, care furnizează 80% din sucul de portocale din SUA. Culegătorii de pe terenurile care mărginesc autostrada sînt, în covîrşitoarea majoritate, imigranţi, mulţi fără acte şi, cu toţii, săraci. Ei cîştigă în medie 7.500 $ pe an pentru o muncă grea şi nesănătoasă. În general, legea îi lasă în pace pe aceşti oameni, atît timp cît ei se limitează la prost plătita, dar necesara, muncă pe cîmp. Salariile mizere pentru munca dură din agricultură sînt inevitabile atît timp cît corporaţiile care cumpără recoltele au puterea de a menţine preţurile scăzute, făcînd astfel ca salariile plătite de companiile culegătorilor să fie, şi ele, mici. Aceste condiţii au provocat o schimbare radicală în orientarea forţei de muncă, pentru că oricine întrevede alternativa altei slujbe va pleca imediat. De aici şi interesul şefilor nemiloşi pentru echipele de sclavi datornici, a căror stabilitate şi docilitate sînt asigurate. Astfel a ajuns Juan Munoz captiv împreună cu alţi 700 de oameni, în taberele bine păzite ale familiei Ramos, din orăşelul Lake Placid şi împrejurimile sale. “Aproape toţi au fost racolaţi în Arizona de coyotes, care s-au oferit să-i ducă în Florida şi apoi i-au vîndut şefilor de echipe” – spune Romeo Ramirez, un guatemalez de 21 de ani, care a investigat sub acoperire pentru CIW operaţiunile familiei Ramos. Captivii din opt tabere din Lake Placid şi împrejurimi trăiau “cîte patru într-o cameră care puţea, dormind direct pe scheletele metalice ale paturilor”. Deloc surprinzător, oamenii erau îngroziţi de şefii lor. “Ştiau că vor fi bătuţi dacă încearcă să fugă” – spune Ramirez, povestindu-ne zvonurile despre un evadat prins “căruia i s-au spart genunchii cu un ciocan, după care a fost aruncat dintr-o maşină care mergea cu 100 km/h”. “Muncitorii erau plătiţi de cultivatori în fiecare vineri – continuă Ramirez -, însă apoi erau cu toţii mînaţi în magazinele familiei Ramos din Lake Placid şi siliţi să-şi predea cecurile. După ce li se scădea costul chiriei şi al mesei, datoria lor rămînea la fel de mare.” În aprilie 2001, o echipă a CIW a ajutat patru muncitori captivi, inclusiv pe Munoz, să evadeze. În faţa mărturiilor fără echivoc ale celor patru, FBI şi INS au fost obligate să acţioneze, organizînd o descindere, iar fraţii Ramiro şi Juan Ramos, împreună cu vărul lor JosÈ Luis Ramos au fost, în cele din urmă, acuzaţi de trafic de sclavi, cămătărie şi posesie de arme de foc. În iunie 2002, cei trei Ramos au fost condamnaţi pentru toate capetele de acuzare, primind pedepse cu închisoarea totalizînd 34 de ani şi 9 luni. Acest caz de folosire a sclavilor în secolul al XXI-lea e posibil să fi fost ignorat de corporaţiile cliente ale familiei Ramos, iar agenţiile federale e posibil să fi reacţionat cu întîrziere la demersurile CIW. Însă echipele de sclavi nu erau deloc ascunse. Principala tabără în care erau închise victimele familiei Ramos se afla la marginea oraşului, chiar alături de un hotel Ramada Inn. De cealaltă parte a taberei, Lakefront Estates, un domeniu împrejmuit, oferea clipe de odihnă pensionarilor. “Sclavii din Lake Placid erau invizibili, parte a economiei noastre care există într-un univers paralel” – arată Laura Germino, de la CIW. De fapt, cazul Ramos a fost cel de-al cincilea caz de sclavie agricolă dezvăluit în Florida în ultimii 6 ani. Toate au ieşit la iveală graţie eforturilor CIW. În prezent, sclavia şi traficul de sclavi din SUA se extind mult dincolo de domeniul agricol, în aproape toate sectoarele economiei unde munca ieftină e o binecuvîntare. În 1995, peste 70 de thailandeze au fost salvate după ce lucraseră ani în şir în spatele gardurilor de sîrmă ghimpată, în El Monte, o suburbie a Los Angelesului, confecţionînd haine pentru mari firme, timp în care agenţiile statale şi federale fuseseră incapabile să obţină un mandat de percheziţie. Conform lui Kevin Bales, în SUA există astăzi între 100.000 şi 150.000 de sclavi. Departamentul de Stat consideră că doar numărul oamenilor traficaţi anual în Statele Unite este de aproape 20.000. Multe femei ajung prostituate. Unele lucrează în aziluri de bătrîni. Altele îşi îndură servitutea în singurătate, sclave domestice, închise în case particulare. Adoptarea de către Congres, în anul 2000, a Legii de protecţie a victimelor traficului de persoane şi ale violenţei, care îi protejează pe aceşti sclavi împotriva deportării dacă depun mărturie contra foştilor lor stăpîni, poate le-a mai diminuat temerile. Dezvoltarea unor organizaţii gata să-i ajute, cum ar fi CIW sau Coaliţia pentru Abolirea Sclaviei şi Traficului, un grup din sudul Californiei care a asistat peste 200 de persoane traficate, arată că victimele nu sînt singure. În general, interesul public asupra problemei este în creştere. Totuşi, peste tot în lume asemenea captivi sînt cel mai adesea neajutoraţi. Ei sînt ameninţaţi, trăind cu frica deportării; sînt izolaţi de orice sursă de consiliere sau sprijin, pentru că nu pot comunica cu lumea de afară. Iar adevărul crud este că acest univers paralel, cum l-a numit Laura Germino, poate fi un domeniu foarte profitabil. Înainte de a-i condamna pe cei trei Ramos, judecătorul curţii districtuale, K. Michael Moore, a ordonat confiscarea a 3.000.000 $, pe care fraţii îi adunaseră din afacere, a unor întinse domenii şi a altor bunuri. Moore a arătat cu degetul şi spre corporaţiile agricole care angajau echipele de culegători ale lui Ramos. “Se pare – a spus el – că există alţii, la alt nivel, în acest sistem de culegere a fructelor – la un nivel mai înalt – care, într-o oarecare măsură, sînt complici într-un fel sau altul la aceste activităţi.” O fostă sclavă, pe nume Julia Gabriel, în prezent grădinar în Florida, membră a CIW, îşi aminteşte de sosirea ei din Guatemala în SUA, la vîrsta de 19 ani. A cules castraveţi sub pază armată în Carolina de Sud cîte 12-14 ore pe zi; şi-a văzut colegii bătuţi cu paturile pistoalelor pînă la inconştienţă. “Poate că aşa e normal aici, în SUA” – s-a gîndit ea. Apoi, un prieten i-a spus: “nu, asta nu-i normal aici”, aşa că Julia a găsit curajul să evadeze. “Aceasta ar trebui să fie ţara către care oamenii să se îndrepte pentru a scăpa de servitute, nu pentru a fi transformaţi în sclavi o dată ce sînt aici” – spune procurorul general John Ashcroft. Însă unii istorici arată că ruşinosul comerţ cu sclavi transatlantic, care a adus milioane de africani în Lumea Nouă, a fost abolit doar atunci cînd nu a mai prezentat interes economic. Astăzi, negustorii de sclavi, de la castelul Sherwood pînă în însorita Floridă – şi din alte sute de locuri -, au redescoperit că vînzarea şi cumpărarea de fiinţe umane sînt profitabile. Ceea ce înseamnă că, în secolul al XXI-lea, sclavia este departe de a fi dispărut. Text: Andrew Cockburn

M-am născut sclavă

Mă numesc Salma. M-am născut sclavă în Mauritania, în 1956. Părinţii mei au fost la fel, iar părinţii lor au fost sclavii aceleiaşi familii. De cum am crescut suficient cît să pot umbla, am fost silită să lucrez toată ziua, zi de zi. Chiar şi dacă eram bolnavi, trebuia să muncim. Cînd eram încă o copilă, am început să am grijă de prima soţie a capului familiei şi de cei 15 copii ai ei. Mai tîrziu, chiar dacă unul dintre copiii mei a fost rănit sau în pericol, nu îndrăzneam să-l ajut, căci trebuia să văd mai întîi de copiii soţiei stăpînului. Am fost bătută foarte des, cu băţul sau cureaua. Într-o zi, au bătut-o pe mama şi n-am putut suporta. Am încercat să-i opresc. Stăpînul s-a înfuriat foarte tare. Mi-a legat mîinile, m-a însemnat cu un fier roşu şi m-a lovit peste faţă. Inelul său mi-a tăiat faţa şi mi-a lăsat o cicatrice. Niciodată n-am avut voie să merg la şcoală sau să învăţ ceva, în afară de cîteva versete din Coran şi rugăciuni. Dar am avut norocul ca fiul cel mare al stăpînului să meargă la şcoală departe de satul nostru şi să aibă idei diferite de ale tatălui său. El m-a învăţat, pe ascuns, să vorbesc franceza şi să scriu şi să citesc puţin. Cred că toată lumea a crezut că mă viola, dar el mă învăţa. Altor sclavi le era frică de libertate. Le era teamă că nu vor şti unde să meargă sau ce să facă. Dar eu am crezut mereu că trebuie să fiu liberă şi cred că asta m-a ajutat să evadez. Am încercat să fug cam acum zece ani. N-am ştiut cît de aproape eram de Senegal, aşa că am mers două zile în direcţia greşită. Am fost găsită, trimisă înapoi şi pedepsită. M-au legat de mîini şi de picioare şi apoi m-au legat de un curmal în mijlocul gospodăriei şi m-au lăsat acolo o săptămînă. Stăpînul mi-a tăiat venele cu o lamă şi am sîngerat foarte mult. Încă mai am cicatricele pe braţe. În cele din urmă am întîlnit un bărbat în piaţă care mi-a spus că Senegalul era chiar dincolo de rîu. M-am hotărît să încerc din nou. Am fugit la rîu, unde un bărbat cu o bărcuţă de lemn a fost de acord să mă treacă în Senegal. Acolo, am ajuns într-un adăpost ţinut de un fost sclav din Mauritania. Am stat în Senegal cîţiva ani, cîştigîndu-mi existenţa ca menajeră. Dar nu m-am simţit niciodată în siguranţă. Mi-a fost mereu teamă că stăpînul va plăti oameni să mă găsească şi să mă ducă înapoi. Cînd am ajuns în S.U.A., am lucrat împletind păr. Prima dată cînd am fost plătită pentru munca mea, am plîns. Nu văzusem niciodată o persoană plătită pentru munca ei în viaţa mea. A fost o mare surpriză. Unul din cele mai grele lucruri a fost să-mi las copiii în urmă, dar ştiam că trebuia să evadez eu mai întîi. În cei trei ani de cînd sînt aici, am lucrat ca să-mi eliberez copiii. Am plătit oameni ca să-i găsească şi să-i ducă în Senegal, iar acum plătesc pentru copiii mei ca să meargă la şcoală. În fiecare dimineaţă mă scol devreme, cumpăr o cartelă de telefon şi vorbesc cu ei. Ei îmi spun că mai degrabă ar muri în stradă decît să se întoarcă în Mauritania. Fiica mea cea mare este acum cu mine, în Statele Unite. Vreau foarte mult ca ceilalţi copii ai mei să vină şi ei. În Mauritania nu am avut niciodată dreptul să iau decizii asupra propriilor mei copii. Aici este atît de diferit. În Mauritania, n-am îndrăznit să mă adresez guvernului, pentru că nu m-ar fi ascultat. Nu contează ce spun legile, pentru că ei nu le aplică. Poate că scrie că acolo nu există sclavie, dar nu e adevărat. Chiar şi în faţa preşedintelui Mauritaniei pot spune cu voce tare că există sclavie în Mauritania, pentru că acum sînt la fel de liberă ca şi el. Cînd am venit prima dată în S.U.A., mi-a fost teamă că voi fi trimisă înapoi. Dar apoi mi-am întîlnit avocatul şi un doctor care m-au ajutat, şi pe Kevin Bales de la Free the Slaves şi Programul Bellevue pentru Supravieţuitorii Torturii. Judecătorul cererii mele de azil a fost cinstit şi şi-a făcut datoria. El a cerut dovezi, însă m-a ascultat cu atenţie. Aş vrea să devin cetăţean al Statelor Unite într-o zi şi aş vrea ca şi copiii mei să devină cetăţeni americani. Aici am libertate de exprimare. În Mauritania nu exista libertate de exprimare. În Senegal mi-era frică să vorbesc, pentru că eram atît de aproape de Mauritania. Trebuia să fiu precaută. Trebuia să fiu departe, departe, departe. Acum, aici, pot să vorbesc cu voce tare.

Promisiuni încălcate

Ţări în care sclavia este legală: 0 Ţări unde se ştie că anul trecut au fost traficate mai mult de 100 de persoane: Africa de Sud, Albania, Angola, Arabia Saudită, Armenia, Austria, Bahrein, Bangladesh, Belgia, Belize, Benin, Bielorusia, Bolivia,  Bosnia şi Herţegovina, Brazilia, Brunei, Bulgaria, Burkina Faso, Burundi, Cambodgia, Camerun, Canada, Cehia, China, Coasta de Fildeş, Columbia, Coreea de Nord, Coreea de Sud, Costa Rica, Croaţia, Cuba, Danemarca,  El Salvador, Elveţia, Emiratele Arabe Unite, Estonia, Etiopia, Filipine, Finlanda,  Franţa, Gabon, Gambia, Georgia, Germania, Ghana, Grecia, Guatemala, Guineea Ecuatorială, Haiti, Honduras, India, Indonezia, Israel, Italia, Jamaica, Japonia, Kazahstan, Kenya, Kirghizstan, Kuweit, Laos, Letonia, Liban, Liberia, Lituania, Macedonia, Malayezia, Malawi, Mali, Marea Britanie, Maroc, Mauritius, Mexic, Moldova, Mozambic, Myanmar, Nepal, Nicaragua, Niger, Nigeria, Norvegia, Olanda, Pakistan, Polonia, Portugalia, Qatar, Republica Democratică Congo, Republica Dominicană, România, Ruanda, Rusia, Senegal, Serbia şi Muntenegru, Sierra Leone, Slovacia, Slovenia, Spania, Sri Lanka, SUA, Sudan, Suedia, Surinam, Tadjikistan, Taiwan, Tanzania, Thailanda, Togo, Turcia, Ucraina, Uganda, Ungaria, Uzbekistan, Venezuela, Vietnam, Zambia, Zimbabwe. Sursa: Raportul Departamentului de Stat al SUA asupra traficului de persoane pentru 2002

Oprind traficul

Ţări care condamnă activ traficul de fiinţe umane ca pe o infracţiune serioasă: 25 Condamnări la închisoare pronunţate în anul 2002 în Statele Unite, în cazurile unor traficanţi:

  • Louisa Satia şi Kevin Waton Nanji, 9 ani fiecare pentru ademenirea unei fete de 14 ani din Camerun cu promisiunea de a o trimite la şcoală, sechestrînd-o apoi în casa lor din Maryland, violînd-o şi obligînd-o să lucreze ca servitoare timp de 3 ani.
  • Sardar şi Nadira Gasanov, 5 ani fiecare pentru recrutarea de femei din Uzbekistan, cărora le promiteau de lucru, forţîndu-le apoi să lucreze în cluburi de striptease şi baruri din vestul Texasului.
  • Cincisprezece inculpaţi în cazul “SUA împotriva lui Pipkins et al.” au primit în total pînă la 40 de ani pentru că au forţat copii să se prostitueze în Atlanta, Georgia. În caz de nesupunere, torturau victimele.
  • Juan şi Ramiro Ramos, cîte 12 ani, şi JosÈ Luis Ramos, 10 ani, pentru că au transportat mexicani în Florida şi i-au obligat să lucreze la culesul fructelor. Un şofer local de microbuz şi angajaţii săi au fost bătuţi cu brutalitate pentru că au încercat să ajute victimele să evadeze.

Ruperea lanţurilor

Contribuţia anuală a sclavilor la economia globală este estimată la 13 miliarde de dolari Cîteva activităţi comerciale care implică munca sclavilor:

  • În Brazilia, sclavii fabrică mangalul folosit la producerea oţelului pentru autoturisme şi alte maşini.
  • În Myanmar, sclavii recoltează trestie de zahăr şi alte produse agricole.
  • În China, copii-sclavi lucrează la fabricarea artificiilor.
  • În Sierra Leone, sclavii lucrează în minele de diamant.
  • În Benin şi Egipt, ei produc bumbac. (Un raport al guvernului egiptean din 1999 estimează că un milion de copii sînt forţaţi să lucreze pe plantaţiile de bumbac “pentru că sînt mai ieftini şi mai ascultători decît adulţii şi au o înălţime potrivită pentru a putea inspecta plantele de bumbac”.)
  • În Coasta de Fildeş, circa 12.000 de copii-sclavi culeg păstăi de cacao, exportată pentru fabricarea ciocolatei. Munca cu sclavi a fost de asemenea raportată în industria cafelei, ceaiului şi tutunului în lumea întreagă.

   

Sclavii secolului XXI: Profit inuman

Acest copil nu este sclav. Dar cu o cutie de carton pe post de leagăn şi o baracă de tablă drept casă a familiei lui, băiatul din Guatemala City păşeşte în viaţă sub auspicii foarte nefavorabile. Ar putea fi furat sau vîndut, apoi adoptat ilegal într-o altă ţară - într-un sistem ce a devenit o afacere profitabilă pentru unii avocaţi guatemalezi care acţionează ca intermediari. Sau ar putea creşte, devenind unul dintre cei 44% din copiii guatemalezi care suferă de malnutriţie cronică; unul dintre cei 80% care trăiesc în case fără grup sanitar; unul dintre cei 40% care ajung la maturitate analfabeţi. Foto: Jodi CobbAcest copil nu este sclav. Dar cu o cutie de carton pe post de leagăn şi o baracă de tablă drept casă a familiei lui, băiatul din Guatemala City păşeşte în viaţă sub auspicii foarte nefavorabile. Ar putea fi furat sau vîndut, apoi adoptat ilegal într-o altă ţară – într-un sistem ce a devenit o afacere profitabilă pentru unii avocaţi guatemalezi care acţionează ca intermediari. Sau ar putea creşte, devenind unul dintre cei 44% din copiii guatemalezi care suferă de malnutriţie cronică; unul dintre cei 80% care trăiesc în case fără grup sanitar; unul dintre cei 40% care ajung la maturitate analfabeţi. Foto: Jodi Cobb Este greu de crezut că sclavia continuă să existe. Poate fi şi mai greu de acceptat că sute de milioane de oameni înfruntă viaţa doar puţin mai liberi decît sclavii, cu doar cîteva opţiuni în plus. Cei săraci şi slabi se trezesc adesea sacrificîndu-şi demnitatea, copiii, chiar propriile trupuri, bucată cu bucată, pe o piaţă globală nesătulă de profit inuman. Sărăcia care chinuie majoritatea familiilor din Guatemala este un exemplu, nu o excepţie. Trei miliarde de oameni – aproape jumătate din populaţia lumii – se zbat să supravieţuiască cu mai puţin de doi dolari pe zi. Sărăcia extremă îi poate face pe nevoiaşi să-şi vîndă în întregime sau pe bucăţi pînă şi singurele lor bunuri: trupurile sănătoase sau pe ale copiilor lor. Zeci de mii de femei şi fete din ţările în curs de dezvoltare ajung obiecte sexuale în comerţul sexual internaţional, extrem de profitabil. Altor tinere, din cauza practicilor tradiţionale din comunităţile lor, li se refuză dreptul de a face alegeri elementare legate de mariaj şi sarcină. Deşi ONU a denunţat căsătoria forţată ca formă de sclavie şi deşi teoretic toate ţările au o vîrstă minimă legală stabilită pentru căsătorie, obiceiurile locale continuă, în ciuda legii. În satul Bembe din Benin (Africa de Vest), femeile şi copiii se adună în faţa şefului lor. “Puţine fete din sat vor ajunge la 18 ani nemăritate” – spune Hector Gnonlonfin, fondatorul adăpostului pentru copiii exploataţi Copiii de Mîine. “Am găsit aici o fetiţă de 10 ani care deja avea un soţ.” Preţul miresei plătit părinţilor de un ginere mai în vîrstă poate face diferenţa între înfometare şi supravieţuire pentru familia fetei. Consecinţele căsătoriei premature pot fi grave pentru sănătatea unei fete sau chiar fatale. Conform Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii, fetele sub 15 ani sînt de cinci ori mai expuse complicaţiilor de sarcină mortale decît femeile de peste 20 de ani. Uneori, sacrificiul unui trup sănătos se face dintr-o dată. Aceste femei din Villivakkam, oraş din sudul Indiei, poreclit “satul rinichiului”, şi-au vîndut fiecare cîte un rinichi pentru bani gheaţă. Pe la 20 de ani, căsătorite şi nerăbdătoare să plătească datoriile copleşitoare ale familiei, au fost ţinte uşoare pentru agenţii de transplanturi, care promit 50.000 de rupii – cam 1.000 de dolari – pentru un organ. Femeile au primit jumătate în avans, dar, după ce li s-au scos rinichii, n-au mai văzut niciodată restul banilor. India a pus în afara legii comerţul cu organe umane, dar asta n-a oprit afacerea. Suferinţele au continuat pentru aceste femei: trei au fost abandonate de soţii lor, care le priveau ca pe nişte bunuri stricate. Tot ce le rămîne, spun ei, sînt cicatricele. Text: Lynne Warren (Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din septembrie 2003)



3 Comments

  1. “capitala părăginită a fostei republici sovietice Moldova” – aceasta afirmatie denota o crasa lipsa de cultura, documentare si cu noastere a realitatii actuale.

  2. 90% din populatia lumii este in sclavie, chiar daca a fost abolita. de la fotbalisti la simpli muncitori toti sunt sclavii sitemului actual si asa va fi si de acum inainte..10% controleaza “prostimea”..selectia “naturala” sau financiara in democratie are repercusiuni tragice. NU GLOBALIZARII!

  3. daca am spune nu globalizarii,pe fetele astea nu le-ar mai apara nimeni,la fel ca pe fetitele din afganistan obligate sa se casatoreasca la 5 ani,ptr ca fara globalizare fiecare om cu influenta, ar face legea in tinutul lui…

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*