Arca alimentelor

Cary Fowler, cercetător în domeniul conservării biodiversităţii, ţine în mâini două flacoane cu mazăre. Structura elegantă din spatele lui adăposteşte Svalbard Global Seed Vault – Rezerva Globală de Seminţe, creată de el în Norvegia pentru a preveni dispariţia în masă a culturilor, care ameninţă viitoarele noastre resurse de hrană. Foto: Jim Richardson

Ne pândeşte o criză: pentru a hrăni populaţia în creştere, va trebui să dublăm producţia de alimente a lumii. Şi totuşi recoltele nu cresc suficient de repede, iar schimbarea climei şi tot felul de boli noi ameninţă diversitatea, şi aşa limitată, de care am ajuns să depindem în materie de hrană. Din fericire, încă avem plantele şi animalele pentru cămara viitorului – dar trebuie să le păstrăm.

La 9,5 km de orăşelul Decorah, din Iowa, la Ferma Heritage, întinsă pe 360 de hectare de câmpuri şi păduri, culturile sunt lăsate să-şi scuture seminţele. Pare ilogic, dar tot ce se întâmplă la această fermă vine în contrast cu terenurile din jur, pe care porumbul şi soia cresc ordonat, aşa cum se face în agricultura modernă. Ferma Heritage nu e destinată însă recoltelor, ci colectării de seminţe. Aici îşi are sediul Seed Savers Exchange – una dintre cele mai mari bănci nonguvernamentale de seminţe din SUA.
În 1975, Dianei Ott Whealy i-au fost lăsate moştenire seminţele a două specii arhaice de plante pe care străbunicul ei le adusese din Bavaria în America în 1870: zorele şi roşii din specia pătlăgele-nemţeşti ale bunicului Ott. Dornici să păstreze aceste soiuri unice, Diane şi soţul ei, Kent, au decis să înfiinţeze un loc unde oamenii să poată să păstreze seminţe astfel moştenite şi chiar să facă schimburi între ei. Bursa lor are acum peste 13.000 de membri şi păstrează seminţele a numeroase specii în mari camere frigorifice, congelatoare şi subsoluri. La fermă se cultivă o splendidă diversitate de legume, plante aromate şi flori selecţionate, în jurul unui vechi hambar roşu, acoperit de violetul uimitoarelor zorele ale bunicului Ott.
„În fiecare an, membrii bursei noastre îşi înscriu aici lista lor de seminţe“ – spune Diane Ott Whealy, înmânându-mi un exemplar din Anuarul Bursei Seed Savers – 2010. E gros cât cartea de telefon a unui oraş mare şi toate paginile sunt pline de specii exotice de fasole, usturoi, cartofi, ardei, mere, pere şi prune – fiecare cu numele, istoria şi calităţile sale unice. Există un măr numit Frumoasa Arcadă, „un fruct galben, stropit cu roşu“; un altul denumit Spionul Preriei, descris ca fiind „precoce“; altul numit Stropi de Vin, care datează încă din Evul Mediu.
Legumele moştenite din bătrâni au devenit o adevărată modă în Statele Unite şi Europa în ultimul deceniu, preţuite de o mişcare care pune accent pe consumul plantelor locale şi pe păstrarea aromelor şi a caracterului unic al acestor specii. Găsite mai ales în pieţele agricole şi prin mici băcănii de tip „boutique“, aceste specii mai vechi au fost eliminate din supermarketuri în favoarea unor soiuri standard de fructe şi legume, selectate pentru rezistenţa la transport şi pentru aspectul uniform, nu pentru savoarea lor. Dar mişcarea de conservare a speciilor arhaice depăşeşte graniţele Americii, care a redescoperit gustul alimentelor cultivate local şi al nenumăratelor varietăţi de roşii. A devenit o adevărată campanie pentru protejarea rezervelor viitoare de hrană ale lumii.
Cei mai mulţi dintre noi, cei din lumea bine hrănită, ne gândim prea puţin la originile alimentelor noastre sau la felul cum au fost cultivate. Ne împingem cărucioarele printre rafturile supermarketurilor, fără să ne dăm seama că acest belşug aparent este doar un decor sclipitor, care abia se ţine, pe un eşafodaj tot mai şubred. Auzim de ceva vreme despre pierderea florei şi faunei din pădurile noastre tropicale. Prin contrast însă se spun şi se fac foarte puţine pentru a împiedica un alt fenomen: diminuarea diversităţii genetice a alimentelor.
Tot felul de soiuri de alimente dispar, în toată lumea – şi dispar rapid. În Statele Unite se estimea-ză că 90% din diversitatea noastră istorică de fructe şi legume a dispărut deja. Dintre cele 7.000 de soiuri de mere care existau în secolul al XIX-lea, au rămas acum mai puţin de o sută. În Filipine se cultivau cândva mii de soiuri de orez; acum mai există cel mult o sută. În China, 90% dintre soiurile de grâu cultivate cu numai un secol în urmă au dispărut. Experţii estimează că am pierdut peste jumătate din diversitatea alimentară a lumii în acest ultim secol. Iar dintre cele 8.000 de rase de şeptel cunoscute, 1.600 sunt în pericol de dispariţie sau deja au dispărut.
De ce ar fi asta o problemă? Fiindcă dacă bolile sau viitoarele schimbări climatice vor decima unul dintre puţinele soiuri de plante sau animale de care am ajuns să depindem pentru hrană, e posibil să avem nevoie disperată de vreunul dintre acele soiuri pe care le-am lăsat să dispară. Un motiv aparte de îngrijorare îl reprezintă diminuarea vertiginoasă a diversităţii soiurilor de grâu ale lumii. Unul dintre cei mai vechi duşmani ai grâului, Puccinia graminis, o ciupercă cunoscută drept rugina-neagră, se răspândeşte pe tot globul. Actuala formă a acestui dăunător este o tulpină virulentă, care suferă mutaţii rapide, denumită Ug99 pentru că a fost identificată pentru prima dată în Uganda, în 1999. S-a răspândit apoi în Kenya, Etiopia, Sudan şi Yemen. În 2007, traversase deja Golful Persic, ajungând în Iran. Oamenii de ştiinţă se tem că Ug99 îşi va croi în scurt timp drum către grânarele din India şi Pakis-tan, apoi se va infiltra în Rusia, China şi – printr-o simplă urmă de spor, prinsă pe pantoful unui pasager al unui avion – şi în emisfera noastră.
Aproximativ 90% din grâul întregii lumi este complet lipsit de apărare în faţa ciupercii Ug99. Dacă ar ajunge în SUA, ea ar periclita culturi de grâu estimate la un miliard de dolari. Cercetătorii calculează că numai în Asia şi Africa grâul aflat în pericol iminent ar lăsa un miliard de oameni fără alimentul lor de bază.
Se estimează că populaţia lumii va atinge şapte miliarde în acest an. Până în 2045, ar putea ajunge la nouă miliarde. Unii experţi susţin că va trebui să ne dublăm producţia de alimente pentru a putea ţine pasul cu cererea, pe măsură ce economiile emergente consumă mai multe produse din carne şi lactate. Ţinând cont de problemele suplimentare aduse de schimbarea climei şi de boli precum Ug99, care suferă tot timpul mutaţii, trebuie găsite urgent modalităţi de a creşte producţia de hrană fără a spori anemia genetică din producţia aparent abundentă a agriculturii industrializate. Lumea a devenit tot mai dependentă de câte o soluţie tehnologică unică la orice problemă. Şi totuşi e posibil ca viitorul hranei noastre să depindă de capacitatea de a ne păstra soiurile pe care le cultivam în trecut.

Oile Hill Radnor zburdă pe păşunile din regiunea Brecon Beacons, în Ţara Galilor. Acestor rase tradiţionale, robuste, le merge mai bine în zonele deluroase decât raselor comerciale înalt productive – şi nici nu le trebuie furaje costisitoare. Foto: Jim Richardson

A fost nevoie de mai bine de 10.000 de ani de domesticire ca oamenii să poată crea uriaşa biodiversitate a surselor noastre de hrană, pe care acum le privim cum dispar treptat. Creşterea selectivă a unei plante sau a unui animal sălbatic, pentru anumite trăsături dezirabile, a început ca un proces dificil, prin încercare şi eroare, motivat de acel imperativ vechi de când lumea: foamea. Grâul sălbatic, de pildă, îşi scutură boabele coapte sau le împrăştie, pentru ca planta să se poată reînsămânţa singură. Primii agricultori au selectat grâul care, datorită unei mutaţii genetice aleatoare, nu îşi împrăştia boabele şi deci era ideal pentru a fi recoltat.
Prin eforturi uriaşe, fermierii şi amelioratorii au creat rase de vite şi soiuri de culturi adecvate pentru particularităţile climei şi mediului lor local. Fiecare sămânţă sau rasă domesticită a fost un răspuns la o anumită problemă – cum ar fi seceta sau boala – într-un anumit loc. De pildă, oilor originare de pe Coasta Golfului, din America de Nord, le merge bine la căldură şi umezeală, având în plus şi o mare rezistenţă la paraziţi. În îndepărtatele Insule Orkney, oile North Ronaldsay pot trăi doar cu alge de mare. Zebu, o specie de vite, e mai rezistentă la căpuşe decât oricare alta. În Etiopia, o rasă de vaci mici şi cu coarne scurte, numită sheko, este o bună producătoare de lapte, care suportă bine clima dură şi este rezistentă la boala somnului.
Asemenea trăsături, adaptate la mediu, sunt nepreţuite nu doar pentru localnici, ci şi pentru crescătorii comerciali din orice zonă a lumii. Oile Finnsheep, de pildă, multă vreme crescute doar de un mic grup de ţărani finlandezi, au devenit vitale pentru industria oieritului fiindcă pot să fete mai mulţi miei. Găinile Fayoumi, o rasă egipteană care exista şi pe vremea faraonilor, sunt foarte căutate pentru că fac multe ouă, tolerează căldura şi rezistă la numeroase boli.
Culmea ironiei este că diminuarea periculoasă a diversităţii alimentelor noastre este rezultatul neprevăzut al unui triumf agricol. Povestea este bine cunoscută. Un expert în patologia plantelor, Norman Borlaug, în vârstă de 30 de ani, a plecat în Mexic în 1944 ca să lupte împotriva unei epidemii de rugină a grâului, care provocase o foamete de proporţii. Încrucişând diverse varietăţi de grâu din toată lumea, el a obţinut în final un hibrid care era rezistent la rugină şi dădea recolte bogate. Acesta a ajutat India şi Pakistanul aproape să-şi dubleze producţia de grâu, salvând astfel un miliard de oameni de la moarte prin înfometare. Această aşa-numită „revoluţie verde“ a introdus agricultura industrializată în ţările în curs de dezvoltare.
Însă revoluţia verde a fost un fenomen cu două tăişuri. Cu timpul, fermierii au ajuns să se bizuie prea mult pe soiuri puternic modificate, cu recolte bogate, excluzând soiurile adaptate la condiţiile locale. Cultivarea unor suprafeţe mari cu seminţe uniforme genetic impulsionează producţia şi acoperă nevoile imediate de hrănire a populaţiei. Dar soiurile productive sunt mai slabe genetic, iar culturile necesită îngrăşăminte chimice şi pesticide toxice costisitoare. Acelaşi lucru este valabil şi în cazul raselor de vaci foarte fertile, care adesea necesită cheltuieli mari cu hrana şi medicamentele ca să supravieţuiască într-un climat străin. Goana după producţie elimină treptat rasele locale, diluând astfel diversitatea genetică. Ca urmare, rezervele de hrană ale lumii au ajuns să depindă într-o mare măsură de o listă tot mai mică de rase „proiectate“ pentru producţii maxime: la găini – Rhode Island Red, la porci – Marele Alb, la vaci – Holstein. Pe scurt, preocupaţi să mărim cantitatea de hrană produsă în prezent, am ajuns fără să ne dăm seama în situaţia în care riscăm mari crize de alimente în viitor.
O poveste care avertizează asupra riscului de a te baza pe surse prea omogene de hrană e cea a umilului cartof. La înălţime, în Anzii peruani, unde a fost „domesticit“ cartoful, ţăranii încă mai cultivă mii de soiuri, care arată ca din altă lume. La sfârşitul secolului al XVI-lea, corăbiile spaniole au adus pentru prima dată tuberculul în Europa, unde, la începuturile secolului al XIX-lea, devenise deja o alternativă la culturile de cereale, în special în solurile reci şi îmbibate de ploaie ale Irlandei. În scurt timp, irlandezii au ajuns aproape total dependenţi de cartof ca aliment de bază. Plantau cu precădere un soi foarte productiv, cartoful Lumper, a cărui fragilitate genetică avea însă să fie demonstrată necruţător de Phytophthora infestans, un dăunător la fel de temut pentru cartof pe cât este rugina-neagră pentru grâu. În 1845, sporii acestei ciuperci ucigaşe au început să se răspândească prin toată ţara, distrugând aproape toate recoltele de Lumper. Foametea care a izbucnit a afectat milioane de oameni, care au murit sau au fost obligaţi să se strămute.
Eforturile actuale de a creşte producţia de alimente în ţările în curs de dezvoltare – în special în Africa, în mare parte ocolită de revoluţia verde – nu pot decât să accelereze ritmul dispariţiei raselor şi a soiurilor în anii următori. În anumite zone izolate din Africa, unde au fost introduse seminţe şi rase extrem de productive, rezultatele au fost în cel mai bun caz amestecate. Ţări precum Zimbabwe, Zambia şi Malawi au sfârşit prin a-şi sacrifica o mare parte din diversitatea autohtonă ca să adopte monoculturi de import, soiuri foarte productive, subvenţionate de programe guvernamentale şi furnizate de organizaţii umanitare. Micii fermieri şi păstori s-au înglodat în datorii ca să plătească „inputurile“ – îngrăşăminte, pesticide, furaje cu conţinut proteic ridicat, medicamente –, necesare pentru a creşte aceste noi soiuri şi rase în condiţii de climă diferite.
În faţa diminuării rapide a biodiversităţii de pe câmpurile noastre, una dintre reacţii a fost colectarea şi depozitarea în condiţii de siguranţă a seminţelor cât mai multor soiuri diferite, înainte să dispară pentru totdeauna. Este o idee care i-a aparţinut în premieră botanistului rus Nikolai Vavilov. În 1926, el a avut probabil cea mai puţin popularizată revelaţie ştiinţifică a epocii moderne. Fiu al unui negustor moscovit care crescuse într-un sat sărac, mereu bântuit de recolte proaste şi raţionalizări, Vavilov a devenit de tânăr obsedat de ideea de a pune capăt cumva foametei – atât în Rusia natală, cât şi în întreaga lume. În anii 1920 şi 1930, el s-a dedicat colectării de seminţe de pe cinci continente, de la rudele sălbatice şi soiurile necunoscute ale culturilor pe care le consumăm noi, pentru a păstra genele care conferă caracteristici esenţiale, precum rezistenţa la boli, dăunători şi condiţii climatice extreme. De asemenea, Vavilov a condus un institut (acum Institutul de Cercetare pentru Industria Plantelor, din St. Petersburg) a cărui sarcină era să conserve colecţia lui tot mai cuprinzătoare – practic, prima bancă globală de seminţe.
Într-o expediţie în Abisinia (acum Etiopia), în 1926, Vavilov, avantajat de experienţa acumulată în acest domeniu, a avut o viziune a celor câtorva locaţii de pe tot globul unde fuseseră domesticite pentru prima dată rudele sălbatice ale actualelor plante alimentare. Ulterior, el a întocmit harta a şapte „centre de origine a plantelor cultivate“, pe care le-a descris drept străvechile locuri natale ale agriculturii. „Acolo putem urmări – scria Vavilov – rolul extraordinar jucat de om în selectarea culturilor care se potrivesc cel mai bine fiecărei zone.“
Povestea vieţii lui Vavilov nu s-a sfârşit cu bine. În 1943, această somitate mondială în domeniul potenţialelor antidoturi la foamete a murit de foame într-un lagăr de pe Volga, victimă a lui Stalin, care a considerat că eforturile lui de a aduna seminţe reprezentau o ştiinţă burgheză.

Text: Charles Siebert

Vezi articolul integral în revistă



7 Comments

  1. Foarte interesant articol! Multe lucruri despre care nu stiam si de care intr-adevar ar trebui sa tinem cont mai mult. Foarte tare si ideea de ”arca pentru seminte”… multe lucruri ar trebui pastrate, salvate, folosite mai cu cap…

  2. Texte pentru a crea frica in randul oamenilor..se arunca tone tone tone de mancare in tarile civilizate..nu e nici o criza…la noi sunt terenuri nelucrate la greu si in multe alte tari..

  3. partea asta cu populatia in crestere e tare dubioasa…acum cand numarul avorturilor a crescut enorm cand numai in Romania intr-un an exista un numar de avorturi tot atat cat populatia tarii si cand regimurile totalitariste au cam disparut, sau macar influenta lor, se pare ca suntem mai multi…
    Numarul de copii care se inscriu la gradinita scade drastic de la an la an (si in celelalte insitutii superioare situatia este aceeasi); nu mai poate sta in picioare un personal al unei insititutii de invatamant primar.
    De fapt au crescut nevoile si nu mai incapem unii de altii. In mijloacele de transport in comun trebuie, se pare, sa respectam perimetrul celuilalt de respiratie ca altfel iritam – intr-atat de comozi am devenit incat nici daca ne loveste cineva cu sacosa in torlebuz nu mai este de ingaduit. Nu mai pot unii sa sufle ca vad silueta altuia alaturi si simte ca se sufoca, de fapt aici au ajuns problemele.
    Se pune foarte mult accentul pe confort incat ceea ce inseamna “viata” (copiii) nu mai incap, ne incomodeaza, si cu atat mai bine ca nu mai exista un regim politic care sa ne oblige sa facem asta.
    “Pe vremuri” cum se spune familiile faceau copii “pe banda” peste 5 la numar intr-o casa si nu era multa populatia se pare pentru ca nici nevoile nu erau asa de multe si de complexe. Nu spune nimeni ca e cazul sa facem copii pe banda pentru ca de..suntem civilizati si trb sa le acordam atentie marita insa, nici nu trebuie sa afirmam ca ne tot inmultim, ca asta nu se intampla in nicun caz

  4. Dovezile stiintifice nu le contesta nimeni si datele explicate in acest material, dar ar trebuie observat si “ritmul alert” al oamenilor de stiinta de a se gasi solutii pentru pastrarea ” depozitului de seminte”.
    Este adevarat ca sunt bune semintele din trecut …si au disparut tot din cauza “unor oameni”.
    Parerea mea este ca daca fiecare ar dori sa-si faca datoria acolo unde este pus fata de el si oamenii din jurul lui si ar vedea un viitor plin de optimism cu toate solutiile inventate de toti oamenii de stiinta, cu siguranta ca vom avea tot ceea ce ne este de folos

  5. [quote name=”cuibus.ro”]Texte pentru a crea frica in randul oamenilor..se arunca tone tone tone de mancare in tarile civilizate..nu e nici o criza…la noi sunt terenuri nelucrate la greu si in multe alte tari..[/quote]

    da, la noi, si in tarile civilizate, dar dc faci o medie cu tarile din africa sau cele subdezvoltate…cam pe acolo iesi. e cam acelasi lucru cu natalitatea la nivel mondial…in africa pe mare plus, in europa….

  6. [quote name=”cuibus.ro”]Texte pentru a crea frica in randul oamenilor..se arunca tone tone tone de mancare in tarile civilizate..nu e nici o criza…la noi sunt terenuri nelucrate la greu si in multe alte tari..[/quote]

    pai tocmai aici e PROBLEMA ! marea si sinistra problema : RESURSELE PLANETEI ,LIMITATE , NU SUNT REPARTIZATE CORECT ! de vina sunt toate sistemele de guvernare ce s-au succedat :capitalist, comunist, hunte militare etc ! ti-ai pus intrebarea, de ce Africa este inca lasata prada inapoierii educationale ?

  7. [quote name=”maricica”]partea asta cu populatia in crestere e tare dubioasa…acum cand numarul avorturilor a crescut enorm cand numai in Romania intr-un an exista un numar de avorturi tot atat cat populatia tarii si cand regimurile totalitariste au cam disparut, sau macar influenta lor, se pare ca suntem mai multi…
    Numarul de copii care se inscriu la gradinita scade drastic de la an la an (si in celelalte insitutii superioare situatia este aceeasi); nu mai poate sta in picioare un personal al unei insititutii de invatamant primar.
    De fapt au crescut nevoile si nu mai incapem unii de altii. In mijloacele de transport in comun trebuie, se pare, sa respectam perimetrul celuilalt de respiratie ca altfel iritam – intr-atat de comozi am devenit incat nici daca ne loveste cineva cu sacosa in torlebuz nu mai este de ingaduit. Nu mai pot unii sa sufle ca vad silueta altuia alaturi si simte ca se sufoca, de fapt aici au ajuns problemele.
    Se pune foarte mult accentul pe confort incat ceea ce inseamna “viata” (copiii) nu mai incap, ne incomodeaza, si cu atat mai bine ca nu mai exista un regim politic care sa ne oblige sa facem asta.
    “Pe vremuri” cum se spune familiile faceau copii “pe banda” peste 5 la numar intr-o casa si nu era multa populatia se pare pentru ca nici nevoile nu erau asa de multe si de complexe. Nu spune nimeni ca e cazul sa facem copii pe banda pentru ca de..suntem civilizati si trb sa le acordam atentie marita insa, nici nu trebuie sa afirmam ca ne tot inmultim, ca asta nu se intampla in nicun caz[/quote]

    asta e valabil pentru tarile asa-zis civilizate (le place lor sa creada asta ) din vestul si nordul Europei si din America de Nord ! problema suprapopulatiei o gasesti in India, China, Asia de sud-est si Orientul mijlociu ! cand or navali astia peste Europa sa le faci loc in autobuz !

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*