De ce suntem aşa de graşi?

Americanii se bucură de unul dintre cele mai opulente moduri de viaţă de pe pămînt. Avem mîncare din belşug. Munca noastră e automatizată. Nici în timpul liber nu facem efort. Iar asta ne ucide. Foto: Karen Kasmauski

Americanii se bucură de unul dintre cele mai opulente moduri de viaţă de pe pămînt. Avem mîncare din belşug. Munca noastră e automatizată. Nici în timpul liber nu facem efort. Iar asta ne ucide.

Galerie de imagini:

Pînă la urmă, după două decenii de încercări eşuate de a slăbi, folosind cure sofisticate, nutriţionist, antrenor personal , ca să nu mai vorbim de psihologul care o ironiza pentru că era grasă ,, iată unde s-a ajuns: Linda Hay se află în cabinetul de consultaţii de la Centrul Medical Universitar Comunitar din Virginia, Richmond, împreună cu Harvey Sugerman, chirurgul care peste două săptămîni îi va face un bypass gastric.
Bypassul gastric este o operaţie majoră, care reduce capacitatea stomacului de la cea a unei sticle de vin la cea a unui păhărel de ţuică şi reconfigurează intestinul subţire. Cei mai mulţi pacienţi scapă de două treimi din excesul de greutate în termen de un an. „Operaţia de bypass gastric este doar un instrument , spune Sugerman. Reduce stomacul. Pacientul nu mai poate mînca la fel de mult. De cele mai multe ori, dacă un pacient cu bypass mănîncă zahăr sau grăsimi, se instalează un sindrom de respingere care provoacă congestionarea feţei, greţuri, transpiraţii.“ Chiar şi aşa, operaţia nu dă rezultate în 15% din cazuri. Unii pacienţi pot să submineze operaţia. Ei continuă să mănînce excesiv, gustînd tot timpul cîte ceva.
Iar operaţia comportă riscuri. Lista posibilelor complicaţii include cheaguri de sînge în plămîni, pneumonie, infecţii, scurgeri din tractul intestinal remodelat şi , în 1% din cazuri , moartea.
Hay are 39 de ani, înălţimea de 1,65 m şi 142 kg; ea suferă de obezitate morbidă, ceea ce o face candidată pentru operaţie. Slujba ei de nivel managerial la departamentul de resurse umane al unei companii financiare cere tact, eficienţă şi organizare , calităţi care-i sînt proprii. Are un cerc de prieteni apropiaţi, care ar face orice pentru ea, o identitate puternică, fiind realistă în ceea ce o priveşte. Se îmbracă cu stil, are păr lung şi blond, ţinut pe spate de o bentiţă, un chip clasic, oval şi tenul alb. Dar este, să fim cinstiţi , uriaşă.
Cînd o întreb despre decizia de a se opera, îmi descrie umilinţa îndurată cînd a trebuit să ceară un prelungitor pentru centura de siguranţă din avion; despre reticenţa de a merge la cinema, pentru că fotoliile sînt prea înguste. Îmi înşiră probleme de sănătate asociate cu greutatea ei: hipertensiune, vene varicoase, picioare şi glezne umflate şi dureroase, depresie. „Te controlezi o vreme, după care dai greş din nou şi eşti mai deprimată ca oricînd“ , spune ea.
Linda Hay a evaluat riscurile şi a decis să se opereze. Este totuşi îngrijorată. „Nimeni de la birou nu ştie că fac asta , mărturiseşte ea. Cineva mi-a urat o săptămînă bună, iar mintea mea a derulat imediat cel mai rău scenariu. Dar dacă…?“
Se pare, spun eu, întorcîndu-mă către Sugerman, că aceasta e o operaţie pentru disperaţi. Încuviinţează din cap.
„Operaţia e o soluţie drastică, dar şi obezitatea este o problemă extrem de gravă“ , spune el.

Titluri ca acesta sînt de acum mult prea obişnuite: Astăzi, unul din trei americani este obez, de două ori mai mulţi decît cu trei decenii în urmă şi suficient ca obezitatea să fie declarată epidemie de către Centrele pentru Controlul şi Prevenirea Bolilor. Mai îngrijorătoare sînt statisticile legate de copii: 15% dintre copii şi adolescenţi sînt supraponderali, aproape de trei ori mai mult decît în 1980. Obezitatea se defineşte prin indicele de greutate corporală, sau IGC, un calcul artificial prin care greutatea se împarte la înălţime. (Îl poţi găsi pe al tău consultînd tabelul din pagina 62.) Dacă indicele e 25, eşti supraponderal. Dacă e 30, eşti obez. Peste 40, ai obezitate morbidă.
Oriunde te uiţi sau te aşezi, America este tot mai lată. Pe feriboturile Puget Sound, din Washington, lăţimea locurilor a crescut de la 46 la 51 cm, ca să le permită şi celor cu fundul mai mare să se aşeze. În Colorado, o fabrică de ambulanţe şi-a dotat maşinile cu troliu şi cu un compartiment mai spaţios, ca să poată transporta persoane de pînă la jumătate de tonă. Chiar şi locul de veci a trebuit să se adapteze la talia noastră în creştere. Un producător de sicrie din Indiana oferă acum un model dublu lat, de 97 cm, faţă de standardul de 61.
Excesul de greutate este asociat cu 400.000 de decese pe an şi cu un risc sporit de afecţiuni cardiace, diabet de tip doi şi cancere la colon, sîn şi ale endometrului. Cea mai chinuitoare este însă suferinţa psihologică a celor stigmatizaţi de obezitate. Într-un studiu efectuat la Universitatea de Stat Michigan, studenţii au răspuns că ar prefera să ia în căsătorie un escroc sau un cocainoman, decît un obez.
Cum au ajuns americanii aşa de graşi? Unde am greşit? Depinde pe cine întrebi. L-am întrebat anul trecut pe Robert Atkins, cu o lună înainte ca furnizorul celei mai la modă diete a zilelor noastre să moară în urma unei lovituri la cap, după o căzătură. Şedea senin ca un guru în spatele biroului îmbrăcat în piele neagră, la sediul său din Manhattan. Expresia lui rămînea impasibilă, cu rare abateri, cînd rînjea. Părea să plutească, de parcă s-ar fi ridicat deasupra furtunii de controverse iscate de dieta lui. „Am greşit permiţînd Asociaţiei Medicale Americane şi Departamentului Agriculturii al SUA să decreteze: „Trebuie să mergeţi pe o dietă săracă în grăsimi.“ N-au ţinut cont de faptul că, atunci cînd oamenii fac asta, consumă mai mulţi carbohidraţi.“
La micul dejun, Atkins (care spunea că are 1,83 m şi 86 kg) mîncase în dimineaţa aceea omletă cu cîrnăciori şi brînză, 60 ml de suc de roşii şi ceai fără zahăr. Cărţile lui de diete-minune spun da baconului, ouălor şi homarului în sos de unt şi le recomandă cititorilor să se abţină de la pîine şi fructe. Reducerea carbohidraţilor şi limitarea la o dietă de proteine şi grăsimi, susţinea Atkins, determină organismul să ardă grăsimile printr-un proces metabolic numit ketoză. Un alt avantaj discutabil: rămînînd mai mult timp aproape de ketoză, oamenilor le e mai uşor să-şi controleze foamea. În epoca post-Atkins, şoriciul de porc a devenit o gustare la modă, consumul de ouă a crescut, iar „a ţine Atkins“ este sinonim cu a adopta o dietă bogată în proteine şi săracă în carbohidraţi. Din 1972, cartea sa „Revoluţie în dietă“ şi versiunea revizuită publicată în 1992 s-au vîndut în 18 milioane de exemplare. Ultima ediţie a fost tradusă în 25 de limbi. Dar, deocamdată, nu şi în italiană. „N-au vrut să renunţe la paste“ , a explicat autorul.
Într-adevăr, americanii se îndoapă cu carbohidraţi precum pastele, cartofii şi pîinea. La începutul anilor ,70, consumam 62 kg de produse din făină şi cereale pe cap de locuitor, iar acum am ajuns la 90 kg. Majoritatea acestor produse sînt din cereale ultraprocesate, ca pîinea albă, avînd un conţinut scăzut de fibre şi absorbindu-se mai repede în sînge decît cerealele neprocesate. Astfel de alimente au un indice glicemic ridicat, însemnînd că determină o creştere abruptă a nivelului glucozei din sînge şi declanşează o creştere corespunzătoare a insulinei produse de pancreas. Atkins şi alţi adepţi ai dietelor sărace în carbohidraţi susţin că excesul de insulină face ca şi nivelul glicemiei să crească brusc, stîrnind poftă de mai mulţi carbohidraţi , şi tot aşa, într-o spirală ascendentă a războiului dintre glucoză şi insulină. Problema e că cercetarea nu sprijină această ipoteză. Nu s-a putut stabili legătura directă între scăderea glicemiei şi foame. Iar persoanele care nu suferă de diabet au oricum glicemia stabilă.
„Nimeni dintre noi nu spune că toţi carbohidraţii sînt răi , spunea Atkins. Spunem doar că, dacă trebuie să dai jos din greutate şi vrei să scapi de grăsime, trebuie să reduci carbohidraţii. Nu e vorba doar despre friptură.“
Nu toată lumea s-a lăsat convertită de evanghelia lui Atkins. Dean Ornish, directorul Institutului de Cercetare pentru Medicină Preventivă, din Sausalito, California, este unul dintre cei mai vechi susţinători ai unei diete sărace în grăsimi ca modalitate de a reduce riscul bolilor cardiace. El afirmă că dieta lui Atkins te poate ajuta să slăbeşti pe termen scurt, dar cu riscul de a-ţi „ipoteca sănătatea“. În preţul care trebuie plătit pentru dieta lui Atkins el include un risc sporit de cancer la sîn, la prostată, boli de inimă, ca să nu mai pomenim de migrene, constipaţie şi chiar respiraţie urît mirositoare.
„Atkins are dreptate cînd spune că mîncăm prea mulţi carbohidraţi simpli“ , spune el. Dar Ornish susţine că soluţia este înlocuirea lor cu carbohidraţi mai complecşi, precum cerealele neprocesate sau legumele, nu cu mai multe grăsimi. „Atkins greşeşte cînd spune să mănînci bacon ca să ajungi la ketoză. E o stare toxică. Mi-ar plăcea să le pot spune oamenilor că e în regulă să mănînce bacon şi cîrnaţi, dar nu e chiar aşa. Poţi slăbi în moduri care nu-ţi fac bine. Şi fumatul te face să slăbeşti, şi amfetaminele. Dar nu e vorba doar de a pierde din greutate, ci de a o pierde într-un mod benefic. Nu există studii pe termen lung care să susţină această dietă.“
Ca o ultimă întrebare, l-am rugat pe Atkins să-mi spună cum voia să-şi amintească lumea de el. „Ca de cineva care a schimbat abordarea tradiţională a medicinei , a răspuns. Sper să apuc să trăiesc clipa asta.“ La o lună după moartea sa, New England Journal of Medicine scria că, pe termen scurt, oamenii care urmau dieta lui Atkins slăbeau mai mult decît cei care evitau grăsimile şi că nu existau diferenţe vizibile de colesterol între cele două grupe. Necazul: cei cu regimul Atkins reîncepeau să se îngraşe după şase luni şi la capătul unui an erau la acelaşi nivel cu cei din grupul-martor. Nu se cunosc încă efectele pe termen lung ale dietei, dar Institutul Naţional pentru Sănătate finanţează un studiu de cinci ani care ar putea stabili un verdict.
Chiar şi aşa, nici măcar moartea lui Atkins nu le-a închis gura criticilor. „Aş vrea să ştiu de ce nu a fost şi el autopsiat, ca să putem vedea în ce stare erau arterele lui coronare , a scrîşnit un dietetician cînd am abordat subiectul morţii lui Atkins. Aşa ar fi făcut un adevărat om de ştiinţă.“ Dacă nici chiar experţii nu pot conveni care dietă e cea mai bună, noi pe cine trebuie să credem?
„Pe mine, desigur , spune Marion Nestle, profesoară de nutriţie, studii alimentare şi sănătate publică la Universitatea New York. Ba mai mult, ce-ar fi să ne folosim şi bunul simţ? E vorba pur şi simplu de a consuma mai puţine calorii. Dar nimeni nu mai vrea să pomenească despre calorii, pentru că, dacă ar face-o, n-ar mai vinde cărţile.“ Are dreptate. Guvernul recomandă 1.600 de calorii pe zi, în medie, pentru femeile sedentare şi 2.200 pentru bărbaţi. În anul 2000, consumul zilnic de calorii înregistrat era de 1.877 pentru femei şi 2.618 pentru bărbaţi, cu circa 300 de calorii mai mult decît avem nevoie.

Astfel, într-un fel, obezitatea e rezultatul unei aritmetici simple. Un calcul despre cîte calorii intră şi cîte ies. Prima lege a obezităţii spune că tot ceea ce mănînci în afara nevoilor imediate de energie se transformă în grăsime. „O calorie e întotdeauna o calorie , spune Lawrence Cheskin, directorul Centrului de Management al Greutăţii Johns Hopkins ,, fie că provine din grăsimi, proteine sau carbohidraţi.“ Cheskin, care are 1,85 m şi 73 kg, n-a avut în viaţa lui probleme cu greutatea. „Cine a zis că viaţa e dreaptă?“ , comentează el.
A doua lege a obezităţii: graniţa dintre echilibrul şi dezechilibrul energetic e nesigură. Să zicem că ai consuma doar 5% peste media de 2.000 de calorii pe zi. „Asta înseamnă doar o sută de calorii; un pahar cu suc de mere , spune Rudolph Leibel, şeful departamentului de genetică moleculară la Colegiul Medicilor şi Chirurgilor de la Universitatea Columbia. Dar acele cîteva calorii în plus pot însemna o creştere masivă în greutate.“ Dacă un kilogram de greutate corporală este echivalentul a circa 7.700 de calorii, acel pahar de suc se poate transforma în 5 kg în plus pe parcursul unui an. Tot aşa, te poţi îngrăşa cu cinci kilograme datorită unui mod de viaţă mai sedentar , să mergi cu maşina, în loc să mergi pe jos, să iei liftul, în loc s-o iei pe scări ,, începi să arzi cu 100 de calorii mai puţin pe zi.
„Ştim că oamenii se îngraşă dacă mănîncă mai mult decît reuşesc să ardă, dar nu ştim de ce o fac , spune Leibel. Sînt convins că nu mîncăm mai mult dinadins sau pentru că am fost crescuţi aiurea. Genele ne dictează totul, dar într-o limbă extrem de complicată. Genetica este totul.“
În anii ,60, James Neel, genetician la Universitatea din Michigan, a observat felul în care se exprimă genele. În ipoteza sa asupra „genei eficiente“, Neel sugera că unii dintre noi am fi moştenit gene care ne fac extrem de eficienţi în asimilarea şi folosirea caloriilor. Corpurile noastre sînt foarte pricepute să transforme alimentele în grăsime şi s-o depună. Această trăsătură poate să-i fi ajutat pe strămoşii noştri să supravieţuiască în timpurile cînd caloriile erau puţine şi rare, specula Neel. Dar revenind în secolul al XXI-lea, cînd caloriile nu sînt o problemă, genele care favorizează creşterea greutăţii şi-au depăşit termenul de valabilitate. Evoluţia ne trădează. Depunem grăsime pentru foametea care nu mai vine. „Dacă am înţelege suficient de bine genetica , spune Anna Mae Diehl, profesoară la Şcoala de Medicină Johns Hopkins ,, le-am putea lua amprentele nou-născuţilor şi am putea spune: Aha, gene bune. Eşti norocos. Poţi mînca tot ce vrei. Sau: Ho-pa! Bietul copil! Mai bine să nici nu se apropie de gogoşi.“
O echipă condusă de Jeff Friedman, de la Universitatea Rockefeller, a descoperit în 1994 o piesă a puzzleului genetic. Studiind şoarecii obezi, cercetătorii au identificat o genă care îi spunea organismului cum să fabrice leptina, un hormon care reduce pofta de mîncare. Leptina, produsă chiar în celula grasă, s-a dovedit a fi parte dintr-un sistem, de tip termostat, care menţine greutatea la un nivel constant. Ar fi un fel de cîine de pază care ne apără de înfometare, monitorizînd nivelul de grăsime din organism. Nu aşteaptă să ajungem numai piele şi os; acţionează în cîteva zile pentru a regla orice dezechilibru perceput. Slăbeşti, şi nivelul leptinei scade, determinîndu-te să mănînci mai mult şi să pui greutatea la loc. Pui cîteva kilograme în plus şi nivelul creşte, aşa că mănînci mai puţin. E o părticică dintr-un complicat sistem de circuite biochimice şi neurologice care transmit semnale intermitente: Mănîncă! Nu mînca! Mănîncă!
Oare dacă luăm destulă leptină vom încăpea din nou cu toţii în uniforma de liceu? S-a dovedit că nu-i aşa. Dacă se injectează leptină persoanelor cu acea rară incapacitate congenitală de a o produce, ele slăbesc, dar nouă, celorlalţi, nu ne-ar fi de nici un folos. În testele clinice, nu tot ce a dat rezultate pe şoareci se aplică şi oamenilor.
Descoperirea leptinei şi a altor cîtorva hormoni promiţători nu a dus încă la producerea unui medicament miraculos. Dar cercetarea genetică demonstrează de ce unii oameni sînt mai predispuşi să se îngraşe decît alţii. Avem tendinţa să credem că oamenii care mănîncă excesiv pur şi simplu n-au destulă voinţă. Totuşi pare din ce în ce mai clar că ceea ce îi face să mănînce mult are o puternică determinare biologică. Persoanele genetic predispuse la obezitate nu au neapărat un metabolism lent, care face ca organismul lor să reţină grăsimea. În schimb, ele pot fi predispuse mai mult să mănînce, în special într-un mediu în care mîncarea este gustoasă, ieftină şi din belşug.
Adevărata întrebare , spune Friedman , nu este de ce atîţia dintre noi se îngraşă, ci de ce, în mediul nostru atît de bogat în alimente, mai există şi persoane slabe?

Potrivit unui studiu din 2001, un copil american vede în medie aproape 10.000 de reclame pe an avînd ca temă alimente şi băuturi. …Pe ecran pluteşte o pungă de chips-uri; …o gospodină, cu un aer degajat, prepară o cremă de ciocolată; …în sfîrşit, prin marea de produse zaharoase, apare şi imaginea unui aliment sănătos: e Bugs Bunny, ronţăind un morcov.
Ce poate face un părinte care aspiră să-şi hrănească odraslele cu broccoli? „Trăim într-un mediu toxic , spune Kelly Brownell, director la Centrul Yale pentru Disfuncţii Alimentare şi Ponderale. E ca şi cum ai vrea să tratezi un alcoolic într-un oraş unde există cîte un bar la fiecare pas. Mîncarea proastă e ieftină, promovată masiv şi făcută să aibă gust bun. Mîncarea sănătoasă e greu de obţinut, nu e promovată deloc şi e scumpă. Şi dacă ai veni de pe Marte şi ai vedea toate astea, ce altceva ai putea crede că e, decît o epidemie de obezitate?“
Brownell susţine o intervenţie legislativă care să interzică, de exemplu, reclamele la alimente adresate direct copiilor sau să scoată automatele cu sucuri şi snack-uri din şcoli. „Paralelele cu tutunul sînt interesante. Putem căuta un medicament care să înlăture consecinţele fumatului sau putem merge direct la sursă şi să facem tot ce ne stă în putinţă pentru a aboli ţigările“ , spune el.
Poate că ceea ce i-ar trebui acestei naţiuni ca să poată lupta cu grăsimea e o mamă. Dar să fie o mamă ca pe vremuri, încinsă cu şorţul de pînză în jurul taliei, în timp ce aşază castronul cu salată pe masă, lîngă puiul fript, fără pieliţă. „În schimb“ , spune Harry Balzer, vicepreşedinte al NPD, o firmă de cercetare de marketing care urmăreşte unde şi ce mănîncă americanii de aproape un sfert de secol ,, „restaurantul a devenit cea mai recentă ustensilă de bucătărie.“
M-am aşezat într-un restaurant McDonald’s, alături de Barbara Rolls, profesor de ştiinţe ale nutriţiei la Universitatea de Stat Pennsylvania. Pentru circa 12 dolari, Rolls şi cu mine am comandat un Happy Meal cu cheeseburger, cola şi cartofi prăjiţi; un Big Mac, o porţie medie de cartofi şi o cola mare; şi o salată californiană de pui împreună cu un plic de sos Caesar. Începe inspecţia. Rolls studiază Big Mac-ul (600 de calorii) ca un entomolog care cataloghează o nouă specie. Cheeseburger-ul pentru copii din Happy Meal se dovedeşte a fi unul normal (330 de calorii). În total, pe tava roşie de plastic din faţa noastră se află 2.470 de calorii; dacă mîncăm tot, vom consuma fiecare 77% din necesarul zilnic de calorii numai la o singură masă. În timp ce vorbim, bag, fără să-mi dau seama, mîna într-o pungă mică de cartofi şi îi hăpăiesc conţinutul. Rolls numeşte asta „mîncat fără cap“. „Acordăm prea puţină atenţie nevoii reale de hrană“ , spune ea. Într-un experiment, ea şi studenţii ei hrăneau subiecţii cu paste la cuptor. „Într-unele zile, le ofeream o porţie normală. Alteori, le dădeam o porţie cu 50% mai mare, la acelaşi preţ. Mîncau mai mult. Pur şi simplu mîncau în continuare.

Trădaţi de propriile gene, confuzaţi de specialişti, rumegăm pe nesfîrşitele păşuni de alimente. „Unele tratamente de odinioară, precum legarea maxilarelor, erau măsuri extreme, dar la fel este şi bypassul gastric , spune Rolls. Este ca lobotomia prefrontală folosită în trecut pentru a trata bolile mintale.“ Anul trecut, chirurgii au efectuat operaţii de bypass gastric pe 103.200 de pacienţi, cu o rată a complicaţiilor de 7%. Operaţia de patru ore a Lindei Hay s-a complicat printr-o pneumonie. A rămas la spital cinci zile mai mult decît se aştepta. După un an şi jumătate, a pierdut 73 kg. Hay a dat de pomană hainele XXXXL, îşi cumpără pantaloni măsura 44 şi poate urca un etaj fără să gîfîie. „Şi bărbaţii se uită după mine cînd ies, în special în noua mea maşină decapotabilă.“
Dar oare fără să ne capsăm stomacurile vom rezolva vreodată problema grăsimii? Lupta a devenit între timp una globală. Pentru prima dată, afirmă Institutul Worldwatch, în lume există un număr egal de oameni supraalimentaţi, supraponderali, ca şi de subnutriţi şi subponderali.
„Nu e ospăţ care să nu se sfîrşească“, avertizează un vechi proverb chinez.

Text: Cathy Newman

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din august 2004)



3 Comments

  1. Suntem grasi pt. ca ;mergem prea mult cu masina,traim in fiecare zi cu ganduri dezordonate si pline de vibratie negativa,nu avem niciun fel de legatura cu natura(nu mai bem apa nici din izvor de munte ca are……microbi)Nu cred ca este neaparat mancarea de vina ci modul in care gandesc oamenii….Oamenii in general nu mai au bucuria de viata,isi doresc toti sanatate dar nu se bucura de momentul prezent ….Cred ca oamenii se ingrasa in principal din cauza a 2 chestiuni;lipsa de miscare si multitudinea de ganduri negative emise…….

  2. Totul incepe din momentulin care renuntam la sanul mamei ,supusi familiei care ne ,,indoapa,, necontrolat si neechilibrat cantitativ si nutritional.Dezechilibre care pleaca in primul rand de la o lipsa acuta de educatie alimentara , parinti lipsiti de informatii corecte , parinti lipsiti de o stabilitate financiara care ii sileste sa cumpaere hrana cu doar doua caracteristici ; multa si ieftina … pentru a umple doar burti.. apoi obisnuinta de a recompensa copilul cu ,,ceva dulce ,, de catre mama , bunica , vecina , prieteni … ajunsi la adolescenta si pubertate gustul si modul nostru de hranire e deja format ..ce sa mai vorbim de existenta deja aproblemelor cu kg in plus…ce sa mai alergi sau sa te joci …mai mult respins de mica societate in care traiesti si totul incepe cand ti se spune prima data ,,grasule ,,.. apoi acest lucru din ce in ce mai des se repeta si incet incet te retragi intai de la joaca , apoi de la intalnirile cu colegii ,apoi din ce in ce mai mult renunti sa mai faci sport …oricum tatal te-a amenintat de mult ca nu are nevoie la casa de un voleibalist ,,sa pui mana pe carte nu pe minge … apoi renunti sa fii prea destept pentru ca cei rai oricum o sa-ti spuna ; ,, taci ,grasule ,, apoi ,putin cate putin ajungi la 20 de ani cu tone de frustrari si vezi ca
    aceasta groapa se adanceste si mai mult !iubita ? prieten? sot ? sotie ? hmmm ..cine sa te aleaga cand criteriile de selectie sunt cu toate altele … chiar si la gasirea unui job! ce a mai ramas ? bucata de placinta ,hot dogul cu mult mustar si sticla de bere si vreo melodie in care se canta ca iti merge bine … al dracului de bine …

  3. Traim intr-o asa lume pentru ca asa ne-am creat-o! Ne-am dorit in principiu de ne facilitam existenta noastra pe acest pamant prin tehnologie. Pana acum.. nimic gresit, intentiile au fost onorabile si apreciate, insa rezultatul dorintelor noastre de a progresa are si efecte negative. In incercarea de a elimina munca repetitiva/rutiniera/neaducatoare de valoare adaugata, pentru a ne concentra pe aspectele “cu adevarat” importante, am uitat sa mai fim oameni. Ne-am transformat in roboti care gandesc, fara sentimente, fara grija aproapelui, nepasatori cu pamantul care ne gazduieste si orientati catre un progres apocaliptic. Activitatile care necesitau un efort fizic, le sunt directionate robotilor (solutia intreprinderilor de a elimina costurile cu salariile), fapt care se rasfrange tot asupra noastra. De ce este rata somajului atat de mare? Pentru ca tot mai multe masinarii automatizate fac munca pe care candva o realizau oamenii. Revenind la subiectul de baza, activitatile intelectuale nu necesita efort fizic, ca atare, a inceput sa mi se para o normalitate faptul ca majoritatea “angajatilor de birou”, au probleme cu greutatea (si intr-un sens si in altul). Si imi pare rau sa o zic, dar mancare nu avem din belsug, suntem tot mai multi, iar mancarea este la discretie doar pentru o parte a populatiei globului. Pe de-o parte se face risipa, iar pe cealalta se moare de foame. E greu sa realizezi o distribuire echitabila a hranei, insa cumpatarea ar trebui sa fie o caracteristica individuala prioritara.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*