Trăim cu bomba

Simbol al erei nucleare, un nor în formă de ciupercă creşte ca o furtună deasupra unui vas fără echipaj în timpul unei testări atomice în 1946. Detonată de SUA în Atolul Bikini, din Pacific, bomba de 21 de kilotone era asemănătoare ca putere cu cele lansate asupra oraşelor Hiroshima şi Nagasaki în august 1945. Foto: Kapoor Baldev

Au trecut 60 de ani de cînd Hiroshima şi Nagasaki au fost reduse la moloz radioactiv. Astăzi, armele nucleare aţîţă visele de putere ale naţiunilor şi dau coşmaruri cetăţenilor lor. Opt ţări – poate mai multe – au bombe nucleare. Teroriştii le vor şi ei. Cît de ferită este lumea de arma totală?

Text: Richard Rhodes

Acum 60 de ani, într-o noapte furtunoasă din 1945, Robert Oppenheimer, charismaticul fizician american, se urca pe scena unui cinematograf, în oraşul secret Los Alamos, din New Mexico. Uscăţiv, nervos, el se afla acolo pentru a se adresa cîtorva sute de cercetători – bărbaţii şi femeile care au construit, sub conducerea sa, primele bombe atomice. Detonate deasupra oraşelor japoneze Hiroshima şi Nagasaki pe 6 şi 9 august 1945, acele bombe au încheiat cel mai distructiv război din istoria umanităţii şi au schimbat percepţia războiului pentru totdeauna. Oppenheimer avertiza că lumea va afla în curînd ceea ce ei deja ştiau: armele nucleare erau surprinzător de ieftine şi uşor de realizat, o dată ce ştiai cum. În curînd – a spus el – şi alte ţări le vor face. Puterea lor distructivă, „deja incomparabil mai mare decît a oricărei alte arme, va creşte“. În ciuda acestor pronosticuri neliniştitoare, Oppenheimer a văzut şi un potenţial pozitiv în această descoperire, numind armele nucleare „nu doar un mare pericol, ci şi o mare speranţă.“

La ce se gîndea Oppenheimer? Pericolul era evident: Hiroshima şi Nagasaki zăceau în ruine, cu zeci de mii de morţi şi mii de grav răniţi. Era greu să-ţi imaginezi ce „mare speranţă“ puteau oferi armele nucleare, chiar şi după o victorie. După şaizeci de ani, speranţa încă nu se întrevede.

Azi, opt state deţin arsenale nucleare, în timp ce vreo 20 altele deţin tehnologia şi materia primă necesare pentru a deveni nucleare în numai un an, dacă vor. Iar statele sînt doar o parte a poveştii. Dezmembrarea Uniunii Sovietice a lăsat o categorie vastă de arme şi materiale nucleare expuse riscului de a fi furate sau vîndute clandestin către entităţi nonstatale, grupuri teroriste sau reţele criminale. Şi competenţa în domeniu este la mare preţ. Se spune că Abdul Qadeer Khan, supranumit părintele bombei pakistaneze, ar fi divulgat secrete nucleare, tehnologie şi proiecte de fabricare a bombei către Libia, Coreea de Nord şi Iran; unii se tem că reţeaua lui ar fi divulgat secrete şi altora. De prin anii ,90, Osama bin Laden şi colaboratorii săi au visat să-şi procure dispozitive nucleare pentru a le folosi în atacuri devastatoare împotriva Statelor Unite. Nimeni nu ştie dacă teroriştii nu sînt aproape de a deţine o bombă radiologică murdară sau chiar o armă nucleară.

Speranţa lui Oppenheimer s-a născut în timpul discuţiilor cu strălucitul fizician danez Niels Bohr, care, scăpat din patria sa ocupată de nazişti, a ajuns la Los Alamos în 1943. Răspîndirea cunoştinţelor nucleare – îi spunea Bohr lui Oppenheimer – va face din bombele atomice un pericol generalizat pentru omenire, precum o epidemie globală. Cînd naţiunile vor înţelege ameninţarea – au convenit Bohr şi Oppenheimer –, lumea va deveni mai unită ca niciodată pînă atunci, pentru a limita răspîndirea armelor nucleare din interese egoiste. Prin anevoioase acorduri bazate pe negocieri sincere şi înţelegere reciprocă, naţiunile ar reduce pericolul şi, în cele din urmă, ar eradica treptat războiul.

În deceniile ce au urmat, pe măsură ce o ţară după alta se străduiau să obţină bomba, viziunea celor doi oameni de ştiinţă, a unei lumi deschise şi mai sigure, trebuie să fi părut naivă. Dar, în ciuda cursei înarmărilor, visul lui Bohr şi Oppenheimer a început să prindă contur în anii şaizeci, cînd, după insuportabila tensiune nucleară din timpul crizei rachetelor din Cuba, Statele Unite şi Uniunea Sovietică au început să se îndepărteze de prăpastie. Lumea le-a urmat exemplul, iar rezultatul a fost Tratatul de Neproliferare Nucleară (TNN) din 1968. În schimbul renunţării la arsenalul nuclear, naţiunile semnatare ale Tratatului de Neproliferare (în prezent 183 de ţări, plus cele cinci puteri nucleare majore) au promisiunea că marile puteri îşi vor îndrepta eforturile către dezarmare, nu le vor acorda arme nucleare statelor care nu le deţin şi le vor pune la dispoziţie tehnologie nucleară în scopuri civile. Tratatele ulterioare care interzic testele nucleare restricţionează şi mai mult răspîndirea armelor atomice.

În ciuda limitărilor acestor înţelegeri, ele au reuşit să reducă ameninţarea armelor nucleare în anii ,70 şi ,80. Au confirmat şi că naţiunile nu dezvoltă în mod inevitabil asemenea arme, chiar dacă au capacitatea de a le face. Înarmarea nucleară este o decizie politică, ce decurge mai ales din preocuparea pentru securitate naţională, dar aceasta poate fi rezolvată şi altfel.

Apoi a sosit 1991, un cutremur geopolitic – sfîrşitul războiului rece şi prăbuşirea Uniunii Sovietice – care a zdruncinat arhitectura înţelegerilor, slăbind alianţe şi destabilizînd lumea din nou. Ceea ce fusese o singură putere nucleară, URSS, acum se fragmentase într-o puzderie de ţări cu armament nuclear. Toate focoasele tactice au fost readuse în Rusia în anul 1992, dar trei noi naţiuni – Belarus, Ucraina şi Kazahstan – au păstrat mii de focoase pentru rachete balistice intercontinentale (ICBMs).

În urma presiunilor Statelor Unite şi ale altor state, Belarusul şi Kazahstanul au acceptat să returneze Rusiei arsenalele lor. „Aveam 81 de rachete mobile, destul pentru a rade Europa şi Statele Unite de pe faţa pămîntului – mi-a spus Stanislav Suşkevici, primul şef de stat al Belarusului. Dar de cine ne apăram noi? Aşa că m-am gîndit: cu cît vom scăpa mai repede de ele, cu atît vom fi mai fericiţi.“

Ucraina a privit altfel problema. Pentru a tempera agresivitatea Rusiei şi pentru a negocia garanţii de securitate şi sprijin financiar din Vest, a păstrat cele 1.240 de focoase nucleare strategice. Sub presiune internaţională, Ucraina a acceptat în cele din urmă să returneze Rusiei armele, în 1993, şi să semneze Tratatul de Neproliferare Nucleară. Astăzi, numai Rusia are arme nucleare.

După majoritatea standardelor, lumea este azi mai sigură decît era în timpul războiului rece. Ca rezultat al numeroaselor iniţiative şi înţelegeri pentru controlul armelor, Statele Unite şi Rusia şi-au retras mii de rachete nucleare tactice şi de arme cu rază lungă de acţiune. Arsenalul nuclear de azi al Statelor Unite numără în jur de 10.000 de focoase strategice, cel rusesc aproximativ 16.000, în scădere de la 32.000, respectiv 45.000, în timpul războiului rece. Tratatul de la Moscova pe care preşedinţii George W. Bush şi Vladimir Putin l-au semnat în mai 2002 obligă cele două state să reducă numărul armelor strategice la 2.200 pînă la sfîrşitul anului 2012.

Franţa şi Marea Britanie şi-au redus arsenalele; China îşi modernizează armele, dar a înăsprit controlul asupra exporturilor nucleare, după ce s-a aflat că a furnizat Pakistanului planurile necesare pentru capacităţile sale nucleare. Arsenalul atomic formidabil al Israelului rămîne nedeclarat. Presată de Europa şi SUA, Libia şi-a pus în cui proiectul nuclear. Programul irakian, mai avansat, a fost desfiinţat de către inspectorii Agenţiei Internaţionale pentru Energia Atomică, în anii ce au urmat războiului din Golf. India şi Pakistanul şi-au afirmat statutul de puteri nucleare cu o serie de teste subterane în mai 1998, dar nici una din ţări încă nu a acumulat mai mult de 100 de arme nucleare şi acum aroganţa nucleară de la început pare să lase locul unei atitudini mai cumpătate.

Acestea sînt veştile bune.

Veştile rele încep cu două naţiuni, Coreea de Nord, care ar putea deţine un arsenal nuclear modest, şi Iranul, care este bănuit că şi-ar face unul. Statele Unite au fost la un pas de război cu Coreea de Nord în 1993, cînd coreenii, deja suspectaţi că ar avea una sau două arme nucleare, ameninţau că se retrag din TNN şi păreau gata să extragă plutoniu pentru bombe din combustibilul folosit al reactoarelor.

Negocierile au dus la un compromis: Coreea de Nord a oprit respectivul reactor şi a permis ca barele de combustibil nuclear să fie monitorizate de inspectorii AIEA, în schimbul promiterii a două reactoare, a unor considerabile livrări americane de petrol pentru termocentrale şi al unei relaţii mai bune cu SUA.
Acordul a durat pînă în 2002, cînd administraţia Bush a acuzat Coreea de Nord de a fi produs în secret uraniu îmbogăţit pentru arme. SUA au suspendat vitalele livrări de petrol şi au pus în discuţie convenţia din 1994. Ca răspuns, Coreea de Nord a expulzat inspectorii AIEA, a scos barele de combustibil din depozite şi a declarat că va începe să extragă plutoniu. Era destul în acele bare pentru a produce între patru şi şase bombe atomice, iar Coreea de Nord susţine de atunci că deţine un mic arsenal nuclear. Cu toate acestea, ştie că, dacă ar lansa un atac nuclear asupra unuia dintre vecini sau asupra SUA, acest fapt ar atrage o ripostă devastatoare.

„Nu ne aflăm în postura de a şantaja SUA – singura superputere – a declarat un oficial nord-coreean unei delegaţii a Congresului în vizită la Phenian în iunie 2003. Scopul nostru este de a avea un mijloc de descurajare după războiul din Irak. Este legat şi de afirmaţiile uliilor din administraţia americană. Dacă nu avem un mijloc de intimidare, nu ne putem apăra.“

Iranul este un caz şi mai complicat. Vreme de decenii, a lucrat în secret la construirea capacităţii de a îmbogăţi uraniu prin centrifugare, încălcînd obligaţia de a informa AIEA despre toate activităţile sale nucleare. Prins cu mîţa-n sac, a susţinut că lucrează pentru un ciclu complet de obţinere a combustibilului nuclear destinat unui program energetic. Pentru că centrifugele pot produce şi uraniu îmbogăţit în scop militar, iar Iranul este secretos, AIEA a intrat la bănuieli.

Ba chiar uzina cu 50.000 de centrifuge pe care Iranul intenţionează să o construiască poate produce destul uraniu îmbogăţit pentru a fabrica peste 25 de bombe pe an. De altfel, tot aşa a procedat şi Pakistanul pentru a fabrica bombele sale: a îmbogăţit uraniu (în loc să producă plutoniu într-un reactor, care este mai greu de ascuns).

Dacă Iranul continuă să îşi dezvolte industria, chiar fără a avea bombe, poate deveni o putere nucleară „virtuală“, capabilă să producă astfel de arme în numai un an de efort susţinut. Şi cum se ştie că teocraţia iraniană este ostilă Israelului pe faţă, o asemenea capacitate ar putea fi, din punct de vedere militar, inacceptabilă pentru Israel şi aliatul său, SUA.

Cel mai înfricoşător scenariu totuşi implică nu naţiuni, ci terorişti, împreună cu furtul sau vînzarea de material pentru arme nucleare din ţări foste membre ale Uniunii Sovietice sau din state cu două feţe, precum Coreea de Nord.
În timpul războiului rece, URSS a folosit un sistem de „arme, gardieni şi gulaguri“ pentru a-şi proteja frontierele şi securitatea internă, astfel încît materialele nucleare, răspîndite prin reţeaua răsfirată de complexe militare şi centre de cercetare, se aflau în siguranţă, fiind uneori chiar foarte bine păzite şi monitorizate. Cînd URSS s-a dezmembrat şi perimetrul păzit cu zel s-a deschis, guvernul rus s-a confruntat cu o serie de provocări noi (subapreciate la început) – de la o armată de cercetători nucleari deveniţi brusc şomeri, pînă la sarcina, extrem de dificilă, de a preveni furturile de materiale nucleare şi contrabanda către alte grupuri sau state.

Statele Unite, avînd graniţa mai permeabilă, au învăţat cu mult timp înainte să monitorizeze materialele nucleare şi au oferit Rusiei experienţa lor. În timp ce savanţii din ambele state încurajau cooperarea, rămăşiţele neîncrederii de pe vremea războiului rece au întîrziat o înţelegere între cele două state pînă în anii ,90 şi chiar şi atunci efortul comun a fost subminat de suspiciuni.

Începînd cu anul 1991, Programul american Nunn-Lugar de cooperare pentru reducerea ameninţării nucleare a sprijinit eforturile de securizare şi eliminare a bombelor şi a materialelor nucleare, dar fostul senator Sam Nunn, împreună cu un alt iniţiator al legislaţiei, senatorul Richard Lugar, a estimat că la începutul acestui an misiunea de a securiza stocurile ruseşti era doar într-o proporţie „între 25 şi 50 la sută“ îndeplinită.

Nunn spune: „Sîntem avertizaţi tot mai des că un act de terorism nuclear devine inevitabil. Nu sînt dispus să accept această opinie. Cred însă că, dacă nu ne sporim eforturile şde a securiza materialele nucleareţ şi viteza de reacţie, am putea să ne confruntăm cu un dezastru.“ Sovieticii nu au alcătuit evidenţe riguroase, astfel încît nu se ştie exact ce cantitate de material nuclear e încă pe acolo. E cunoscut că mici cantităţi au fost cumpărate şi vîndute ilegal (harta, paginile 64-65), dar, din cîte se ştie, nici un actor nonstatal nu a reuşit să obţină cantitatea minimă de material – aproximativ patru kilograme de plutoniu sau 15 kilograme de uraniu îmbogăţit – necesară creării unei bombe atomice din prima generaţie. Dintre scenariile posibile ale unui act terorist nuclear, cel mai plauzibil ar fi o bombă „murdară“, un exploziv convenţional, combinat cu material radioactiv folosit în medicină sau industrie. Experţii descriu bombele murdare ca „arme de destabilizare în masă“ datorită panicii şi contaminării produse. Curăţenia în urma unui atac asupra unui oraş mare ar putea dura luni şi ar costa zeci de miliarde de dolari, dar mai grav e că explozia iniţială ar provoca mulţi morţi şi răniţi.

Cu mult mai devastatoare ar fi o bombă a teroriştilor făcută din uraniu îmbogăţit sau plutoniu furate şi plasată cu mijloace tehnologice rudimentare, cum ar fi o barcă sau un camion. Deoarece un asemenea atac este aproape de nedetectat, responsabilii cu apărarea civilă ai lumii au insomnii, iar politicienii americani au în vedere războiul de prevenire, drept cea mai bună apărare împotriva unui atac terorist.

Un atac-surpriză a constituit coşmarul obsesiv al erei nucleare. Pentru a înlătura posibilitatea unui atac sovietic prin surprindere, Consiliul Naţional de Securitate al SUA a luat în considerare posibilitatea unei lovituri împotriva Moscovei în 1954, cînd unii experţi americani considerau arsenalul SUA suficient de mare, comparativ cu cel sovietic, pentru a-şi asuma un asemenea risc; preşedintele Dwight D. Eisenhower a respins planul. În anii ,60, toate eforturile de prevenire fuseseră înlocuite de încrederea în eficacitatea intimidării – „nimicirea reciprocă asigurată“ – ca strategie americană de contracarare a unui atac sovietic.

Preşedintele Ronald Reagan credea că tehnologia „Războiului Stelelor“ putea să fie un scut al ţării sale contra unui atac nuclear şi în 2004 SUA au instalat în Alaska un succesor mai modest al Iniţiativei de Apărare Strategică a lui Reagan, sistemul de rachete defensive. Dar nici un astfel de sistem nu funcţionează încă pentru a intercepta arme clandestine lansate din avioane, de pe nave sau camioane. După 60 de ani de căutări ale unei metode infailibile de apărare împotriva unui atac nuclear, nici o soluţie nu a fost găsită, nici nu se întrevede că se va găsi una împotriva armelor care, chiar şi în forma cea mai rudimentară şi portabilă, pot fi extrem de distrugătoare. Pentru a le face mai „puţin importante“ şi astfel mai puţin dorite, Sam Nunn a făcut un apel către naţiunile nucleare pentru „reducerea constantă şi vizibilă a importanţei“ acordate unor asemenea arme. Semnatarii Tratatului de Neproliferare Nucleară iau în calcul un tratat pentru interzicerea producerii de plutoniu sau uraniu îmbogăţit pentru arme, urmînd ca stocurile existente să fie reciclate drept combustibil în centrale atomoelectrice. Un asemenea program este deja folosit în America şi Rusia, prin intermediul unei companii americane, USEC, Inc., care pînă în prezent a cumpărat 250 de tone de material din bombele din Rusia – echivalentul a aproximativ 10.000 de focoase nucleare – pentru a le revinde companiilor americane de energie nucleară, care îl procesează pentru a produce electricitate. Lumina din Boston, de exemplu, provine parţial din arme nucleare ruseşti reciclate.

Asemenea iniţiative sînt în direcţia cea bună – a declarat Nunn recent –, dar nu vizează ameninţări cu care ne confruntăm astăzi: „terorismul apocaliptic, creşterea numărului de state cu arme nucleare şi creşterea pericolului unei lansări nucleare accidentale, din eroare umană sau neautorizată.“ Evocîndu-l pe Niels Bohr, Nunn subliniază că lumea poate depăşi cu succes aceste ameninţări numai prin cooperare. Alternativa este de neconceput. „Nu cred că percepem pe deplin impactul devastator al unui atac nuclear şi cum va schimba el lumea – spune Nunn. Dacă un dispozitiv nuclear de 10 kilotone ar detona în mijlocul Manhattanului într-o zi obişnuită de lucru, ar putea ucide peste o jumătate de milion de oameni. Zece kilotone, o încărcătură plauzibilă pentru o armă teroristă artizanală, are puterea a 10.000 de tone de TNT. Pentru a transporta o asemenea cantitate de exploziv, ai avea nevoie de un tren cu 100 de vagoane. Dar dacă ar fi o bombă atomică, ar putea încăpea lejer într-un camion. În afară de cei morţi pe loc şi de vieţile scurtate de radiaţiile radioactive, lista pierderilor ar include şi libertăţile civile, drepturile individuale şi economia globală.“

Niels Bohr şi Robert Oppenheimer ar recunoaşte dilema noastră: ce-i de făcut cu sabia cu două tăişuri pe care ne-au pus-o în mînă, făurită din metale exotice, într-o reacţie nucleară peste care ştiinţa a dat într-o zi în 1938, în timp ce-şi vedea de treaba ei, cercetînd cum lucrează natura. Sfatul lor, cred, încă stă în picioare: Numai cooperarea dintre naţiuni poate păzi metalele mortale din care sînt făcute armele nucleare. Doar negocieri pentru reducerea arsenalelor şi limitări ale dezvoltării armelor pot reduce riscurile pe termen lung pentru toată lumea. Asta este ceea ce Bohr şi Oppenheimer credeau cu ardoare şi asta le-a spus Oppenheimer cercetătorilor din Los Alamos în noaptea aceea ploioasă acum 60 de ani.

Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din august 2005



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*