Grădini pe acoperiş

O idee prinde rădăcini în oraşele de pretutindeni, unde hectare de potenţiale spaţii verzi se înalţă deasupra capetelor noastre.

 

Un articol de: Verlyn Klinkenborg
Foto: Diane Cook şi Len Jenshel

Dacă clădirile ar răsări brusc din pământ, precum ciupercile, ar avea pe acoperiş un strat de pământ şi plante.

Desigur, oamenii construiesc altfel. Ei sapă în pământ, ridică structura propriu-zisă şi îi pun un acoperiş rezistent la ploi, de obicei prea puţin memorabil. Îţi vine să spui că întinderile de acoperişuri din oraşele lumii reprezintă un deşert creat de om, numai că un deşert este un habitat viu. Adevărul e mai supărător. Peisajul urban al acoperişurilor seamănă mai degrabă cu iadul – un loc mort, cu suprafeţe bituminoase, contraste violente de temperatură, vânturi aspre şi aversiune faţă de apă.

Însă dacă ieşi pe acoperişul Bibliotecii Publice din Vancouver, în Library Square – la nouă etaje deasupra centrului oraşului –, te trezeşti nu într-un pustiu asfaltat, ci în prerie. Şiruri unduitoare de iarbă se aştern pe acoperiş, plantate nu în răsadniţe sau ghivece, ci într-un amestec special de soluri, direct pe acoperiş. E o adevărată pajişte în văzduh. Grădina, de 1.850 m pătraţi – creată în 1995 de peisagista Cornelia H. Oberlander –, ar fi destul de neobişnuită şi la nivelul solului. Dar deasupra oraşului Vancouver, efectul e aproape năucitor. De obicei, în oraşe urci pe acoperişuri pentru a admira perspectiva. Însă pe acoperişul bibliotecii am senzaţia că mă aflu pe perspectivă – acest neaşteptat desiş de ierburi verzi, albastre şi maronii în marea de sticlă, oţel şi beton.

Acoperişurile vii nu sunt o noutate. Erau ceva obişnuit la casele de pământ din preria americană, iar cele înierbate pot fi încă întâlnite la casele şi şurile de lemn din Europa de Nord. Dar în ultimele decenii, arhitecţi, constructori şi proiectanţi urbani din toată lumea au început să apeleze la acoperişurile verzi nu din considerente estetice – o preocupare mai degrabă secundară –, ci pentru caracterul lor practic, pentru capacitatea de a atenua extremele de mediu specifice acoperişurilor convenţionale.

În cealaltă parte a oraşului, Centrul de Conferinţe din Vancouver e pe cale să capete un acoperiş viu. Chiar vizavi, pe acoperişul Hotelului Fairmont Waterfront, se află grădina de legume a unui maestru bucătar. Altundeva în oraş, acoperişuri verzi se înalţă în satul olimpic construit pentru Olimpiada de Iarnă din 2010. A te afla pe un acoperiş verde în Vancouver – sau Chicago, Stuttgart, Singapore ori Tokio – înseamnă a vedea cât de diferit ar putea arăta oraşele noastre văzute de sus şi a te întreba: oare până acum de ce n-am construit aşa?

Tehnologia e unul dintre motive. Membranele impermeabile fac mai uşoară proiectarea sistemelor de acoperişuri verzi, care captează apa pentru irigaţii, permit drenarea, susţin solul şi rezistă la pătrunderea rădăcinilor. În unele locuri, precum Portland, Oregon, constructorii sunt încurajaţi să producă acoperişuri vii prin reduceri de taxe şi prin alte stimulente. În altele – cum ar fi Germania, Elveţia şi Austria – acoperişurile vii sunt obligatorii prin lege dacă înclinaţia este potrivită.

Şi, din ce în ce mai mult, cercetători precum Maureen Connelly – care conduce un laborator pentru acoperişuri verzi la Institutul de Tehnologie din Columbia Britanică – studiază beneficiile practice ale acestei soluţii, ajutând la cuantificarea performanţelor şi la măsurarea corectă a  capacităţii de a reduce scurgerea apelor pluviale, de a spori eficienţa energetică şi de a îmbunătăţi ambientul sonor urban. Încep să existe tot mai multe acoperişuri verzi în lume, fiecare în parte un experiment.

Un alt factor în răspândirea acoperişurilor verzi este modificarea percepţiei noastre despre oraş. Nu mai este înţelept sau practic – şi de altfel nici etic – să gândeşti oraşul ca pe o antiteză a naturii. Găsirea unor modalităţi de a aduce natura în oraşe – chiar pe măsură ce natura însăşi se urbanizează – le va face să fie mai locuibile, şi nu doar pentru oameni.

Acoperişurile vii ne reamintesc ce forţă moderatoare pot fi sistemele biologice naturale. Vara, temperaturile de pe acoperişurile bituminoase convenţionale pot fi incredibil de ridicate, ajungând să depăşească 65°C în timpul zilei şi să contribuie la efectul de insulă de căldură – tendinţa oraşelor de a fi mai calde decât împrejurimile. Pe acoperişurile verzi, solul compozit şi vegetaţia acţionează ca un izolator, iar temperaturile variază uşor  – doar cu puţin mai mult decât ar face-o într-un parc sau o grădină – reducând costurile cu încălzirea şi răcirea în  clădirile de dedesubt cu până la 20%.

Pe un acoperiş convenţional, ploaia se scurge de pe crestele artificiale ale oraşului şi îi inundă canioanele artificiale prin jgheaburile destinate apelor pluviale – neabsorbită, nefiltrată şi practic nestăvilită. Un acoperiş verde funcţionează ca o pajişte, absorbind apa, filtrând-o, încetinindu-i scurgerea, stocând-o chiar, pentru o întrebuinţare ulterioară. În cele din urmă, asta ajută la reducerea riscului de inundare a canalelor, prelungeşte  viaţa sistemului de canalizare urban şi furnizează o apă mai curată în circuit. Londra, de pildă, a luat deja în calcul un viitor cu mai multe inundaţii stradale, iar administraţia oraşului se gândeşte cum să folosească acoperişurile verzi pentru a limita acest risc.

Mai presus de toate, acoperişurile vii sunt locuibile. Ele recuperează un spaţiu urban esenţialmente negativ şi îl transformă într-un şir de insule suspendate care comunică cu spaţiul extraurban. Specii mari şi mici – furnici, păianjeni, gândaci, nagâţi, fluierari, ciori – s-au aciuat pe acoperişurile vii. În Anglia, lista cuprinde şi codroşul-de-munte, o pasăre care colonizează clădirile industriale abandonate. Soluţia oferită de Dusty Gedge, un consultant britanic în domeniul vieţii sălbatice şi unul dintre principalii susţinători ai acoperişurilor verzi, este crearea unui habitat viu şi din acele ruine.

Şi nu e vorba doar de crearea unor habitate noi sau de înlocuirea celor existente. La Zürich, în Elveţia, acoperişul viu, vechi de 95 de ani, al unui sistem de filtrare a apei serveşte drept refugiu pentru nouă specii locale de orhidee, dispărute din împrejurimi odată cu transformarea pajiştii pe care creşteau în teren agricol.

Partizanii acoperişurilor vii susţin că au luat în considerare majoritatea, dacă nu toate provocările tehnice pe care le implică grefarea unui strat biologic pe acoperişuri la aproape orice scară: de la tarabele din piaţă şi staţiile de autobuz, până la acoperişul de patru hectare al Fabricii de Camioane Ford, din Dearborn, Michigan. În timp ce costul mediu de instalare a unui acoperiş verde îl poate depăşi de două sau de trei ori pe cel al unui acoperiş convenţional, e de presupus că acesta se va amortiza, în mare măsură datorită economiei de energie. Vegetaţia protejează acoperişul şi de radiaţiile ultraviolete, prelungindu-i durata de viaţă. În acelaşi timp, aceasta are nevoie de o muncă de întreţinere, ca pentru orice grădină nepretenţioasă.

Există şi probleme filosofice de rezolvat, multe dintre ele legate de ceea ce ar trebui să însemne un acoperiş. Clienţii tind să-şi dorească acoperişuri uşor de întreţinut şi verzi tot anul, pajişti veşnice în văzduh, şi nu păşuni sezoniere. Constructorii şi arhitecţii doresc mai degrabă soluţii universale, interschimbabile, standardizate, adică tipul de sisteme de acoperişuri verzi oferit în prezent de unele dintre marile corporaţii din industria acoperişurilor vii.

Un acoperiş viu nu înseamnă însă doar o alternativă biologică la un acoperiş lipsit de viaţă. El necesită o schimbare totală a modului de gândire. Un acoperiş verde standardizat, ca un covor de ierburi, e mai bun decât un acoperiş convenţional, dar e posibilă construirea unor acoperişuri vii şi mai benefice pentru mediu – unele cu specific local, ca să spunem aşa. Scopul unora dintre cercetători este acum de a construi acoperişuri vii viabile din punct de vedere ecologic şi social: cu costuri de mediu reduse şi accesibile pentru cât mai mulţi.

Stephan Brenneisen, om de ştiinţă elveţian şi susţinător fervent al potenţialului de biodiversitate pe care îl reprezintă acoperişurile vii, explică: „Trebuie să găsesc soluţii simple, ieftine, folosind materiale care provin din regiune.“ Asta înseamnă mai puţin plastic şi alte materiale consumatoare de energie între structura acoperişului şi plantele propriu-zise. Nu contează doar ca acoperişurile vii să funcţioneze, ci şi cum să le facem să funcţioneze în maniera cea mai durabilă, folosind cât mai puţină energie pentru a aduce maximum de beneficii habitatului uman şi neuman.

Toamna trecută, am urcat pe acoperişul clădirii Portland, care are 15 etaje, din centrul Portlandului, în Oregon. Ghidul meu era Tom Liptan, managerul programului municipal Ecoroof şi un împătimit al problemelor legate de apele pluviale, care şi-a început experimentele cu acoperişuri vii pe propriul său garaj, în 1996. Am mers până la parapetul de dincolo de ierburile semănate şi am privit spre acoperişul Primăriei din Portland, cu câteva etaje mai jos. Era un acoperiş convenţional, acoperit cu smoală, singurul acoperiş folosit timp de decenii. Dar, ca parte a proiectului „De la gri la verde“, desfăşurat în Portland – un plan de management durabil al apelor pluviale –, clădirea aceasta va fi dotată în curând cu un acoperiş viu. „Angajaţii îşi doresc asta“ – ­a spus Liptan.

Oare de câte ori s-au gândit, de-a lungul timpului, oamenii care au lucrat în această clădire a municipalităţii la acoperişul de smoală neagră de deasupra lor? Odată ce acoperişul viu va fi finalizat, se poate ca aceştia să nu-l viziteze prea des, dar nu vor uita că el există, îmbogăţind habitatul centrului de oraş, filtrând ploaia, moderând temperaturile. Mi-am amintit de cuvintele lui Stephan Brenneise: „Oamenii se simt mai fericiţi într-o clădire în care s-a înapoiat ceva naturii.“

Gândiţi-vă la milioanele de hectare de acoperişuri artificiale din toată lumea. Iar acum închipuiţi-vă că măcar o parte a acestei enorme zone în care oamenii şi-au lăsat amprenta e înapoiată naturii – creând spaţii verzi acolo unde odinioară erau doar asfalt şi pietriş. Și nu ne-ar părea rău dacă, printre alte beneficii, ar aduce şi un dram de fericire pentru oameni.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*