Miracolul suspendat din Manhattan

high-line 1
high-line 1

De obicei, parcurile din marile oraşe sunt considerate adevărate refugii, ca nişte insule verzi în mijlocul mărilor de beton şi oţel. Când te apropii de High Line, artera suspendată din cartierul Chelsea, în partea de sud-vest a Manhattanului, vezi mai întâi exact genul de lucru pe care parcurile urbane sunt menite să-l alunge din oraşe: o structură dură, grea şi neagră din oţel susţine o cale ferată suspendată, care aducea cândva vagoane de marfă în fabrici şi depozite. Cel puţin de departe, seamănă mai degrabă cu o relicvă abandonată, decât ca o oază urbană.

Text: Paul Goldberger
Foto: Diane Cook şi Len Jenshel

Până de curând, High Line chiar a fost o relicvă urbană – şi încă una în paragină. Mulţi dintre vecinii săi, ca şi Rudolph Giuliani, primar al New Yorkului în cea mai mare parte a deceniului 1990, abia aşteptau să fie dărâmată. Administraţia lui Giuliani – conştientă că zona Chelsea se înnobila, devenind un cartier cu galerii, restaurante şi apartamente moderne – considera că porţiunea supravieţuitoare din High Line, care şerpuieşte pe mai bine de 2 km între Strada Gansevoort şi Strada 34 (o secţiune mai la sud fusese demolată cu ani în urmă), era doar un balast urât. Erau convinşi că această rămăşiţă a unui altfel de oraş trebuia înlăturată din cartier, pentru ca acesta să-şi poată atinge potenţialul maxim.

Autorităţile municipale nu s-au înşelat nicicând mai amarnic. La aproape un deceniu după ce administraţia lui Giuliani a încercat să dărâme High Line, aceasta se transformase într-unul dintre cele mai inovatoare şi mai tentante spaţii publice din New York City şi poate chiar din SUA. Coloanele de oţel negru, care cândva susţineau şine de tren abandonate, susţin acum un parc suspendat – în parte promenadă, în parte piaţă orăşenească, în parte grădină botanică. Treimea sudică,  între străzile Gansevoort şi 20 Vest, traversând Tenth Avenue, s-a deschis în vara lui 2009. În primăvara aceasta, se inaugurează o a doua secţiune, extinzând parcul cu un kilometru. În final – speră susţinătorii săi –, parcul va acoperi şi ce a mai rămas din High Line

O plimbare pe High Line este o experienţă cu totul inedită la New York. Pluteşti la aproximativ 8 metri deasupra solului, legat de viaţa străzii, dar în acelaşi timp şi departe de ea. Poţi să te aşezi, înconjurat de plante bine îngrijite, savurând soarele şi priveliştea Râului Hudson, sau poţi să te plimbi pe aleea care se strecoară printre clădiri vechi, dar şi pe lângă altele noi, remarcabile. M-am plimbat pe High Line de zeci de ori, iar priveliştea pe care o oferă, diferită de ceea ce poate oferi orice stradă, trotuar sau parc, nu încetează niciodată să surprindă şi să încânte. Şi nu în ultimul rând, remarcabil pentru High Line este că, fără străzi de traversat sau semafoare la care să aştepţi, poţi străbate zece cvartale de parcă ar fi două.

New Yorkul este un oraş în care lucrurile bune se întâmplă rareori cu uşurinţă, iar proiectele bune sunt adesea compromise, dacă mai apucă să fie finalizate vreodată. High Line este o excepţie fericită, acea situaţie atât de rară în New York în care o idee minunată nu a fost doar realizată, ci chiar s-a dovedit a fi mai bună decât şi-ar fi imaginat cineva. Nu se întâmplă prea des într-un oraş – şi cu atât mai puţin în New York – ca un concept pentru un proiect public neobişnuit de sofisticat să-şi croiască drum, trecând aproape intact de etapele de proiectare, discuţii politice şi construcţie în sine. Designerii au fost arhitectul peisagist James Corner, de la Field Operations, şi firma de arhitectură Diller Scofidio + Renfro, care şi-au unit forţele pentru a realiza proiectul câştigător, într-o competiţie în care au avut de înfruntat nume grele, precum Zaha Hadid, Steven Holl şi peisagistul Michael Van Valkenburgh.

Proiectul a găsit echilibrul între rafinament şi materia brută, calitatea industrială a acestei High Line. „Noi ne-am imaginat-o ca pe o panglică lungă şi şerpuitoare, dar cu episoade speciale – mi-a spus Corner. Am vrut să menţinem consistent sentimentul de High Line, dar în acelaşi timp să avem unele variaţii.“ Proiectul a inclus bănci zvelte de lemn, care par să fie decojite de pe suprafaţa parcului, dar a păstrat şi multe dintre şinele originale, încastrându-le în porţiuni de pavaj şi de peisaj. Colaborând cu peisagistul olandez Piet Oudolf, Corner a recomandat o gamă largă de plante, cu frunziş greu, care se apleacă spre ierburi înalte şi stufăriş ce aminteau de florile de câmp şi buruienile care apăruseră aici în îndelungata perioadă în care High Line a fost abandonată. (Deschisă în 1934, linia a fost prea puţin utilizată după 1970, deşi ultimul tren, care transporta curcani congelaţi, a parcurs-o abia în 1980.)

La începutul celor două decenii şi jumătate când High Line a rămas nefolosită şi neatinsă, Peter Obletz, un tip pasionat în mod obsedant de căi ferate, a cumpărat cu zece dolari structura de la Conrail, cu intenţia de a o repune în funcţiune. Dreptul de proprietate al lui Obletz a fost disputat timp de cinci ani într-o bătălie legală, pe care el a pierdut-o. A murit în 1996, dar este, într-un fel, părintele spiritual al eforturilor de conservare a High Line. Ca şi fotograful Joel Sternfeld. În anii de paragină ai structurii, el a surprins imagini izbitoare cu High Line ca o panglică verde care şerpuieşte printr-un peisaj urban industrial. Reproduse pe scară largă, fotografiile lui au jucat un rol semnificativ în constituirea unui grup de susţinere pentru salvarea acestei artere în scopuri publice. Sternfeld a demonstrat că acest obiect industrial greoi şi masiv chiar ar putea să arate ca un parc.

Dar adevăraţii eroi ai acestei poveşti sunt doi bărbaţi care s-au cunoscut în 1999 la o întrunire  a comunităţii, unde s-a discutat despre viitorul acestei artere. Joshua David avea pe atunci de 36 de ani; era scriitor, lucra pe cont propriu şi locuia pe Strada 21Vest, nu departe de porţiunea mediană a High Line. Robert Hammond, artist care lucra pentru mici companii tehnologice ca să-şi câştige existenţa, avea 29 de ani şi locuia în Greenwich Village, la câteva cvartale distanţă de capătul sudic.

„Am văzut un articol în New York Times, în care se spunea că High Line avea să fie demolată, şi m-am întrebat dacă avea cineva să încerce să o salveze – mi-a spus Hammond. Eu eram îndrăgostit de acea structură de oţel, de niturile ei şi de ruina în care căzuse. Am presupus că vreo grupare civică urma să încerce să o conserve şi am văzut că era trecută pe agenda unei întruniri a comitetului comunitar. M-am dus să văd ce se întâmplă şi Josh s-a aşezat lângă mine. Noi eram singurii doi oameni de la acea întâlnire care erau interesaţi de salvarea liniei.“

„Reprezentanţii trimişi de calea ferată au prezentat nişte planuri de repunere în funcţiune, înfuriindu-i pe cei care doreau să o vadă dărâmată – mi-a explicat David. Aşa a pornit discuţia dintre mine şi Robert. Nu ne venea să credem cât de furioşi erau acei oameni.“

David şi Hammond le-au cerut oficialilor de la calea ferată să-i ducă să vadă High Line. „Legenda spune că ne-am fi strecurat acolo pe furiş, dar nu-i adevărat – spune Hammond. Când am ajuns sus, am văzut în mijlocul Manhattanului doi kilometri şi jumătate de flori de câmp.“

„Newyorkezii visează tot timpul la spaţii deschise, e  un vis pe care ajungi să-l ai dacă locuieşti într-o garsonieră“ – spune David.

Uimiţi de uriaşa întindere, cei doi au decis să lupte contra demolării High Line. În toamna lui 1999, au format gruparea Prietenii High Line. La început, ambiţiile lor erau modeste. „Voiam doar să luptăm contra lui Giuliani, ca linia să nu fie demolată – spune Hammond. Dar conservarea era doar un prim pas. Am început apoi să ne dăm seama că puteam crea un spaţiu public cu totul nou.“

Organizaţia a avansat cu paşi mici. Apoi s-a produs atacul de la World Trade Center, din 2001. „La momentul respectiv, ne-am gândit că nimeni n-o să se mai sinchisească de High Line – spune Hammond –, dar interesul sporit pentru planificare şi design urban, declanşat de proiectele pentru Zona WTC, a făcut să crească şi interesul pentru proiectul nostru. Oamenii simţeau că acesta este un lucru pozitiv pe care îl puteau face. În 2002, Prietenii High Line a cerut efectuarea unui studiu de fezabilitate economică, iar concluzia acestuia a fost că, în contrast cu ceea ce susţinea administraţia Giuliani, transformarea High Line într-un parc avea să ajute cartierul, nu să-i încetinească dezvoltarea. Nu după mult timp, o cale ferată abandonată din Paris, de lângă Piaţa Bastiliei, a fost transformată într-un parc liniar de mare succes, numit Promenade Plantée, care a creat un precedent serios pentru High Line şi ideile grupului. Deşi modelele pariziene nu sunt transferate prea uşor în New York, existenţa acestei Promenade Plantée a făcut foarte multe pentru a creşte credibilitatea cruciadei lui David şi Hammond. Cei doi au început chiar să creadă că ideea lor de a transforma High Line într-un nou tip de spaţiu public ar putea fi realizabilă.

Prietenii High Line era doar un grup cetăţenesc, dar avea rădăcinile înfipte adânc în cea mai sofisticată comunitate artistică şi de design din lume. În 2003, cei doi au decis să organizeze „o competiţie de idei“ – nu un concurs oficial de arhitectură, ci o invitaţie pentru toată lumea de a trimite idei şi proiecte cu ceea ce ar putea să devină High Line. S-au aşteptat să primească vreo câteva zeci de propuneri din partea newyorkezilor. Apelul lor a adunat 720 de participanţi din 36 de ţări.

Pe măsură ce New Yorkul îşi revenea după trauma din 11 septembrie, grupul Prietenii High Line a continuat să crească. A început să atragă atenţia tinerilor manageri de fonduri de risc şi a directorilor din domeniul imobiliar cu înclinaţii filantropice – oameni nu suficient de bine poziţionaţi pentru a intra în comitetele de conducere ale marilor instituţii culturale ale oraşului, dar dornici să facă totuşi ceva. High Line părea croită special pentru ei. Întrunirea anuală în scopuri caritabile, dedicată acestei artere, a devenit una dintre cauzele de binefacere preferate ale New Yorkului şi una dintre puţinele cu o masă importantă de susţinători cu vârste mai mici de 40 de ani.

Nu a fost rău deloc că Michael Bloomberg, primarul care i-a urmat lui Giuliani, privea cu simpatie ideea de a salva High Line. Bloomberg, un miliardar care de multă vreme făcea donaţii importante către instituţiile culturale ale oraşului, şi-a oferit sprijinul pentru planul High Line. Primăria a încheiat o înţelegere cu Prietenii High Line, colaborând cu grupul pentru a proiecta şi construi ceea ce avea să devină un nou parc. Oferta era de 112,2 milioane de dolari, faţă de bugetul de 153 de milioane de dolari, estimat pentru primele două etape, plus alte 21,4 milioane de dolari din fonduri statale şi federale. Prietenii High Line a acceptat să vină cu restul de 19,4 milioane şi să plătească majoritatea costurilor de operare după ce parcul avea să fie deschis.

În 2005, Amanda Burden, de la Comisia de Urbanism, a pus la punct prevederile legate de împărţirea pe zone a traseului, stabilind regulile pentru construcţia care se pregătea. Când PUZ-ul a fost gata, împrejurimile deveniseră deja una dintre zonele cele mai căutate din oraş. Se ridicau clădiri semnate de arhitecţi celebri, între care sediul IAC, conceput de Frank Gehry. În primăvara lui 2006, prima bucată de cale ferată a fost ridicată de pe High Line – echivalentul unei ceremonii inaugurale – şi astfel a început amenajarea.

Din ziua în care s-a deschis, în iunie 2009, prima secţiune din High Line a devenit una dintre marile atracţii turistice ale oraşului. Aici e la fel de probabil să auzi oameni vorbind germană sau japoneză, ca şi engleză. Şi totuşi High Line e în egală măsură şi un parc de cartier. Când am pornit împreună cu Hammond la o plimbare, într-o zi însorită din toamna trecută, o porţiune pe care designerii o imaginaseră ca pe un fel de terasă pentru plajă era înţesată. Păreau să fie în egală măsură localnici, care se purtau de parcă zona era plaja lor proprie, precum şi vizitatori ieşiţi la promenadă.

Zona pentru plajă e unul dintre locurile pe care lui James Corner îi place să le numească „episoadele“ de pe High Line. Sunt mai multe în prima secţiune, fiindcă artera coteşte şi se răsuceşte, se strecoară pe sub trei clădiri, devine la un moment dat un soi de tunel, apoi se deschide pentru a lăsa privitorii să admire orizontul centrului oraşului sau Râul Hudson. În punctul unde High Line traversează Tenth Avenue, se metamorfozează din nou – de această dată, într-un spaţiu ca un amfiteatru suspendat deasupra bulevardului, care îţi permite să te aşezi şi să contempli curgerea traficului de sub tine.

Traseul arterei suspendate devine apoi mai drept în a doua secţiune, la nord de Strada 20, impunându-le designerilor un alt tip de provocare. „Totul e larg deschis, se vede oraşul şi apoi, brusc, păşeşti între pereţii a două clădiri – a spus Corner. E absolut dreaptă şi trebuia să facem în aşa fel încât să nu te simţi ca într-un coridor.“ El a decis să înceapă a doua secţiune cu un desiş încâlcit de plante, mai dens decât oriunde în prima secţiune, pe principiul că, dacă tot nu putea lărgi spaţiul prea strâmt, era mai bine să-i accentueze dramatismul preţ de un cvartal sau două, iar apoi să-i permită să se relaxeze pe o pajişte deschisă. După aceea, urmează ceea ce designerii numesc „pasarela“: o structură de metal care susţine trotuarul, permiţând ca sub el să se dezvolte o vegetaţie bogată. La nord de el se află o altă zonă unde te poţi aşeza, de această dată privind la strada de jos printr-o uriaşă ramă goală – aluzie la panourile cu reclame ce acopereau cândva clădirile din vecinătate. Imediat dedesubt, o fâşie lungă de promenadă e mărginită de flori de câmp.

Când am făcut turul noii secţiuni cu Robert Hammond, vegetaţia fusese în mare parte plantată. Deşi lucrările continuau, domnea o linişte stranie. Am parcurs întreaga secţiune. Hammond mi-a spus că tăcerea îi amintea cum era High Line demult, la început, înainte ca mulţimile să o ia cu asalt. „Credeam că o să-mi fie dor de ea, aşa cum era“ – a spus. Dar şi-a dat seama că succesul copleşitor al High Line i-a oferit o satisfacţie mult mai mare decât plăcerea de a vedea vechea structură complet pustie.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*