Poveste din Cartierul de Est

poveste din cartierul de est i
poveste din cartierul de est i

„Cealaltă Londră“ – murdară, plină de graffiti, dar cu o reputaţie tot mai cool – se pregăteşte să iasă în lumina reflectoarelor la Olimpiadă.

Un articol de: Cathy Newman
Foto: Alex Webb

Ultimii clienţi şi-au şters de pe faţă firimiturile de plăcintă cu carne. Ultima piftie de anghilă a fost înfulecată. Ultima ceaşcă de ceai a fost golită. Fred Cooke, proprietarul plăcintăriei de la numărul 41 de pe Kingsland High Street, Londra E8 2JS, unde se vând tot felul de plăcinte şi piure de cartofi, a întors cartonul cu ÎNCHIS pe uşa din faţă a restaurantului inaugurat  de bunicul lui pe vremea încoronării lui George V.

„Normal că am plâns“ – povesteşte Cooke despre ziua aceea, 11 februarie 1997. E un bărbat îndesat, cu păr rar în creştet, dar adunat într-o chică albă, bogată la spate. Priveşte trist o vitrină din Muzeul Hackney, unde e expusă plasa cu care scotea anghilele din acvariu, oalele în care fierbeau cartofii pentru piure, formele de oţel pentru plăcinte şi pungile de hârtie inscripţionate F. Cooke, în care se împachetau comenzile pentru acasă. Ustensilele de gătit folosite în afacerea familială veche de trei generaţii au ajuns exponate de muzeu.

„Eram un fel de Palat Buckingham al plăcintăriilor“ – spune el. Diamantul din urechea dreaptă şi brăţara de aur, groasă cât o cătuşă, stau mărturie pentru succesul afacerii. Localul de pe Kingsland High Street, unul dintre cele şase deţinute de familia Cooke, fusese nava-amiral a flotei, dar valurile din peisajul social al Estului Londrei o scufundaseră.

Plăcinta şi cartofii piure scăldate în sosul verde-neon de pătrunjel, precum şi castronul cu anghilă în gelatină sunt emblema pe cale de dispariţie a clasei muncitoare albe din East End, înlocuită de un val de imigranţi din subcontinentul indian – moştenire a docurilor londoneze, odinioară poartă de ieşire spre restul Imperiului Britanic şi poartă de intrare pentru imigranţi. Hughenoţii au sosit în secolul al XVII-lea, căutând să scape de persecuţia religioasă. În sec. XVIII-XIX, irlandezii au fugit aici de foamete. Le-au urmat evreii din Europa de Est, scăpaţi din pogromurile ruseşti. Acum, grupul etnic predominant e bengalez; majoritatea sunt musulmani. Au început să sosească masiv în anii ’60, din motive economice, iar acum constituie o treime din populaţia zonei – care include însă şi africani, caraibieni, pakistanezi, indieni, turci, chinezi şi est-europeni.

Pe Cambridge Heath Road, în districtul Bethnal Green, supermarketul Al-Rahman, care anunţă că vinde carne halal, stă umăr la umăr cu băcănia poloneză Polski Sklep Mini-Kos, vizavi de grădiniţa somaleză cu program prelungit Mayfield House, pe aceeaşi stradă cu luxosul Town Hall Hotel, cu unu-două BMW-uri parcate în faţă şi luxosul său apartament De Montfort de 2.500 £ pe noapte (camere de trei ori mai înalte, vitralii, sufragerie pentru 16 persoane). După colţ e York Hall, unde au loc meciurile de box de sâmbătă seara, iar câţiva paşi mai încolo se află Gallery Cafe, unde mamele cu copii în cărucioare beau caffé latte şi tinerii profesionişti stau aplecaţi peste laptopuri. Totul pulsează de energie, debordează de diversitate; e un bazar din care poţi alege după gust, dispoziţie şi portofel.

Plăcintăriile din East End – Cooke îşi aminteşte 14 sau 15 – mai că se pot număra acum pe degetele de la o mână. „Estul Londrei a devenit cosmopolit“ – explică el. Nu e clar dacă e un compliment sau nu. „Vor mazăre cu orez ca-n Jamaica, vor chebap.“ Cooke vorbeşte cu umor, cu o urmă de tensiune în voce, dar mai ales cu resemnare.

Lucrurile se mai pierd. Scăpăm o mănuşă. Pierdem un ceas. Ne rătăcim ochelarii. Uneori reapar, şi le însuşesc alţii sau rămân pierdute. Aşa e şi cu Estul Londrei. Un peisaj al dispariţiilor; străzi mâzgălite cu urmele trecutului, o încâlceală de mărunţişuri care ba pier, ba se ivesc iar, sub altă formă. O cantină pentru săraci deschisă de evrei la începutul secolului al XX-lea pe Brune Street renaşte ca bloc de apartamente de lux. O biserică protestantă franceză din secolul al XVIII-lea devine Marea Sinagogă Spitalfields în 1897 şi apoi, după 80 de ani, moscheea Brick Lane – o ilustrare a concluziei lui Lavoisier că materia nu se câştigă şi nu se pierde, ci se transformă.

Cooke şi-a vândut plăcintăria din Dalston unui om de afaceri chinez, care a rebotezat-o Shanghai. În loc de anghile, în meniu apar homari la cuptor cu ghimbir şi ceapă verde. În loc de plăcintă cu carne, perişoare de porc. „Am tras cât am putut – spune Cooke –, dar n-avea rost să lupţi cu morile de vânt. M-am hotărât să trag linie şi să mă bucur de anii rămaşi. Dar tot m-a durut inima.“

Trage o linie de la Tower Bridge de-a lungul malului de nord al Tamisei; continuă spre est, spre Râul Lea; coteşte spre nord, ocolind cartierul Tower Hamlets şi o parte din Hackney; apoi întoarce-te spre sud, către vechile ziduri romane din City şi ai conturat clasicul Cartier de Est al lui Charles Dickens, Jack Spintecătorul şi al celebrilor gangsteri din anii ’50 şi ’60, fraţii Kray – Reggie şi Ronnie –, despre care un localnic spunea: „Omorau la drumul mare, dar erau capabili să aibă grijă de mama ta.“

Istoric vorbind, aici era mahalaua londoneză. Apropierea de Tamisa şi faptul că fluviul curge spre est au făcut ca în mod firesc zona din aval să devină centrul transportului şi al producţiei de mărfuri. În afara zidurilor din City, industriile murdare – tăbăcării, abatoare, topitorii de plumb – puteau funcţiona fără să dea prea mare bătaie de cap autorităţilor. Vânturile băteau dinspre vest, împingând duhoarea chiar peste East End, departe de aerul parfumat al Vestului aristocratic. Revoluţia industrială şi expansiunea Imperiului Britanic sub regina Victoria au sporit mizeria. Cererea enormă de docheri a înghesuit şi mai mulţi muncitori într-o arie deja suprapopulată de imigraţie. Locuinţele erau supraaglomerate. Bolile se răspândeau din cauza condiţiilor pestilenţiale. „Nu-i un cartier prea plăcut“ – remarca personajul dickensian Sam Weller în Cronicile Clubului Pickwick.

Spre deosebire de grandoarea omogenă a Vestului Londrei, cu sediul parlamentului şi mulţimea de palate, peisajul din Est era – şi este – dezordonat şi neîngrijit. Există şi oaze de frumuseţe: calmul tăcut al Canalului Regent’s, mărginit de case plutitoare; reşedinţele georgiene, simetrice şi scumpe, de pe Fournier Street, unde trăiesc monştri sacri ai artei contemporane britanice precum Tracey Emin şi Gilbert & George; verdeaţa din Victoria Park, înfiinţat în 1845 ca urmare a unei petiţii semnate de 30.000 de locuitori din East End, dar şi de cei din West End, care voiau o barieră contra aerului pestilenţial venit din Est. Există însă şi latura sordidă: betonul aspru al blocurilor de locuinţe ieftine, pe ale căror coridoare cu miros stătut de urină pe scări se ascund tranzacţiile vânzătorilor de droguri; bandele de stradă; maidanele cafenii acoperite cu reziduuri toxice de la fabrici muribunde; mlaştinile întretăiate de şirurile de stâlpi de electricitate şi conducte ruginite de gaze.

În prezent, Londra de Est se întinde – depinde pe cine întrebi – şi peste suburbiile Newham, Barking şi Dagenham, Redbridge, Waltham Forest şi Havering. Dar indiferent unde-i sunt limitele – în ciuda a peste un secol de regenerare, în ciuda cartierelor colonizate de funcţionari şi  şi a celor peste 170 de galerii de artă şi muzee, în ciuda prosperităţii districtului financiar Canary Wharf, cu turnurile ce adăpostesc sediile „Stăpânilor Universului“, giganţii HSBC, Barclays şi Citibank –, Estul Londrei rămâne zona cea mai împovărată de sărăcie a oraşului.

Din 1889 până în 1903, sociologul victorian Charles Booth a publicat o serie de hărţi ale sărăciei în Londra, care consemnau falia dintre Est şi Vest. Pe harta lui Booth, Kensington şi Belgravia, din West End, poartă dreptunghiuri aurii cu inscripţia „Clasa mijlocie-superioară şi cea superioară. Bogate.“ East End e presărat cu pete negre care semnalează „clasa cea mai de jos“ şi pătrate albastre, care semnifică „privaţiune cronică“. O statistică a sărăciei din Londra de azi ar arăta aproape la fel.

În 2005, Comitetul Olimpic Internaţional a acordat Londrei dreptul de a găzdui Jocurile Olimpice din 2012. Municipalitatea a anunţat că va profita de eveniment pentru a-şi transforma partea de est şi a combate „sărăcia, şomajul, lipsa de pregătire şi asistenţa sanitară precară“. Jack Straw, pe atunci ministru de externe, a promis că Jocurile Olimpice aveau să fie „un motor pentru regenerare“.

În Estul Londrei, contrastul dintre săraci şi bogaţi sare în ochi. În Bethnal Green, puteţi comanda un rulou cu cârnat (1,40 £) şi o ceaşcă de ceai (70 de penny) la mesele melaminate cu scaune îmbrăcate în muşama de la Hulya’s sau puteţi trece strada să vă răsfăţaţi în mobilierul artizanal de la Viajante, deţinător de stele Michelin, cu sos tartar de calamar cu granita de cerneală de sepie, urmat, de exemplu, de inimi şi limbi de raţă cu spumă de ciuperci şi supă picantă (şase feluri plus vin, 115 £).

„Londra e capitala inechităţii“ – spune Danny Dorling, profesor de geografie umană la Universitatea din Sheffield. Cam cum se anunţă la metrou: „Atenţie la interval“ – doar că e intervalul dintre clasele sociale.

Dacă o iei la dreapta pe Hanbury Street după Brick Lane, înspre Bethnal Green Road, ajungi la cele mai sărace locuinţe sociale din Londra. Dar dacă o iei la stânga, ajungi la cartierul ultracool Shoreditch, unde îşi au sediul peste 300 de afaceri high-tech on-line.

„Antreprenorii au nevoie de patru lucruri – explică Elizabeth Varley, unul dintre fondatorii TechHub, un centru aproape de Old Street, unde dezvoltatorii de aplicaţii web şi produse cloud care speră să iasă pe piaţă cu următorul megasucces pot închiria spaţiu de birou pentru 3.300 £ pe an. Le trebuie electricitate, conexiune superrapidă la internet, cafea nelimitată şi un mediu cu oameni foarte creativi.“

Estul Londrei a devenit un nucleu high-tech – explică ea – pentru că e ieftin, aproape de oraş şi are „o atmosferă nepretenţioasă. E plin de artişti, patroni de restaurante sau de magazine, oameni care vor să fie pe picioarele lor.“

Unul dintre ei e David Tenemaza Kramaley, un creator de jocuri pe computer în vârstă de 24 de ani, care şi-a vândut primul produs digital la 13 ani, pentru 1.000 £. Nu de mult, încerca să strângă 300.000 £ pentru următoarea idee de afaceri şi se mutase într-o garsonieră fără ferestre, la subsol, la cinci minute de locul unde lucrează, pentru care plătea bucuros 1.000 £ pe lună.

„Îmi place să stau aici fiindcă e convenabil şi pot fi mereu în contact cu ceilalţi“ – spune el. Lui Kramaley, a cărui faţă rotundă e încadrată de o claie neagră tunsă în stil Beatles, îi place adrenalina demarării unei afaceri. „Ştiu, aş putea să obţin un serviciu bine plătit în programare sau marketing, dar îmi place să rămân stăpân pe destinul meu.“

Scopul lui?

„Să fac două milioane de lire.“

„Toată lumea încearcă să anticipeze următorul val de imigranţi – spune Sotez Chowdhury, în vârstă de 22 de ani, organizator comunitar bengalez pentru organizaţia Shoreditch Citizens. Se tot întreabă: «Care grup etnic va urma?» Eu le tot spun: Aceştia sunt noii imigranţi şi nu se poate zice că nu se potrivesc în peisaj.“ Prin „aceştia“ se referă la tinerii profesionişti care s-au mutat în zonă, atraşi de energia şi popularitatea ei.

Într-o seară, m-am plimbat împreună cu Sotez şi mama lui, Rowshanara, terapeut familial, pe Brick Lane, prin inima aşa-numitului Banglatown. Capătul de jos al străzii, cu restaurantele curry (peste 50) era luminat de neoanele roz-flamingo, verde fosforescent şi galben ţipător ale reclamelor; aerul pur şi simplu vibra de mirosul de curry, cuişoare şi cărbuni aprinşi, plus muzica zgomotoasă de Bollywood.

Pe Woodseer Street, un fel de Linie Maginot, compoziţia demografică se schimbă: Brick Lane a restaurantelor curry devine Brick Lane a cumpărăturilor selecte, cu magazine de haine vintage, cluburi şi baruri pline de tineri cu bărbi de două zile şi tinere în colanţi şi bluziţe cu vedere la buric. Pentru săptămâna respectivă, restaurantul-bar Brickhouse promitea spectacolul artistei burleşti Lady Beau Peep, împreună cu Audacity Chutzpah, Bouncy Hunter şi Vicious Delicious.

Un bătrân bengalez se străduia să înainteze contra curentului de tineri. „Aici era cartierul lui“ – a spus Sotez, referindu-se la partea la modă a Brick Lane, de dincolo de Woodseer Street. Strada era plină de exuberanţa fără griji a altei generaţii, care-şi permitea să arunce cu banii. Oare erau conştienţi de sărăcia cruntă de după colţ? – am întrebat-o pe Rowshanara. „Nici nu-şi închipuie“ – a răspuns ea.

„Veneam pe-aici cu prietenii de la universitate – a spus Sotez. E intens. E cool. Ne uitam în jur. De aici se văd luminile din Canary Wharf, dar mai târziu am aflat că sunt doar o iluzie.“ A tăcut, iar trăsăturile parcă i s-au înăsprit. „Toţi colegii mei voiau să fie agenţi de investiţii. Niciunul n-a ajuns ce visa.“

 

 

Într-un zgârie-nori de sticlă sclipitoare din Canary Wharf, Jerome Frost, directorul de proiectare pentru Olympic Delivery Authority (ODA), mi-a explicat, aplecându-se înainte peste masa de un alb impecabil, un exemplu de design modern, care sunt forţele din spatele Olimpiadei de la Londra. „Evenimentul prezintă o ocazie unică pentru Londra. Ideea a fost să reinventăm Jocurile Olimpice. Să le abordăm mai sustenabil. Proiectul pe care l-am supus aprobării Comitetului Olimpic se baza pe ceea ce vrem să rămână după noi.“ I s-a spus „Olimpiada-moştenire“. Pentru pregătirea şantierului, ODA a decontaminat 2,5 km2 de teren, a îngropat cablurile de curent şi a creat 80 de hectare de locuri de parcare noi. S-au luat în consideraţie chiar şi cele mai mărunte detalii de protecţie a mediului: 2.000 de tritoni au fost mutaţi cu grijă de pe şantier într-o rezervaţie naturală din apropiere.

După Jocurile Olimpice, clădirile vor deveni centre sportive comunitare, iar satul olimpic cartier de locuinţe – jumătate, se spune, repartizate cumpărătorilor cu venituri mici. Beneficiile regenerării se vor revărsa şi peste zona înconjurătoare. În Stratford, poarta de intrare în complexul olimpic, s-a deschis recent Westfield Stratford City, unul dintre cele mai mari malluri din Europa, cu 176.515 m2 de magazine de firmă.

Impresionant, deşi prea folositul cuvânt „moştenire“ a atras scepticism în unele cercuri. „«Moştenire» e din categoria cuvintelor «cool» şi «brand» – spune Stephen Bayley, critic de design londonez. Moştenirea nu se poate crea. Nu putem pretinde că prin construcţii mari desfiinţăm ghetoul.“

„Vor reuşi oare de data asta?“ – l-am presat pe Jerome Frost. Un fapt pozitiv – a spus – e că o porţiune din East End a fost curăţată în timp-record şi cu cheltuieli minime, rezultat improbabil dacă ar fi fost implicat sectorul privat. Dar va fi, oare, un avantaj real pentru cei care trăiesc acolo? Sau va ajunge un al doilea Canary Wharf, un Vatican închis cu ziduri – cum l-a numit un expert în studii urbane –, care nu face decât să scoată în evidenţă contrastul economic?

„Dacă nici asta nu ajută – a oftat Frost –, nu ne mai ajută nimic.”

Poate e nevoie de o schimbare de meniu?

Întrebarea de mai sus i-am pus-o lui Bob, vărul lui Fred Cooke, care şi-a păstrat plăcintăria din Broadway Market, în Hackney. Bob Cooke mi-a pus în faţă un castron în care o bucată de anghilă plutea într-o mare de sos verde şi s-a aşezat. Îmi era greu să pescuiesc cu lingura segmentul alunecos şi să ciugulesc carnea din jurul cilindrului alb de vertebre mici din mijloc.

„Un prieten mi-a zis: «De ce nu vinzi pizza? Copiii sunt înnebuniţi după pizza.» Eu i-am răspuns: «Tu vezi-ţi de spălătoria ta. Eu îmi văd de plăcintăria mea.»“

Cooke s-a ridicat şi s-a şters pe mâini pe şorţul cu dungi albastre.

„Da, clienţi avem, dar sunt bătrâni şi tot mai puţini. Tineretul corporatist nu mănâncă la noi – a spus el, tocmai când un tânăr înalt, cu părul lung strâns la spate, s-a uitat pe uşă şi a plecat mai departe. Vând trei mii de plăcinte pe săptămână – a continuat el. Suntem aici de peste o sută de ani. Şi o să mai fim încă o sută.“

Se apropia ora prânzului. Afară, strada era plină de tineri care explorau Broadway Market – unde odinioară se vindeau obişnuitele verze, cepe şi cartofi – în căutare de chec organic fără gluten cu banane şi nuci, carne de vită Devon pedigri şi ulei de măsline cu aromă de trufe. În aer pluteau muzica şi mirosul de pâine proaspătă de brutărie. În local nu erau decât cinci clienţi care mâncau plăcintă şi piure.

În Estul Londrei auzi peste 200 de limbi – printre care bengali, gujarati, urdu, tamil, swahili, letonă şi altele. Imigraţia se aude la fel de bine pe cât se vede, dar nu toate sunetele ei se mai aud – de exemplu idişul, lingua franca de pe Brick Lane la începutul secolului al XX-lea. Din aceleaşi motive care au alungat spre est, către locuri ca Essex, dialectul cockney vorbit de clasa muncitoare, evreii din Estul Londrei s-au mutat mai la nord, în suburbii ca Golders Green şi High Barnet. Totul ţinea de aspiraţii: de dorinţa de a avansa, de a pleca. Până în anii ’50, Brick Lane era un bulevard evreiesc. Acum, unica urmă a identităţii trecute sunt cele două simigerii.

„Aici e East Endul meu evreiesc“ – spune Mildred Levison, arătându-mi apartamentul de pe lângă Brick Lane unde a crescut în timpul Celui de-al Doilea Război Mondial. („Sunt sigură că mişunătorii tot mai sunt pe-aici. În Londra mereu e câte un şobolan prin preajmă.“) Am mers până la Spitalfields Market, fost adăpost în vremea bombardamentelor asupra Londrei, acum dichisit şi de nerecunoscut printre atâtea magazine şi bistrouri şic. Levison are 72 de ani şi, după o viaţă de muncă în domeniul locuinţelor sociale, s-a pensionat şi trăieşte în partea de nord a Londrei. Îşi amintea taxa de şase penny de la băile publice, de zilele când se juca printre dărâmăturile rămase după bombardamente („Brick Lane mi se pare diferită, dar, ciudat, la fel, fiindcă şi bunicii mei erau imigranţi.“), de căldura comunităţii şi a familiei. „Din asta n-a mai rămas nimic aici.“ A tăcut, apoi şi-a pus mâna pe inimă. „Doar aici.“

Ceva totuşi a mai rămas, dar arată altfel. Estul Londrei rămâne un continuum de sosiri şi plecări, apariţii şi dispariţii, un şir nesfârşit de vieţi care îşi văd de ale lor. Generaţii după generaţii au ajuns aici cu aproape nimic şi şi-au întemeiat o afacere, o familie, o viaţă. Sărăcia îşi strânge în continuare gheara dură, dar – spune Alveena Malik, directoarea programului UpRising pentru pregătirea tinerilor lideri din zonă – trebuie să ne amintim că „lipsurile economice nu înseamnă neapărat şi lipsuri spirituale.“

„Am venit aici din Bangladesh în 1973 ca să-mi continui studiile – mi-a spus Shahagir Bakth Faruk într-o seară, la cină. M-a sponsorizat unchiul meu, dar n-aveam bani, aşa că m-am angajat ca vânzător într-un magazin de electronice de pe Brick Lane, pentru 28 £ pe săptămână. }in minte cum stăteam în parc o dată şi citeam o scrisoare de la fratele meu. Făcuse 17 zile pe drum. Udam hârtia cu lacrimi.“

Cu timpul, şi-a făcut o viaţă nouă. A pornit o afacere de succes. A candidat de două ori pentru parlament, ca reprezentant conservator al zonelor Bethnal Green şi Bow. („Şi de două ori am pierdut. Bethnal Green ţine mereu cu laburiştii“ – spunea el dezamăgit.)

Faruk are acum 64 de ani şi e cetăţean britanic. Şi încă ceva…

„În Bangladesh, dacă o fată vrea să se mărite cu un băiat care nu e musulman, şansele ca părinţii să fie de acord sunt de una la un milion. Nu se face aşa ceva – spunea el.

Dar când a venit băiatul meu şi mi-a spus că vrea să se însoare cu o fată cu mamă creştină şi tată hindus, nici n-am clipit. Acum, băiatul cel mic poartă cercel; când mi-a atras atenţia un prieten, am zis: «Şi ce?»“

Chiar atunci i-a sunat telefonul mobil. Îl căuta fiul cel mare, cel căsătorit. „Oraşul ăsta m-a învăţat o lecţie importantă – a spus Faruk, lăsând telefonul. M-a învăţat lecţia toleranţei.“

Articol apărut în revista National Geographic din august 2012



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*