Soluţia urbană

solutia urbana 1
solutia urbana 1

De ce sunt oraşele cel mai bun remediu pentru durerile de creştere ale planetei.

Un articol de Robert Kunzig

În vremea lui Jack Spintecătorul, o perioadă grea pentru Londra, trăia acolo un stenograf cumsecade, pe nume Ebenezer Howard. Numele lui merită pomenit, fiindcă el a avut un impact masiv şi de durată asupra modului în care privim oraşele.

Howard era un tip chel, cu o mustaţă stufoasă „pe oală“, ochelari cu rame de sârmă şi aerul distrat al unui căutător. Nu se simţea împlinit cu munca lui, de transcriere a discursurilor altora. Cocheta cu spiritismul; învăţase esperanto, o limbă recent inventată; crease el însuşi o maşină de stenografiat. În plus, avea vise imobiliare. După cum îi scria soţiei sale în 1885, familia lor avea nevoie de o casă, „cu o grădină foarte frumoasă şi poate chiar cu o peluză pentru tenis“. Mai târziu, după ce în şase ani devenise tatăl a patru copii îngrămădiţi într-o casă închiriată, Howard a ieşit dintr-o depresie prelungită cu un plan prin care să descongestioneze Londra.

În anii 1880, Londra era în plin progres, dar şi plină de oameni mult mai disperaţi decât Howard. Mahalalele prin care Jack Spintecătorul îşi pescuia victimele erau înfiorătoare. „În fiecare cameră din aceste stabilimente în putrefacţie, pline de duhori, locuieşte câte o familie, de multe ori chiar două – scria Andrew Mearns, un preot preocupat de soarta  săracilor. Într-o pivniţă, un inspector sanitar raportează că a găsit un tată, o mamă, trei copii şi patru porci!… În altă parte, o văduvă sărmană, cei trei copii ai ei şi încă unul, care murise de treisprezece zile!“ Victorienii numeau aceste mahalale cuiburi de turnat plozi. Preşedintele Consiliului Comitatului Londrei îşi descria oraşul drept „o tumoare, un elefantiazis care absoarbe în sistemul său obez jumătate din viaţa, sângele şi oasele districtelor rurale.“

Planificarea urbană de secol XX s-a născut din această percepţie terifiantă a oraşelor din secolul al XIX-lea. Poate că sună ciudat, dar a început cu Ebenezer Howard. Într-o cărticică subţire, publicată pe speze proprii în 1898, omul care îşi petrecea zilele transcriind ideile altora şi-a articulat propria viziune asupra modului în care s-ar cuveni să trăiască omenirea – o viziune atât de fascinantă, încât o jumătate de secol mai târziu, Lewis Mumford, marele critic al arhitecturii americane, o descria ca fiind textul care „a pus bazele unui nou ciclu din civilizaţia urbană“.

Valul urbanizării trebuie oprit – susţinea Howard, atrăgând oamenii departe de cancerul metropolelor, în noi „oraşe-grădini“ de sine stătătoare. Locuitorii acestor insuliţe fericite aveau să simtă „contopirea voioasă“ dintre sat şi oraş. Ar fi locuit în case frumoase, cu grădini, ar fi mers pe jos la lucru, la fabricile de la margine, şi s-ar fi hrănit cu produse de la ferme organizate pe o „centură verde“ exterioară – care ar fi avut şi rolul de a împiedica oraşul să se extindă spre zona rurală. Când un oraş s-ar fi umplut până la centura verde – Howard considera că populaţia ideală era de 32.000 de locuitori – ar fi fost timpul să se construiască încă unul. În 1907, întâmpinând 500 de vorbitori de esperanto în Letchworth, primul oraş-grădină, Howard prezicea îndrăzneţ (în esperanto, desigur) că atât noua limbă, cât şi noile lui utopii se vor răspândi în curând în întreaga lume.

Avea dreptate în ceea ce priveşte dorinţa oamenilor de a trăi în spaţii mai largi, dar se înşela cu privire la viitorul oraşelor. Valul urbanizării s-a răspândit peste tot în lume. În ţările dezvoltate şi America Latină, a atins aproape un punct culminant; peste 70% din populaţia acestor regiuni locuieşte în zone urbane. În Africa şi Asia, oamenii încă migrează spre oraşe, a căror populaţie e îngroşată de creşterea demografică. Cei mai mulţi orăşeni stau în localităţi cu populaţii sub o jumătate de milion, dar marile oraşe devin tot mai mari şi mai multe. În secolul al XIX-lea,  numai Londra avea peste 5 milioane de locuitori; acum există 54 de asemenea oraşe – cele mai multe în Asia.

Însă de atunci s-a mai produs o schimbare: urbanizarea a devenit o veste bună. Opiniile specialiştilor s-au schimbat profund în ultimii 10 sau 20 de ani. Deşi mahalale la fel de înfiorătoare precum cele din Londra victoriană sunt încă larg răspândite, iar spaima victoriană faţă de oraşe încă dăinuie, cancerul nu mai pare să fie metafora potrivită. Dimpotrivă: cum populaţia Pământului tinde acum să se apropie de pragul de 9 sau 10 miliarde, oraşele cu mulţi locuitori par mai degrabă soluţia de a scoate oamenii din sărăcie fără a distruge planeta.

Într-o seară din luna martie a acestui an, Edward Glaeser, economist la Harvard, a apărut la London School of Economics ca să-şi susţină punctul de vedere şi noua sa carte, Triumful oraşului. Glaeser, care a crescut la New York şi vorbeşte extrem de repede, a venit înarmat cu artileria grea: o mulţime de detalii anecdotice şi date. „Nu există ţări sărace, dar urbanizate. Nu există ţări rurale, dar bogate“ – a spus el. O serie de nume de ţări, fiecare adnotat cu informaţii despre PIB şi rata urbanizării, pluteau pe ecran, în spatele lui.

Mahatma Gandhi s-a înşelat – a declarat Glaeser. Viitorul Indiei nu stă în satele sale, ci în Bangalore. Imagini cu Dharavi, cea mai mare mahala din Mumbai, şi cu favelele din Rio de Janeiro se succedau rapid; pentru Glaeser, ele erau exemple de vitalitate urbană, nu de boală. Oamenii săraci se înghesuie în oraşe fiindcă acolo sunt banii – a spus el –, iar oraşele produc mai mult pentru că „absenţa spaţiului dintre locuitori“ reduce costul transportului de mărfuri, oameni şi idei. Istoric vorbind, oraşele au fost construite pe râuri sau în porturi naturale, pentru a înlesni fluxul de mărfuri. Dar în zilele noastre, când costul transporturilor a scăzut şi s-au dezvoltat industriile serviciilor, cel mai mult contează fluxul de idei.

Pentru Glaeser, chintesenţa unui oraş viu este Wall Street, în special zona de tranzacţionare a bursei, unde milionarii renunţă la birourile lor mari pentru a lucra în spaţii deschise, adevărate băi de informaţie. „Aceşti oameni pun mai mult preţ pe informaţie decât pe spaţiu. Asta este esenţa oraşului modern“ – a spus el. Oraşele de succes „sporesc profiturile generate de inteligenţă“, ajutând oamenii să înveţe unii de la alţii. În oraşele unde nivelul mediu de educaţie e ridicat, chiar şi persoanele fără studii câştigă salarii mai mari; este o dovadă a „efectului de răspândire a capitalului uman“.

 

Această răspândire funcţionează cel mai bine faţă în faţă. Nicio tehnologie inventată până acum – nici telefonul, nici internetul, nici videoconferinţele – nu asigură întâlniri la fel de bogate în şanse cum ne-au oferit mereu oraşele, încă de când Forumul Roman abia se clădise. Nu oferă nici indiciile nonverbale, contextuale, care ne ajută să transmitem idei complexe – de pildă, dacă ochii interlocutorului devin uşor sticloşi, ne putem da seama că vorbim prea repede.

E uşor să înţelegi de ce economiştii acceptă că oraşele, cu toate hibele lor, sunt motoare ale prosperităţii. Le-a luat ceva mai mult timp ecologiştilor până au înţeles, căci pentru ei modelul era cabana din pădure a lui Henry David Thoreau. Odată cu veniturile, oraşele cresc şi consumul şi poluarea. Dacă preţuieşti natura, oraşele arată ca nişte mormane de distrugeri adunate la un loc – până când te gândeşti şi la alternativă: cum ar arăta aceste distrugeri răspândite. Din punct de vedere ecologic – spune Stewart Brand, fondatorul Whole Earth Catalog, şi în prezent un adevărat campion al urbanizării –, o etică a revenirii la pământ ar fi dezastruoasă acum. (Thoreau – subliniază cu voioşie Glaeser – a incendiat odată, din greşeală, 120 de hectare de pădure.) Datorită oraşelor, jumătate din populaţia lumii poate să trăiască pe circa  4% din suprafaţa arabilă a planetei, lăsând astfel mai mult loc pentru spaţiile rurale deschise.

Făcând un calcul pe cap de locuitor, orăşenii au o amprentă mai puţin agresivă şi în alte privinţe – după cum explică David Owen în Metropola verde. Drumurile, reţeaua de canalizare şi liniile lor de înaltă tensiune sunt mai scurte, deci folosesc mai puţine resurse. Apartamentele consumă mai puţin decât casele individuale pentru căldură, răcoare sau lumină. Şi încă ceva foarte important: oamenii din oraşele dens populate conduc mai puţin. Destinaţiile lor sunt suficient de aproape ca să ajungă la ele pe jos şi suficient de mulţi oameni merg în aceleaşi locuri pentru ca transportul public să devină rentabil. În oraşe precum New Yorkul, consumul de energie şi emisiile de carbon sunt mult mai scăzute decât media din SUA.

Oraşele din ţările în curs de dezvoltare sunt şi mai dens populate, deci folosesc mult mai puţine resurse. Dar asta în principal fiindcă oamenii săraci nu consumă prea mult. Dharavi ar putea fi „un model de emisii scăzute“ – spune David Satterthwaite, de la Institutul Internaţional pentru Mediu şi Dezvoltare, din Londra, dar locuitorii săi nu au apă potabilă, toalete şi servicii de colectare a gunoiului. Aceleaşi lipsuri le trăiesc poate încă un miliard de alţi orăşeni din ţările în curs de dezvoltare. Iar ONU estimează că asemenea oraşe vor absorbi cea mai mare parte din creşterea demografică la nivel mondial de acum până în 2050 – adică peste două miliarde de persoane. Modul în care vor acţiona guvernele respective ne va afecta pe toţi.

Multe acţionează la fel ca britanicii în faţa creşterii demografice din Londra secolului al XIX-lea, încercând să stopeze fenomenul. Un studiu al ONU raportează că 72% dintre ţările în curs de dezvoltare au adoptat politici menite să descurajeze migraţia către oraşe. Dar e o greşeală să percepem urbanizarea ca pe un rău în sine. Mai degrabă ar trebui să o privim ca pe o parte inevitabilă a dezvoltării – spune Satterthwaite, care este consilier pentru guverne şi asociaţii locative din cartiere sărace din întreaga lume. „Eu nu mă sperii de creşterea rapidă – spune el. Am discutat cu primari africani care îmi spun: «Prea mulţi oameni se mută aici!», dar eu le răspund: «Nu asta e problema, ci incapacitatea voastră de a-i guverna.»“

 

Nu există un model unic pentru gestionarea fenomenului de urbanizare rapidă, însă există modele care ne dau speranţe. Unul este Seulul, capitala Coreei de Sud.

În perioada 1960-2000, populaţia Seulului a crescut de la nici 3 milioane la 10, iar Coreea de Sud, din una dintre cele mai sărace ţări ale lumii, cu un PIB sub 100 de dolari pe cap de locuitor, a devenit mai bogată decât unele ţări din Europa. Viteza acestei transformări se vede clar. Dacă intri cu maşina în Seul, pe autostrada de pe malul Râului Han, treci pe lângă o mare tulburător de omogenă de blocuri din beton, marcate cu numere mari, care să deosebească fiecare bloc de clonele sale. Nu cu mult timp în urmă, mulţi coreeni locuiau în cocioabe. Poate că blocurile nu par prea inspirate pe dinafară – mi-a spus urbanista Yeong-Hee Jang –, dar viaţa din interior „e foarte caldă şi confortabilă“. A repetat cuvântul „caldă“ de trei ori.

Fiecare oraş e o combinaţie unică de elemente planificate şi neplanificate, unele intenţionat concepute de autorităţi şi altele apărute organic, de-a lungul timpului, din alegerile făcute de locuitori. Seulul a fost planificat de la bun început. Călugării care au ales acest loc în 1394 pentru regele Taejo, întemeietorul dinastiei Choson, au respectat străvechile principii feng shui. Au aşezat palatul regelui într-un loc de bun augur, cu Râul Han în faţă şi un munte mare în spate, ca să-l protejeze de vântul dinspre nord. Timp de cinci secole, oraşul a rămas în cea mai mare parte în interiorul zidului de 16 km, construit în şase luni de oamenii lui Taejo. Era un oraş izolat, plin de învăţaţi, cu câteva sute de mii de locuitori. Apoi, în secolul al XX-lea, a fost luat totul de la zero.

 

Al Doilea Război Mondial şi apoi Războiul din Coreea, încheiat în 1953, au adus peste un milion de refugiaţi în oraşul bombardat. Nu mai rămăsese mare lucru din Seul, dar, pentru prima dată, oraşul avea un amestec promiţător de locuitori, toţi dornici să-şi îmbunătăţească traiul mizerabil. În inimile lor, străvechile virtuţi confucianiste ale loialităţii şi respectului faţă de ierarhie se combinau timid cu dorinţa occidentală de democraţie şi bunuri materiale. „Energia explozivă a generaţiei mele“ – spune Hong-Bin Kang, un fost viceprimar care acum administrează Muzeul de Istorie din Seul, datează din această perioadă. La fel şi explozia demografică a Coreei de Sud, declanşată, ca peste tot în lume, de îmbunătăţirea rapidă a sistemului public de sănătate şi a alimentaţiei.

E uşor incomod faptul că un dictator a contribuit la organizarea unei asemenea energii. Când Park Chung-Hee a preluat puterea după o lovitură de stat militară, în 1961, guvernul lui a atras capital străin în companiile coreene care produceau mărfuri atrăgătoare pentru străini – la început, haine şi peruci la preţuri de chilipir, apoi oţel, produse electronice şi maşini. Un element esenţial în acest proces, care a dus la crearea unor conglomerate precum Samsung şi Hyundai, a fost fluxul de oameni sosiţi în Seul ca să lucreze în noile fabrici şi să studieze la universităţile din oraş. „Nu poţi să înţelegi urbanizarea dacă o izolezi de dezvoltarea economică“ – spune economistul Kyung-Hwan Kim, de la Universitatea Sogang. Oraşul tot mai populat a favorizat boomul economic care a acoperit costul infrastructurii, care, la rândul său, a ajutat oraşul să absoarbă populaţia în creştere a ţării.

Multe s-au pierdut în febra demolărilor şi a zgârie-norilor. Dacă ai fi locuit în vechiul Seul, la nord de Râul Han, în anii 1970 şi 1980, ai fi văzut un întreg Seul nou-nouţ ridicându-se din câmpurile de orez de pe malul de sud, în zona numită Kangnam. Ai fi văzut clasa de mijloc şi de sus a oraşului, tot mai numeroasă, părăsind aleile sinuoase şi casele tradiţionale – hanok-uri de lemn adorabile, cu curţi şi acoperişuri de ţiglă graţios arcuite – pentru blocurile antiseptice şi reţeaua de bulevarde încăpătoare pentru maşini. „Seulul şi-a pierdut culoarea – spune Choo Chin Woo, jurnalist de investigaţie la săptămânalul SisaIN. Tot oraşul e plin de blocuri înalte. Arată stupid.“ Mai rău e că săracii au fost adesea daţi la o parte când ghetourile lor s-au transformat în cartiere de blocuri, în care ei nu-şi mai permiteau să locuiască.

De-a lungul anilor însă un procent tot mai mare din populaţie a reuşit să câştige de pe urma boomului spaţiilor locative. La ora actuală, jumătate dintre locuitorii Seulului sunt proprietari de apartamente. Coreenilor le place să-şi încălzească locuinţele la 25 de grade Celsius – spune urbanista Yeong-Hee Jang –, iar în apartamentele lor bine utilate chiar îşi permit aşa ceva. Unul dintre motivele pentru care clădirile din Kangnam se aliniază ca soldaţii la paradă – adaugă ea – este că toată lumea îşi doreşte un apartament cu ferestre spre sud, pentru căldură şi feng shui.

Astăzi, Seulul este unul dintre oraşele cele mai dens populate din lume. Are milioane de automobile, dar şi un excelent sistem de metrou. Chiar şi în noile cartiere, străzile îi pot părea în multe feluri unui occidental, dar nu lipsite de culoare. Sunt vii şi aglomerate, înţesate de comercianţi şi de pietoni. Fiecare dintre aceştia are o amprentă de carbon de peste două ori mai mică decât a unui newyorkez. Coreenilor le-a mers din ce în ce mai bine, pe măsură ce ţara a ajuns de la 28% urbană în 1961 la 83% astăzi. Speranţa de viaţă a crescut de la 51 la 79 de ani – cu un an mai mare decât a americanilor. Băieţii din Coreea cresc acum cu 15 cm mai mult decât pe vremuri.

Experienţa Coreei de Sud nu poate fi copiată prea uşor, însă demonstrează clar că o ţară săracă se poate urbaniza cu succes şi incredibil de rapid. La sfârşitul deceniului 1990, Kyung-Hwan Kim a lucrat pentru ONU în Nairobi, oferind oraşelor africane consultanţă pentru cutremurătoarele lor probleme financiare. „De fiecare dată când vizitam un asemenea oraş, mă întrebam ce le-ar fi spus un consultant ca mine coreenilor în 1960 – spune el. Ar fi reuşit oare acel om să-şi imagineze cum va arăta Coreea după 40 de ani? Şansele sunt aproape zero.“

 

Frica de urbanizare nu a ajutat nici oraşele, nici ţările, nici planeta. Culmea ironiei, Coreea de Sud nu s-a îndoit niciodată că măreaţa sa capitală e ca o tumoare care suge viaţa din restul ţării. La ora actuală, guvernul construieşte o a doua capitală, la 120 km spre sud; din 2012, intenţionează să-şi mute acolo jumătate din ministere şi să împrăştie alte instituţii publice prin toată ţara, în speranţa că va răspândi bunăstarea din Seul. Eforturile de a stopa creşterea capitalei trimit din nou la Park Chung-Hee, dictatorul care a demarat în forţă economia ţării. În 1971, când populaţia din Seul trecea vertiginos de 5 milioane, Park a preluat o recomandare din cartea lui Ebenezer Howard. A încercuit oraşul cu o centură verde, pentru a împiedica dezvoltarea sa ulterioară, la fel cum s-a întâmplat şi la Londra în 1947.

Ambele centuri verzi au păstrat spaţiile deschise, dar niciuna nu a stopat extinderea urbană; acum, oamenii fac naveta din suburbiile ivite dincolo de aceste bariere. „Centurile verzi au avut efectul de a-i împinge pe oameni şi mai departe, uneori, chiar absurd de departe“ – spune Peter Hall, urbanist şi istoric la University College din Londra. Brasília, capitala concepută după principii urbanistice a Braziliei, a fost gândită pentru 500.000 de oameni; acum locuiesc acolo alte două milioane, dincolo de lacul şi parcul care urmau să blocheze expansiunea oraşului. Se pare că, atunci când vrei să blochezi creşterea urbană, nu faci decât s-o amplifici.

 

Extinderea urbană îi preocupă acum pe urbanişti, aşa cum, cu un secol în urmă, îi preocupa opusul său, densificarea. Londra nu mai este descrisă ca o tumoare, în schimb Atlanta a fost numită (de către James Howard Kunstler, un critic nonconformist al suburbiei) drept „o ciupercă pulsatilă“ din cauza lăbărţării sale extreme. Dar extinderea urbană nu se produce din vina centurilor verzi; alte politici guvernamentale, cum ar fi subvenţiile pentru autostrăzi şi achiziţii de locuinţe, au dus la formarea de suburbii. La fel şi celălalt mare agent de modelare a destinului oraşelor – preferinţele locuitorilor, ca indivizi. Ebenezer Howard avea dreptate măcar în privinţa asta: mulţi oameni îşi doresc case frumoase, cu grădini.

Extinderea urbană nu este un fenomen occidental prin excelenţă. Consultând imagini prin satelit, hărţi vechi şi date de la diverse recensăminte, Shlomo Angel, profesor de urbanism la Universitatea New York şi la Princeton, a urmărit felul în care 120 de oraşe şi-au modificat forma şi densitatea demografică între 1990 şi 2000. Chiar şi în ţările dezvoltate, cele mai multe oraşe se extind într-un ritm mai rapid decât cel în care vin oamenii în ele. Astfel, densitatea populaţiei urbane scade în medie cu 2% pe an. Până în 2030, suprafeţele construite din oraşe s-ar putea tripla. Ce anume impulsionează expansiunea? Veniturile în creştere şi transportul ieftin. „Când veniturile cresc, oamenii au bani să-şi cumpere mai mult spaţiu“ – explică Angel. Iar cu transportul ieftin, îşi pot permite să străbată distanţe mai lungi de acasă până la serviciu.

Însă este important în ce fel de case trăiesc şi ce mijloace de transport folosesc. În secolul al XX-lea, oraşele americane au fost regândite în jurul conceptului de automobil – o maşinărie minunată, aducătoare de libertate, dar care a făcut irespirabil aerul din oraşe şi a împins suburbiile până dincolo de linia orizontului. Extinderile urbane bazate pe automobil înghit hulpav teren agricol, energie şi alte resurse. În zilele noastre, urbaniştii din SUA vor să repopuleze centrele oraşelor şi să crească densitatea populaţiei din suburbii, transformând, de exemplu, parcările sau mallurile falimentare în centre pietonale. Fuga de oraş, care în urmă cu un secol părea o idee bună, acum e privită de Occident ca o greşeală istorică. Pe de altă parte, în China şi India, unde oamenii încă se înghesuie spre oraşe, vânzările de automobile cresc ameţitor. „Ar fi mult mai bine pentru planetă“ – scrie Edward Glaeser – dacă oamenii din aceste ţări ar ajunge să trăiască „în oraşe dens populate, construite în jurul ascensorului, mai degrabă decât în zone urbane în continuă expansiune, construite în jurul automobilului.“

Inevitabil, oraşele în curs de dezvoltare se vor extinde – spune Angel. Undeva între anarhia care le caracterizează astăzi pe unele şi idealurile utopice care au caracterizat multă vreme urbanismul, se întrezăreşte un tip de planificare mai modest, care ar putea schimba lucrurile. Pentru asta însă – spune Angel – e nevoie să anticipăm cu nişte decenii şi să rezervăm terenurile necesare – înainte ca oraşele să crească dincolo de ele – pentru parcuri şi o reţea densă de coridoare de tranzit publice. Totul începe cu o perspectivă pozitivă asupra oraşelor care se extind – percepute nu ca o boală, ci ca o concentrare de energii umane care trebuie organizate şi captate.

Cu străzile lui comerciale liniştite şi casele în stil Arts & Crafts, tipice pentru jumătatea secolului al XX-lea  în Anglia, Letchworth arată astăzi cam ca un oraş-grădină uitat de timp. Idealul lui Ebenezer Howard de comunitate autosuficientă nu s-a adeverit niciodată. Fermierii care lucrează pe centura verde din Letchworth îşi vând grâul şi sfecla de zahăr unei mari companii de cereale. Cei mai mulţi dintre locuitorii oraşului lucrează în Londra sau Cambdrige. John Lewis conduce fundaţia iniţiată de Howard, care încă are în proprietate o bună parte din terenurile oraşului. El îşi face griji că Letchworth ar fi „în pericol de a deveni un «oraş-dormitor»“. Totuşi oraşul are o caracteristică pe care mulţi dintre urbaniştii zilelor noastre o consideră durabilă: nu a fost gândit pentru automobile. Howard a ignorat noua invenţie. Din orice loc din Letchworth poţi să ajungi pe jos în centru, ca să-ţi faci cumpărăturile sau să iei trenul spre Londra. Adevărul este că Letchworth pare un loc minunat în care să te stabileşti; doar că nu e pe gustul oricui. Dar aşa e orice loc din lume.

La 55 km spre sud, Londra rămâne neînduplecată. Acum, aici trăiesc 8 milioane de oameni. Toate încercările de a impune un rost în labirintul ei de străzi au eşuat, după cum poate depune mărturie oricine a traversat vreodată oraşul cu un taxi. „Londra nu a fost câtuşi de puţin planificată!“ – a exclamat Peter Hall într-o după-amiază, când am ieşit de la British Academy. Oraşul a făcut totuşi două lucruri de bun-simţ, în timp ce se lăţea, în secolele al XIX-lea şi al XX-lea – adaugă Hall. Şi-a păstrat parcuri mari şi semisălbatice, ca Hampstead Heath, în care orăşenii se pot bucura de natură. Mai important, oraşul s-a extins de-a lungul liniilor de tren şi de metrou. „Pune transportul la punct aşa cum trebuie – a spus Hall. Şi apoi lasă lucrurile să se întâmple de la sine.“

Cu aceste cuvinte, a dispărut pe scările metroului, coborând spre trenul care urma să-l ducă acasă şi lăsându-mă pe trotuarul aglomerat, cu un cadou extraordinar: câteva ore de pierdut prin Londra. Până şi Ebenezer Howard ar fi înţeles acest sentiment – măcar în tinereţe. Când s-a întors din SUA, după ce stătuse câţiva ani în gospodăria unui fermier din Nebraska, a fost încântat de oraşul său natal. După cum a scris mai târziu, o simplă călătorie cu omnibusul îi dădea un fior plăcut, aproape visceral: „De multe ori, în asemenea momente, mă stăpânea un sentiment ciudat, de fericire extatică… Străzile aglomerate, semn al bunăstării şi prosperităţii, înghesuiala, confuzia şi dezordinea mă atrăgeau şi mă simţeam plin de încântare.“

Articolul a apărut în revista National Geographic din decembrie 2011



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*