Lâna de aur din Peru

Muntenii peruani adună turmele de vicuña sălbatice, continuând tradiția strămoșilor lor incași. Foto: Beth Wald

Munții din Peru ascund una din comorile Anzilor: lâna de vicuña, fină ca borangicul.

Text: Kim MacQuarrie, Foto: Beth Wald

Alerg pe un câmp, la 4.500 m altitudine, în îndepărtata provincie Puno din sudul Anzilor peruani. Munți colțuroși și ghețari albăstrui se profilează în depărtare. Brusc, văd venind în goană către mine un grup de vreo 30 de vicuña – verișoare sălbatice, cu gâtul lung, cu llamele, alpaca și guanaco. Ar fi cazul să fiu pregătit, pentru că iau parte la un chaccu sau „adunat” de vicuña, alături de peste 300 de păstori din Anzi. Vicuña sunt animale foarte prețuite pentru lâna lor, considerată una dintre cele mai fine fibre naturale din lume și denumită uneori „aurul din Anzi”. Conform planului, trebuie să prindem câteva sute de asemenea animale sălbatice într-un cerc uman uriaș, apoi să strângem treptat „lațul” ca să le adunăm, fără a le stresa. Această metodă de captură, pe care o foloseau și incașii cu secole în urmă, a fost recent reluată abia după ce vicuña au început să-și revină, pentru că specia ajunsese la un moment dat la un pas de dispariție.

Deși dau o mână de ajutor la prinderea animalelor, n-am venit aici ca să prind vicuña. În schimb, caut materiale textile țesute de meșteri locali din lâna lor.

E aproape prea târziu când remarc că în șirul de oameni s-a căscat o mare „gaură”, spre care se năpustește toată turma de animale de culoarea scorțișoarei. Mă uit în jur și îmi dau seama că sunt singurul om disponibil care poate „astupa” gaura. Instinctiv, îmi ridic mâinile și încep să alerg pe terenul abrupt, împiedicându-mă de smocuri îngălbenite de iarbă ichu și încercând să aspir cât de mult oxigen pot din aerul rarefiat al Anzilor. Exact când ajung în dreptul spărturii, animalele se întorc în direcția opusă. O localnică cu o fustă lungă, petrecută, și cu părul negru împletit în două cozi, îmi aruncă un zâmbet. Am devenit și eu acum o verigă din lanțul uman de câțiva kilometri.

Pasiunea mea pentru lâna de vicuña a început cu un sfert de secol în urmă, în vechiul oraș incas Cusco, aflat sus, în Anzi. Sunt antropolog de profesie și colecționar din fire. Casa mea din Colorado e decorată cu arcuri și săgeți din Amazon, măști cioplite în Papua Noua Guinee și mătăsuri țesute în Laos. Pe toate le-am achiziționat în călătoriile mele. În timp ce exploram Peru, prin anii ̓80, am aflat că formidabilele țesături de mână erau făcute cu vreo 20-30 de ani în urmă.

Tehnicile tradiționale de țesut – transmise timp de secole din generație în generație – se pierdeau rapid.

Într-o seară, într-o prăvălie micuță din Cusco, tocmai mă uitam printr-un teanc de țesături când stăpâna prăvăliei mi-a spus cu voce mică: „Incașii purtau haine făcute din lână de alpaca, dar împăratul incașilor, care era considerat un zeu, purta lână de vicuña.”

„Aveți ceva din lână de vicuña?” am întrebat imediat.

„Nu”, mi-a răspuns ea cu tristețe. „Vicuña aproape au dispărut, din cauza vânătorii. De zeci de ani n-a mai țesut nimeni nimic din lâna lor.”

De atunci, mi-am tot dorit să găsesc o țesătură din lână de vicuña. Așa încât imaginați-vă încântarea mea când am aflat de la un prieten nu doar că țesăturile tradiționale fuseseră readuse la viață în Peru, dar și că populația de vicuña se refăcea. Era timpul să mă întorc.

Cusco, unul dintre orașele mele preferate, e situat la o altitudine de 3.400 de metri. Deține unele dintre cele mai frumoase ruine incașe din America de Sud, pentru că a fost capitala Imperiului Incas – înainte ca spaniolii să cucerească teritoriile care astăzi fac parte din Peru.

Mă plimb pe una dintre străduțele pietruite ale orașului. Mâna mea mângâie un zid incas. Blocurile negre și lucioase sunt atât de strâns îmbinate, încât chiar și la 500 de ani după ce au fost așezate nu ai putea strecura niciun vârf de ac între ele.

Mă opresc într-o cafenea. Sunt cam încordat și am o ușoară durere de cap din cauza altitudinii mari. Doamna din spatele tejghelei mă convinge să renunț la cafea și să încerc un mate de coca, un ceai de frunze de coca – aceleași din care se produce cocaina (doar că infuzia eliberează doar o cantitate mică de stimulent).

„Dacă te doare capul din cauza înălțimii”, îmi spune ea îngrijorată, „ăsta e cel mai bun leac”. Dau de dușcă o ceașcă, apoi încă una. În scurtă vreme, mă simt suficient de bine cât să mă apuc să hoinăresc prin piața de meșteșugari, unde localnicii vând charango (un fel de mici chitare) confecționate din cochilii de armadillo, bărdace cioplite și reproduceri de vase incașe în nuanțe de ruginiu, cafeniu, negru-cărbune și roșu. Nu prea se găsesc însă textile. Pentru așa ceva va trebui să-mi croiesc drum spre cunoscutul Centru pentru Textile Tradiționale din Cusco.

Îl descopăr pe Avenida del Sol, lângă templul Quoricancha, închinat soarelui – un complex masiv, cu o lucrătură excepțională în piatră. Intrând într-o sală mare, văd țesături așezate maldăr pe rafturi sau atârnate de pereți. În spate remarc șase femei așezate pe podea, discutând în limba quechua în timp ce lucrează pe gherghefuri petrecute în jurul taliei, și proptite pe o stinghie de lemn. Femeile cu părul negru împletit în cozi poartă haine colorate în roșu, albastru și ocru. Mă uit cum degetele lor pricepute transformă sculurile de lână colorată în țesături sofisticate.

„Aveți și țesături din lână de vicuña?” o întreb pe vânzătoare.

„Nu. Tot ce vedeți aici e făcut din lână de alpaca sau oaie.”

„De ce?”

„Fiindcă lâna de vicuña e extrem de scumpă”, îmi explică ea.

A doua zi de dimineață iau autobuzul pentru o cursă de o oră spre nord-vest, până la Chinchero, o așezare incasă celebră pentru țesăturile sale. Acolo trebuie să întreb de Nilda Callañaupa Alvarez, fondatoarea Centrului. Astăzi, ea e la cooperativa din Chinchero (una dintre cele nouă comunități de țesătoare care fac parte din Centru). Nilda va ști în mod sigur unde pot găsi țesături din lână de vicuña. Autobuzul are un traseu șerpuit, printre ogoare pe care țăranii încă despică pământul cu pluguri de lemn trase de boi. E sezonul de semănat cartofi, iar câmpurile sunt pline de brazde cafenii. O femeie așezată în fața mea ține strâns pe genunchi o sacoșă cu niște cartofi mici, liliachii și aproape la fel de zbârciți ca și mâinile ei. O întreb ce fel de cartofi sunt. Știu că, istoric vorbind, cartoful a fost cultivat pentru prima dată în Anzi acum vreo 8.000 de ani și că localnicii cresc un număr amețitor de varietăți: cinci mii. Dar eu aproape că nu pot să fac diferența între diversele soiuri.

„Chuños”, îmi spune femeia, zâmbind și dezgolindu-și astfel doi dinți de sus îmbrăcați în aur. „Pentru supă.” Chuños sunt cartofii care au fost lăsați afară, ca să înghețe de mai multe ori, apoi au fost uscați la soare. Se pare că, de fapt, deshidratarea prin congelare a fost inventată în Anzi. Femeia îmi înmânează un chuño lung de vreo 7-8 cm. E foarte ușor, ca o bucată de spumă poliuretanică.

După o jumătate de oră ajungem în Chinchero. Vechi ziduri incașe, punctate de goluri trapezoidale, mărginesc centrul colonial al orașului, încadrat de clădiri văruite în alb și cu acoperișuri de țiglă. Îmi croiesc drum printr-un portal spre piața în aer liber, unde femei purtând pălării cu boruri largi și fuste și șaluri colorate și-au întins pe tarabe țesături și diverse alte mărfuri. Fiecare așteaptă răbdătoare lângă marfa ei, gata să negocieze. Turiștii hoinăresc printre ele. Unii se târguiesc, alții pleacă deja cărând genți cu broderii în culori vii sau bucăți pătrate de material numite llicllas în quechua.

Câteva străzi mai încolo, pe un drum îngust, văd o inscripție atârnată deasupra unei uși duble, anunțând că acolo se află cooperativa. Înăuntru o găsesc pe Callañaupa făcând o demonstrație de țesut în fața unui grup mare de țesători din alte țări. În depărtare se văd Munții Urubamba – cu câteva piscuri încununate de zăpezi – ridicându-se din Valea Sacră, udată de un râu pe care tradiția incasă îl considera sfânt.

„Puteți prepara vopseaua în orice cantitate doriți”, spune Callañaupa în fața publicului ei, într-o engleză cu accent spaniol. „Dar aveți grijă să folosiți aceleași proporții. După ce vopseaua s-a încălzit, e gata.”

O urmăresc cum așază ghemotoace de lână albă de alpaca într-un cazan de metal în care acum clocotește o vopsea neagră, făcută dintr-o ciupercă. Țesătorii invitați își iau notițe sau filmează scena. În timp ce Callañaupa amestecă in cazan, le povestește cum a recuperat date despre această vopsea neagră dintr-o comunitate îndepărtată, pe care a vizitat-o în Anzi.

„Mai era acolo un bătrân care și-a amintit cum se pregătește vopseaua”, spune ea, amestecând fiertura neagră cu un băț lung de lemn. „Bătrânul m-a dus în junglă și mi-a arătat o plantă. Am văzut că pe ea creștea o ciupercă neagră. Nu mai folosiseră ciuperca pentru vopsit de ani de zile.” O cursantă vioaie din Canada, pe nume Judie Crosbie, observă că îmi iau notițe și îmi șoptește: „Nilda chiar a recuperat tehnicile străvechi ale țesătorilor din Anzi. A salvat metodele tradiționale. Tot ce e aici de vânzare e făcut de mână, din materiale naturale. Și cu modelele vechi.”

Afară, în curte, femeile din cooperativă încep să servească prânzul. Una îmbrăcată în roșu și negru, tipic pentru comunitatea din Chinchero, îmi înmânează o farfurie cu friptură de porcușor de Guineea, cu garnitură de cartofi mici, uscați la frig, aceiași „chuño”. Porcușorii de Guineea cu chuño sunt în Anzii peruani  echivalentul unui cheeseburger cu cartofi prăjiți în Statele Unite.

„Doriți niște mate de coca?” mă întreabă ea. Încuviințez din cap, iar femeia se întoarce cu o ceașcă aburindă și un zâmbet larg. Am sentimentul unei mari întruniri de familie, în care localnicele în costume viu colorate își fac de lucru pe lângă mai mulți gringo îmbrăcați în haine terne, ca mine.
Friptura de porc de Guineea e gustoasă, dar plină de oase mici. În timp ce le aleg cu grijă, Tim Wells, un artist american zvelt, din California, ia loc lângă mine. „Eu am început să vin aici de pe la sfârșitul anilor 1990”, îmi mărturisește el. „Pe atunci, tinerele țesătoare lucrau cu fire sintetice, fiindcă majoritatea turiștilor nici nu știau să le deosebească de cele autentice. Țesătoarele de atunci reușeau să termine în câteva zile un obiect la care un țesător tradițional ar fi lucrat și o lună. Apoi a apărut Nilda.”

Ocupându-se atent de friptura lui, îmi dă detalii despre Callañaupa. În tinerețe, Nilda a cunoscut un cuplu american, un antropolog și soția lui, care trăiau aici, și a fost de acord să-i învețe să țeasă. Mai târziu, avea să devină prima femeie din Chinchero absolventă de universitate. Eu am cunoscut-o la un workshop la San Francisco.”

Lasă furculița jos. „Femeia asta e o forță. Ea a înființat în mai multe comunități cooperative care acum au de lucru mai mult decât pot duce.”

Nerăbdător să văd cât mai mult, mă plimb prin magazinul cooperativei, minunându-mă de modele, de culorile naturale atât de vii, de felul în care se așază firele în țesătura făcută cu trudă. Cumpăr o bucată mare de material, făcută la Accha Alta. E o lliclla cu țesătură bătută, cu modele geometrice asortate în tonuri de roșu, roz, ambră întunecată și verde de frunză. Știu exact unde o voi așeza în casă. Dar oricât de fină ar fi această lucrătură, eu încă jinduiesc după acele țesături făcute special pentru mai-marii Imperiului Incas. O țesătură din lână de vicuña. O găsesc pe Callañaupa și o întreb ce mă interesa: „Țesătoarele tale folosesc și lână de vicuña?”
„Ce n-aș da eu… Dar e prea scumpă”. Îmi răspunde. „Va trebui să te duci direct acolo unde sunt vicuña. Va trebui să participi la un chaccu.”

Așa se face că, o săptămână mai târziu, mă aflu printre cei care adună turmele de vicuña în Anzi, lângă Picotani, un sătuc pierdut în sudul Perului. Cam la o oră după ce am „astupat” zidul nostru de oameni, mă uit cum vicuña se adună unele în altele, ca o turmă de vite, și devin surprinzător de calme. Sunt mânate cu mare ușurință în țarcuri aranjate mai jos, în vale.
ân dimineața următoare mă trezesc devreme să văd cum sunt tunse animalele de lâna lor moale. Bărbați în poncho-uri țesute și sandale cu tălpi din anvelopă le prind una câte una și le bagă într-un țarc. Cei mai mulți dintre bărbați au în obraz umflătura unui șomoiog de frunze de coca, pe post de energizant. Mă apropii de Juan Jose Vega Quispe, directorul regional pentru agricultură, care le strânge prietenos mâna tuturor celor din jur. În timp ce bărbații tund cei circa 5 cm de lână de pe fiecare animal, cu aparate electrice speciale, și o înlătură ca pe o plapumă, Vega îmi împărtășește câteva informații despre vicuña.
„Se estimează că în Anzi, în perioada Imperiului Incas trăiau cam două milioane de vicuña. Erau animale protejate. Apoi au sosit spaniolii și au început să le vâneze pentru carne.”

Vega se ridică bruscă ca să ajute doi bărbați să trântească o vicuña la pământ și să o imobilizeze. Dar continuă să-mi vorbească peste umăr: „Până în anii 1960, abia dacă mai rămăseseră 6.000 de exemplare de vicuña aici, sus, în munți…”
De atunci, legile stricte împotriva vânatului acestor animale, crearea unei rezervații întinse și interzicerea exportului de lână de vicuña au permis speciei să își revină spectaculos.
„În 1981, în Peru existau deja 75.000 de exemplare,” continuă Vega, „iar astăzi avem aproape 190.000. E un miracol!” exclamă el, ajutându-i pe oameni să pună din nou pe picioare vicuña proaspăt tunsă.

Specia și-a revenit atât de bine, îmi spune Vega, încât în 2003 Peru a stabilit să se organizeze în fiecare an, în iunie, o săptămână națională de chaccu. Ca urmare, se țin aproape 200 de chaccu în fiecare an.
Mă plimb împreună cu Vega pe lângă șopronul unde sunt tunse animalele. Doi câte doi, bărbații scot afară câte o vicuña tunsă, care arată de parcă ar fi în pielea goală. Animalele sunt eliberate una câte una și țâșnesc imediat spre piscurile cafenii, simțindu-se din nou libere.

Mă reîntorc în țarc, unde mă uit cum lâna de vicuña e făcută sul, pusă într-un sac de plastic, etichetată și cântărită cu grijă. Ridic de jos un sac. Îl simt ușor ca borangicul în mâna mea. Toată lâna de pe o vicuña abia dacă are 3 kg. „Ce o să facă acum cu ea?”, întreb. „Oamenii ăștia sunt păstori, nu țesători”, îmi reamintește Vega. „Comunitatea vinde lâna, dar prețul ei e atât de mare, încât țesătorii locali nu și-l permit.” Doar în câteva locuri, îmi mai spune Vega, au ajuns să stăpânească arta de a țese lâna de vicuña cu aparate speciale. „Dacă vrei să găsești haine făcute din lână de vicuña, du-te în Arequipa. Acolo ajunge o mare parte din material”, adaugă el.

Îi urmez sfatul și, câteva zile mai târziu, sosesc în Arequipa, un oraș colonial din sudul Anzilor peruani. Înconjurată de vulcani activi, Arequipa e clădită aproape în întregime din rocă vulcanică albă.
ân apropierea pieței centrale, Plaza de Armas, reperez Kuna, un magazin pretențios care vinde îmbrăcăminte de calitate excelentă, din alpaca. Mi se spune că au acolo și haine din lână de vicuña. Printre vrafuri de șaluri și pulovere din alpaca, descopăr un stand separat cu ceva pentru care am străbătut mii de kilometri ca să văd: îmbrăcăminte de culoarea scorțișoarei, din lână de vicuña de cea mai bună calitate.

Studiez atent pelerine care se vând cu aproape 7.000 $, șaluri care ajung la 1.000 $ și eșarfe la nu mai puțin de 600 $. Toate prețurile reprezintă cam o treime din ce ar trebui să plătesc pentru ele în afara Peruului.
Mângâi cu degetul o țesătură ca un fulg. E irezistibilă. Îmi aleg o eșarfă expusă într-o cutie de lemn. Se vinde împreună cu un cartonaș care confirmă proveniența lânii și prezintă revenirea recentă a speciei numite vicuña. În seara respectivă iau cina într-un restaurant rustic numit Sonccollay – un cuvânt care în quechua înseamnă aproximativ „din toată inima” – ale cărui ferestre dau spre catedrala din piatră albă construită în secolul al XVII-lea și spre Plaza del Armas din Arequipa, verde și atent îngrijită. Restaurantul se laudă că oferă rețete incașe și pre-incașe. Proprietarul și totodată bucătarul, Walter Bustamante Cano, îmi amintește de actorul spaniol Javier Bardem.
„Tot ce servim aici e preparat în stilul incașilor”, spune Bustamante, căruia în mod clar îi face plăcere să socializeze cu clienții. „Gătim carnea pe roci din lavă, cu ierburi și mirodenii locale.” Când îl întreb cum a aflat de aceste rețete incașe, mă fixează cu ochii lui întunecați. „Studiind modul de viață incas descris în cronicile spaniole coloniale. Călătorind în lung și-n lat prin Peru și vorbind cu oamenii care trăiesc la țară.”

Am rezerve cu privire la carnea gătită pe roci din lavă, dar gustând dintr-o entrada cu ardei locali umpluți cu compot de porumb, urmată de o halcă de carne de alpaca cu garnitură de cartof copt și dovleac, îmi dau seama că incașii – sau cel puțin clasele de sus – nu mâncau rău deloc! Mâncarea e absolut delicioasă. Privind de la masa mea spre Plaza del Armas, deschid cutia de lemn care conține noua mea eșarfă din lână de vicuña – o eșarfă pe care în mod sigur ar fi admirat-o orice împărat incas. Și nu pot să nu mă gândesc cu recunoștință la țesăturile din lână de vicuña, ca și la alte tradiții din Anzi – pe cale de dispariție acum, dar care au fost salvate și recuperate cu atâta răbdare din negura trecutului. Nu mai încape îndoială: lumea e mult mai bogată datorită lor.

Îmbrăcate de sărbătoare, femeile quechua (mai sus) mai schimbă câte o glumă în Chincero, un sat din Anzi. Foto: Beth Wald

Scriitor și antropolog, Kim McQuarrie e autorul cărții Last Days of the Incas (Ultimele zile ale incașilor). Fotograful Beth Wald a străbătut America de Sud în lung și-n lat, făcând numeroase fotografii.

 

* Reportaj apărut în editția de vară 2013 a NG Traveler România.

Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*