Unde am fi fără eșecuri?

Amiralul Robert E. Peary. „Găsește o cale sau fă una“ – spunea exploratorul, privind peste gheața arctică în cea de-a treia încercare a sa de a ajunge la Polul Nord, în 1909. A spus că a reușit în acel an – o afirmație contestată de unii. Foto: Robert E. Peary, National Geographic Creative

La sfârșitul secolului al XIX-lea, un inginer suedez între două vârste, angajat al oficiului de brevete, captivat de promisiunea și posibilitățile tehnologiei, a avut o idee radicală: de ce să nu zboare într-un balon cu hidrogen pentru a deveni primul care descoperă Polul Nord, pe atunci la fel de misterios și necunoscut ca Marte? Ani de zile, exploratorii încercaseră să ajungă la pol pe uscat; mulți au murit încercând. O expediție aeriană – argumenta Salomon August Andrée – ar elimina o mare parte din risc. Și astfel, într-o zi vântoasă din iulie 1897, cu sprijin din partea lui Alfred Nobel și a regelui Suediei, Andrée și doi colegi mai tineri au urcat în nacela unui balon cu diametrul de 20 m, pe Insula Danes, din Arhipelagul Svalbard. Echipa a luat sănii de lemn, mâncare pentru mai multe luni, porumbei voiajori pentru a transmite mesaje și chiar un smoching pe care Andrée spera să-l poarte la finalul călătoriei. În timp ce jurnaliștii și susținătorii aplaudau și făceau cu mâna, ei s-au înălțat în aer, propunându-și să fie purtați spre un loc pe care niciun om nu-l văzuse.

Text: Hannah Bloch

De-ndată ce s-au ridicat în aer, vântul a zguduit balonul. Ceața a înghețat pe el, îngreunându-l și trăgându-l în jos. Eagle a plutit timp de 65 de ore și jumătate, uneori atingând Oceanul Arctic. Treizeci și trei de ani mai târziu, niște vânători de foci au dat de cadavrele înghețate ale lui Andrée și echipajului său – alături de aparatele de fotografiat și jurnalele lor, care dezvăluiau că fuseseră obligați să aterizeze pe o banchiză la 480 km de Polul Nord. Cei trei pieriseră în timpul unei călătorii groaznice de trei luni spre sud.

Eșecul – niciodată căutat, mereu temut, imposibil de ignorat – este spectrul care planează asupra oricărei încercări de explorare. Totuși fără usturimea eșecului care să ne îndemne să reevaluăm și să regândim progresul ar fi imposibil. („Încearcă din nou. Eșuează din nou. Eșuează mai bine“ – scria Samuel Beckett.) Astăzi există o recunoaștere tot mai mare a importanței eșecului. Educatorii se gândesc cum să-i facă pe copii să nu fie stânjeniți de el. Școlile de afaceri predau lecții despre el. Psihologii studiază cum îi facem față, urmărind de obicei îmbunătățirea șansei de succes. De fapt, însuși cuvântul „succes“ este derivat din latinescul succedere, „a urma după“; iar lucrul după care urmează, da, este eșecul. Unul nu poate exista fără celălalt. Oceanograful Robert Ballard, veteran participant la 130 de expediții submarine și descoperitorul Titanicului, numește această interacțiune yin-yangul succesului și al eșecului.

Chiar și în cea mai nefericită formă a lor, eșecurile oferă informații care ne ajută să procedăm diferit data următoare. „Am învățat cum să nu mă cațăr în primele patru dăți când am încercat să urc pe Everest – spune alpinistul Pete Athans, care a ajuns pe cel mai înalt vârf din lume de șapte ori. Eșecul îți dă o șansă să-ți perfecționezi modul de abordare. Îți asumi riscurile din ce în ce mai inteligent.“ În cazul lui, asta a însemnat eficientizarea echipei sale și alegerea unor trasee mai puțin dificile pentru prima sa ascensiune reușită, în 1990.

Eșecul ne amintește și faptul că norocul are un rol în orice acțiune. Cățărătorul Alan Hinkes, membru al clubului restrâns al alpiniștilor care au urcat pe cele mai înalte vârfuri ale lumii, a avut partea lui de ghinioane: și-a rupt brațul, și-a străpuns piciorul cu o creangă „ca o suliță medievală“, a strănutat cu atâta putere aproape de vârful muntelui Nanga Parbat, din Pakistan, înalt de 8.126 m, încât a făcut hernie de disc și a trebuit să abandoneze ascensiunea. „Probabil ar trebui să fiu mort“ – recunoaște el. Dar „nu am avut eșecuri. Am avut cvasieșecuri sau ratări la limită.“

Pentru majoritatea exploratorilor, un singur eșec contează cu adevărat: acela de a nu se întoarce vii. Astfel de finaluri tragice pot cuceri imaginația noastră, a celorlalți, mai mult decât succesul. Robert Falcon Scott, care a murit împreună cu echipa lui după ce a ajuns la Polul Sud, în 1912, este considerat erou în Marea Britanie. Australienii sunt mișcați de o expediție dezastruoasă de la sud la nord din secolul al XIX-lea, care s-a terminat cu moartea liderilor echipei. Aceste povești ne rămân în minte din același motiv din care rămân și propriile eșecuri: „}inem minte eșecurile noastre pentru că încă le analizăm“ – spune Ballard. Succesul, pe de altă parte, „este lăsat repede în urmă“. Iar prea mult succes poate duce la încredere excesivă, care, la rândul ei, poate duce la eșec. În sezonul din 1996 al ascensiunilor pe Everest, în care au pierit 12 alpiniști, specialiștii în alpinism au considerat în mod greșit că „muntele era asigurat și bine pregătit pentru ascensiune – spune Athans, care a ajutat la dirijarea operațiunilor de salvare. În realitate, formulele te bagă în bucluc.“ Eșecul te ține cu picioarele pe pământ.

Cercetătorii științifici ezită să-și recunoască public nereușitele. Reputațiile și finanțările viitoare depind de perceperea succesului. Dar în ultimul deceniu, cel puțin șase publicații – mai ales din domeniul medicinei și al conservării naturii – au solicitat rapoarte despre experimente, studii și teste clinice eșuate. Argumentarea: Rezultatele „negative“ pot produce în cele din urmă niște efecte pozitive.

Lumea afacerilor, mai ales domeniul high-tech, cu companiile sale care se dezvoltă și eșuează rapid, înțelege deja valoarea rezultatelor negative, dacă acestea sunt necostisitoare și necatastrofale. Pentru a încuraja întreprinzătorii, Banca ABN AMRO, din Olanda, a înființat un Institut al Eșecurilor Geniale. Eli Lilly & Co., gigantul farmaceutic, a început acum două decenii să organizeze „petreceri pentru rezultate orientate spre cercetare și dezvoltare“ – petreceri pentru eșecuri – în onoarea datelor adunate din testele pentru medicamente care nu au funcționat. (Cam 90% dintre toate testele de acest gen eșuează). Unele fundații au început chiar să ceară beneficiarilor de granturi să raporteze atât eșecurile, cât și succesele.

Liderii din afaceri caută adesea lecții simple din eșecuri, dar beneficiază și de pe urma eșecurilor mai răsunătoare. O profesoară de la Școala de Afaceri Harvard a fost atât de impresionată de un eșec emblematic din domeniul explorării, vechi de un secol, încât a scris un studiu de caz despre el – pentru a-i învăța pe studenții ei despre leadership. Istoricul Nancy Koehn crede că a predat cel puțin de o sută de ori povestea exploratorului polar de origine irlandeză Ernest Shackleton. Expediția acestuia de traversare a Antarcticii, între 1914 și 1916, a fost sortită eșecului atunci când nava sa, Endurance, a rămas prinsă în gheață. Obiectivul lui Shackleton s-a transformat rapid din a explora în a se asigura că el și echipajul lui se vor întoarce în siguranță acasă.

„Este un eșec imens din perspectiva explorării, nu? – spune Koehn. Dar este inspirator, în parte pentru că este un eșec. Ne aflăm într-o eră a infracționalității corporatiste, iar companiile sunt chemate să dea socoteală și spun: «Nu e vina mea.» Dar el a zis că, pentru Dumnezeu, va face ordine. Și-a asumat răspunderea pentru încurcătură.“ Shackleton i-a dus acasă teferi pe cei 27 de bărbați din echipa lui. „A gestionat foarte bine situația de criză“ – spune Koehn. Prin el, studenții ei „învață despre perseverență și rezistență și multe lucruri despre gesturi mărunte“. Shackleton avea grijă să dea tuturor oamenilor săi căni cu lapte fierbinte dacă observa chiar și unul singur care era obosit.

Perseverență. Rezistență. Adaptabilitate și gestionare a crizei. Toate sunt teme-cheie în explorare, ca și în viața obișnuită. Și privirea lucrurilor în context este de ajutor: exploratorii tind să privească pe termen lung, recunoscând natura iluzorie a eșecului și a succesului. „Tratează-i la fel pe impostorii (eșecul și succesul) aceia doi“ – sfătuia Kipling în poemul său If. „Asta este și părerea mea“ – spune exploratorul speolog Kenny Broad. Mulți dintre colegii lui au pierit în scufundări la adâncime, în întuneric, prin labirinturi de peșteri. „Poți avea noroc într-o scufundare. Ai noroc de câteva ori și începi să crezi că este o abilitate. Succesul și eșecul în explorarea inovativă reprezintă o linie foarte subțire.“

Expediția în balon a lui S. A. Andrée a fost inovativă pentru vremurile sale și a eșuat, dar „în aviație nu știi până nu încerci“ – subliniază Urban Wråkberg, istoric al științei de la Universitatea din Tromsø, Norvegia. În cele din urmă, tehnologia îmbunătățită a contribuit la rezolvarea problemelor aviației în Arctica (primul zbor reușit la Polul Nord a avut loc la trei decenii după încercarea lui Andrée) și a deschis nenumărate alte uși. Legăturile ascendente la sateliți, comunicațiile sigure și progresele din meteorologie și asistența robotizată sunt doar câteva inovații care au împins mai departe limitele explorării. Dar chiar și Ballard, ale cărui descoperiri importante au fost asistate de roboți, observă că tehnologia „nu face totul posibil“.

Și asta este un lucru bun. „Dacă înlături incertitudinea, înlături motivația – spune Athans. A vrea să-ți depășești înțelegerea este natura condiției umane. Nu are niciun farmec să ajungem acolo unde știm deja că putem ajunge.“

* Articol apărut în NG sept 2013



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*