Reinhold Messner – Cel mai mare alpinist

Imagine articol

Aparent nesubordonat legilor fizicii, Reinhold Messner s-a propulsat pe cele mai inalte varfuri – si pe culmile existentei sale.

Alpinistii vorbesc despre “calea” muntelui – traseul care te duce spre varf de‑a curmezisul unui perete. Calea vietii lui Reinhold Messner, acel traseu care il descifreaza si il defineste, a fost, fara discutie, Expeditia memoriala austro-germana Sigi Löw, din 1970, pe Nanga Parbat. Muntele nord-pakistanez este unul dintre optmiarii lumii – al noualea, la cei 8.126 de metri ai sai, din cei 14.

Dupa numeroase expeditii esuate, uneori cu consecinte fatale, el a fost cucerit pentru prima data in 1953 de catre marele alpinist austriac Hermann Buhl. “Pe vremea mea, cea mai dificila escalada din punct de vedere tehnic nu era cucerirea unui varf – spune Reinhold.

Cu siguranta, cel putin in lumea germanofona, era versantul sudic al lui Nanga Parbat, Peretele Rupal.” Pana si victoriosul Buhl, care urcase pe versantul nordic, fusese intimidat de acest perete masiv, pe care l‑a descris, cu evidenta uimire, drept “cel mai inalt perete montan din lume, care plonjeaza peste 5.000 de metri, din varf direct intr-un abis de nepatruns”.

Conducatorul expeditiei, Karl Maria Herrligkoffer, nu era alpinist, insa fratele lui vitreg, Willy Merkl, murise pe Nanga Parbat (in memoria lui, cateva din reperele muntelui ii poarta numele), iar Herrligkofer venise aici cu aceeasi atitudine razbunatoare si obsesiva fata de munte pe care o avea Ahab fata de balena lui. Pana pe 26 iunie 1970, taberele de mare altitudine ale expeditiei si corzile fixe fusesera instalate cu truda, pe o vreme potrivnica, pana la 7.350 de metri, adica pana la Culoarul Merkl, un lung coridor stancos vertical care trebuia sa duca spre varf.

O incercare de a atinge varful esuase, iar expeditia avea saptamani intarziere. Acum, Reinhold, Gunther, fratele lui, si Gerhard Baur stateau inghesuiti in unicul cort de trei persoane care alcatuia Tabara V, la baza culoarului, in asteptarea tentativei finale. La sugestia lui Reinhold, fusese alcatuit un plan detaliat. La primirea prognozei meteo pentru ziua urmat,oare, Tabara de Baza urma sa le semnalizeze printr-o racheta rosie pentru vreme proasta sau una albastra pentru vreme buna.

Daca racheta era rosie, Reinhold urma sa atace singur varful, intr‑o ascensiune-fulger, la intrecere cu vremea. Daca prognoza era buna, trebuia sa fie o ascensiune de echipa. In acea seara, la ora 8, o racheta rosie a luminat cerul. Reinhold a plecat dis-de-dimineata, pe intuneric, fara a lua cu el nici un fel de echipament, in afara de coltari si piolet, in timp ce Gunther si Baur au inceput sa instaleze corzi pe primii 200 de metri ai culoarului, pentru a-l ajuta la coborare.

Pana in acel moment, Gunther fusese alaturi de Reinhold in toate momentele ascensiunii; acum, fratele sau mai mare – vesnicul conducator, obisnuit sa faca mereu cum voia el – se afla pe drumul spre varf si spre glorie, in timp ce el ramasese sa descalceasca o adunatura de corzi inghetate.

Ceva in mintea sa a cedat si, lasand balta corzile, a luat‑o la goana dupa fratele lui. In 4 ore, Gunther a parcurs cei 600 de metri pe verticala ai Campului de Gheata Merkl. “Cu siguranta – dupa cum spune Reinhold – si‑a atins limita pentru a ma prinde din urma.” Efectele extraordinarului efort al lui Gunther au inceput sa se vada repede. Era ora 5, in dupa‑amiaza aceleiasi zile, cand cei doi frati si‑au strans mainile pe varf. O ora mai tarziu – destul de mult timp – au inceput coborarea.

Lent si slabit, Gunther ezita sa coboare pe dificilul traseu de la urcare. Ingrijorat, Reinhold a cautat un traseu mai rapid spre poalele muntelui, mergand spre vestul crestei, acolo unde, la lasarea intunericului, s‑au strans unul in altul pentru ceea ce trebuie sa fi fost cea mai groaznica noapte din viata lor.

Sub lumina sclipitoare a stelelor, temperatura noptii a scazut pana la minus 40°C. In lipsa cortului, singura lor protectie era o folie de supravietuire. Nu aveau nici hrana, nici apa si fusesera deja multe ore in “zona mortii”. Gunther incepuse sa halucineze, pipaind o patura imaginara.

“E foarte greu – spune Reinhold. La mari altitudini, nu exista suficient oxigen care sa ajunga in sange, deci arderile nu au loc, asa ca nu te incalzesti. Instinctiv, stai treaz cat mai mult posibil. Te fortezi cat poti prin gandire, pentru ca sangele sa circule. Ne spuneam unul altuia: «Misca‑ti degetele de la picioare, nu adormi»… Daca adormi de-a binelea, poti usor sa te duci.”

Pana dimineata, starea lui Gunther devenise critica. Apoi, dintr‑o data, a parut ca sosesc ajutoare. Dedesubtul bivuacului lor au aparut figurile lui Peter Scholz si Felix Kuen, urcand dinspre Tabara IV, croindu‑si drumul spre varf pe poteca deschisa de cei doi frati. Proasta comunicare care a urmat apoi intre cele doua echipe, care strigau una la cealalta de la o distanta cam cat un teren de fotbal, ramane unul dintre incidentele cel mai neconvingator explicate ale epopeii Nanga Parbat.

Scholz si Kuen sunt morti acum, asa ca nu mai pot fi intrebati. In orice caz, ei nu si-au dat seama de situatia critica. La randul lor, fratii Messner n‑aveau cum sa stie ca racheta rosie, semnalizand vreme proasta, fusese trasa din greseala. De fapt, vremea era perfecta, iar Scholz si Kuen urcau pentru a atinge varful, nu pentru a‑i salva pe ei.

Depasit de tovarasii sai, Reinhold a luat o hotarare indrazneata: el si Gunther vor cobora pe Versantul Diamir, pe cealalta parte a muntelui. “Cand stai acolo sus, in apropierea culmii, si privesti spre versantul Diamir, acesta arata ca o panta inzapezita foarte lina” – spune Steve House, un american care a urcat Peretele Rupal in stil alpin, impreuna cu partenerul sau, Vince Anderson, in 2005. “E aproape plana; e o drumetie usoara – spune el despre prima parte a coborarii. Peretele Rupal este imens, e periculos, inspaimantator. Inteleg perfect de ce au luat acea hotarare.”

Versantul Diamir fusese urcat doar de doua ori inainte, iar Reinhold se orienta dupa instinct. Noaptea, el si Gunther au facut un al doilea bivuac scurt, la 6.500 de metri. In ziua urmatoare, sub un soare necrutator, au continuat coborarea. Pana la 6.000 de metri, Gunther isi revenise partial si se parea ca se aflau pe drumul bun spre casa. “Dupa al doilea bivuac, puteam intrevedea, mai mult sau mai putin, un traseu de coborare – spune Reinhold.

Poti sa‑si faci o imagine asupra unui munte privindu‑l de jos, de la o anumita distanta, dar niciodata cand privesti de sus, iar asta e important de inteles… Cand vii de sus, vezi doar abisul; n‑ai de unde sti: «O iau la dreapta, o iau la stanga», si asta a fost si motivul pentru care am fost obligat s‑o iau inainte la coborare.” Dupa propriile aprecieri, Reinhold a ajuns in cateva randuri cu peste o ora in fata fratelui sau si nu-l mai putea vedea sau auzi.

Chiar daca viteza fusese dintotdeauna atuul lui, probabil ca inca nu intelesese ca aceasta viteza era supranaturala. Bajbaind pe drumul de coborare, calauzit doar de instincte, l‑a lasat pe Gunther in urma. Cand a vazut un parau, a baut apa pentru prima data in 4 zile. Usurat, a asteptat ca Gunther sa‑l prinda din urma. Insa Gunther n‑avea sa mai apara.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*