Eroul

Un adventurier modest. Ca alpinist, Edmund Hillary era bine pregătit pentru Everest. Celebritatea l-a luat prin surprindere. ”Simţeam că lumea alpiniştilor va fi foarte interesată de succesul nostru – spune el – însă nu-mi imaginam reacţia presei şi a marelui public.” Mânat de un sentiment de solidaritate cu şerpaşii, locuitorii de la poalele Everestului, Hillary şi-a folosit apoi renumele pentru a finanţa proiecte în beneficiul acestora. Foto: Yousuf Karsh, Woodfin Camp

La cîteva zile după triumfala ascensiune cu  Tenzing Norgay pe Everest, Ed Hillary a fost anunţat că regina Elisabeta intenţiona să-l înnobileze, să-l facă “Sir Edmund”.

Vestea l-a luat total prin surprindere. “Mi se părea imposibil”, îşi aminteşte el acum. “Nu credeam că aş fi genul de om care să poarte un titlu nobiliar.” De exemplu, nu se putea imagina mergînd ca un proaspăt cavaler al Ordinului Imperiului Britanic pe străzile oraşului său natal, Papakura, din Noua Zeelandă, în vechile sale haine de lucru. “Dumnezeule – se gîndea el – va trebui să-mi cumpãr cîteva costume noi.”
Era un nou tip de erou: un crescător de albine lung şi deşirat, de undeva de la marginile imperiului. Unul din cei doi neozeelandezi ai expediţiei din 1953 – al doilea fiind prietenul său George Lowe – era  mai stingher în societate decît cei opt camarazi englezi. Stîngăcia sa era însă compensată prin putere şi tenacitate. Învăţînd alpinismul pe timp de iarnă (sezonul închis pentru albinărit) în Alpii de Sud ai Noii Zeelande, Hillary era la fel de bun pe gheaţă şi zăpadă ca oricare dintre coechipierii săi. Iar pînă la urmă, el şi Tenzing aveau să fie cei care să atingă vîrful.
Rex, fratele său mai mic, împreună cu care administra afacerea cu albinele, l-a întîlnit la Londra pentru a participa la ceremonia din iulie, în cursul căreia Ed, Tenzing şi colonelul John Hunt, conducătorul expediţiei, urmau să fie decoraţi. A urmat o petrecere în grădina de la Buckingham Palace, cu 7.500 de invitaţi în costume scrobite şi rochii de vară  înghesuindu-se sub umbrele, în ploaie. “Am fost conduşi spre o cameră de nişte membri ai personalului”, îşi aminteşte Rex. “Erau probabil cu toţii nişte lorzi sau lady sau Dumnezeu-ştie-ce. Apoi a intrat regina. Pe atunci  era tînără şi foarte drăguţă.” Ed a îngenuncheat pe un taburet, Elisabeta l-a atins uşor cu o sabie mică pe amîndoi umerii şi i-a spus: “Ridică-te, Sir Edmund.” În continuare, după cîteva săptămîni de toasturi cu şampanie în Marea Britanie, Hillary făcea cunoştinţă cu primele sale dimineţi de mahmureală…
Cu aura strălucitoare a noii sale celebrităţi, proaspătul alpinist-cavaler s-a oprit apoi, pe drumul de întoarcere spre  Auckland, la Sydney, unde i-a făcut curte viitoarei sale soţii, Louise Rose,  studentă la Conservatorul din Sydney. A ezitat însă să-i ceară mîna. “Cu siguranţă, nu eram chiar un favorit al femeilor”, recunoaşte el. “Ideea unei cereri în căsătorie mă îngrozea, pur şi simplu. Din fericire, viitoarea mea soacră era o doamnă foarte hotărîtă şi a deschis ea însăşi această discuţie cu Louise.” Marele cuceritor al Everestului s-a mulţumit deci să asculte convorbirea telefonică în care mama Louisei îi punea fiicei întrebarea-cheie.
În anii care au urmat, Hillary a condus expediţii ce au atins în premieră cîteva vîrfuri himalayene, printre care Baruntse (7.168 m), Chago (6.893 m) şi Pethangtse (6.738 m), a condus tractoare modificate spre Polul Sud, în cadrul unei expediţii ştiinţifice britanice care a traversat Antarctica, a umblat prin Nepal în căutarea lui Yeti  şi a scris cărţi despre aventurile sale. După ce a abandonat albinăritul, în 1963, el a   semnat cu firma Sears un contract de consultanţă pentru camping, în cadrul căruia a testat noi modele de corturi în vacanţele petrecute cu Louise şi cei trei copii ai lor: Peter, Sarah şi Belinda.

Tragedia l-a lovit în 1975, atunci cînd un mic avion în care se aflau Louise şi Belinda s-a prăbuşit şi a luat foc la puţin timp după decolarea de pe aeroportul din Kathmandu. Cele două urmau să se întîlnească cu Sir Edmund în satul Phaphlu, acolo unde el şi Rex construiau un spital, ajutaţi de voluntari şi de şerpaşi locali. “Ed a fost ca lovit de trăsnet”, spune Rex. “A fost îngrozitor de trist.” Abia după mulţi ani Sir Edmund a reuşit să se resemneze, însă, în tot acest timp, el şi-a găsit alinarea în munca fizică pe care o presupuneau proiectele sale de ajutorare a regiunii Everestului.
Proiectele – construcţii de şcoli, spitale, poduri şi alte modernizări aduse satelor de şerpaşi – au izvorît din afecţiunea lui Hillary pentru oamenii muntelui. “Ed este tipul de om căruia, dacă i se cere să facă un lucru şi nu vede un motiv de a spune nu, atunci îl va face cu siguranţă”, spune Jim Wilson, un vechi prieten neozeelandez. Pentru a putea finanţa acest program privat de ajutorare, Hillary şi cîţiva prieteni au creat Himalayan Trust, o organizaţie care funcţionează şi în ziua de zi.
În anul 1989, la vîrsta de 70 de ani, Sir Edmund s-a căsătorit cu June Mulgrew. Astăzi, mulţi şerpaşi din zona Everestului îi consideră pe amîndoi ca făcînd parte din familiile lor. Cu cîţiva ani în urmă, la un banchet din satul Khumjung, Sir Edmund le-a spus prietenilor săi şerpaşi că pentru el şi June revenirea în acel loc era ca o întoarcere acasă. “În timp ce spunea asta, toţi bătrînii satului aveau lacrimi în ochi”, ne-a spus localnicul Doma Chamji, în parte şi pentru că ştiau că Hillary era din ce în ce mai sensibil la efectele altitudinii. Fiecare vizită a sa în sat, la 3.750 m altitudine, putea fi cea din urmă.
Chiar şi acum, la 83 de ani, cu faimoasele  sprîncene stufoase şi cu pletele  în vînt, Sir Edmund mai este  chemat în calitate  de erou al Everestului – fie că trebuie doar să taie un tort de forma Everestului la Muzeul din Auckland, fie să ţină un discurs de încurajare pentru “All Blacks”, naţionala de rugbi a Noii Zeelande. “Ceea ce mă uimeşte într-un fel – spune el – este că toată povestea asta continuă. Cred însă că ştiu de ce. Multora le place mai degrabă faptul că nu  am urcat doar pe munţi, dar am şi clădit acolo şcoli, spitale şi altele. Deci, într-un fel, am dat înapoi oamenilor tot ajutorul pe care ei mi l-au dat în munţi.”
Pe 25 mai 2002, Sir Edmund a primit un telefon de la fiul său. “Tată, aici e Peter. Sîntem pe vîrf,” i-a spus el de pe Everest. În vîrstă de 47 de ani, Peter a fost unul din membrii expediţiei National Geographic ce a aniversat 50 de ani de la ascensiunea din 1953 şi la care au participat şi Jamling Norgay, fiul lui Tenzing, şi Brent Bishop, fiul lui Barry Bishop, unul din membrii primei echipe americane care a atins vîrful în 1963. “Ei bine,….aveţi grijă la coborîre,” l-a avertizat Sir Edmund. Cei doi au vorbit puţin despre vreme. Apoi a trebuit ca Peter să închidă. “Sînt într-adevăr emoţionat să fiu aici”, a spus el. “Ceea ce ai făcut acum aproape 50 de ani e într-adevăr incredibil.”
Este un sentiment pe care mulţi îl împărtăşesc, pentru că Sir Edmund a dovedit de-a lungul întregii sale vieţi, pline de generozitate şi de împliniri, că este mai mult decît un nou tip de erou. A dovedit că este, într-adevăr, unic.

Text: Peter Miller

 

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din mai 2003)



1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*