Everest – 50 de ani şi mulţi înainte

Gigantica umbră - Prima geană de lumină a zorilor aprinde un vîrf situat la vest de Everest, a cărui umbră piramidală domină cerul şi pămîntul. Wally Berg a făcut această fotografie în 1998, pe drumul său către vîrf, cînd a instalat un receptor pentru sistemul global de poziţionare (GPS). Mai tîrziu, datele primite de la acest receptor au arătat că adevărata înălţime a Everestului este de 8.850 m, cu 2 metri mai mult decît se credea. Foto: Wally Berg

„Ei bine, George, l-am dat gata şi pe-ăsta!“ se lăudă mîndru Hillary colegului său George Lowe, în timp ce coborau de pe vîrful Everest împreună cu Tenzing, după ce reuşiseră o escaladă pe care alte zece echipe o rataseră.

Marele E

Şi totuşi, nici Hillary, nici Tenzing şi nici conducătorul expediţiei, John Hunt, nu au venit aici pentru a-şi cîştiga o faimă personală. „Nu gloria am căutat-o – scria Hunt despre echipa sa –, cel puţin nu altceva decît gloria obişnuită, dată de triumful omului asupra naturii şi asupra propriilor sale limite.“

În această lună, în care aniversăm 50 de ani de la expediţia engleză din 1953, se aşteaptă ca sute de alpinişti să atace acest munte pe care îl numesc „Marele E“. Unii dintre ei vor plăti pînă la 65.000 $ ca să fie conduşi pe vîrf. Alţii vor veni pentru publicitate, pentru profit sau pentru un loc în cartea recordurilor. Indiferent de motiv, fiecare dintre cei care vor veni va trebui să facă faţă Zonei Morţii, care-i aşteaptă dincolo de 8.000 m, unde supravieţuirea este întotdeauna o problemă. „Există o sută de modalităţi în care poţi pieri pe Everest“, spune Pete Athans, care a ajuns pe vîrf de şapte ori. „Beţia aventurii te face să-ţi ignori şi temerile, şi lipsa de experienţă.“

Cu puţin noroc, mulţi dintre aceştia vor reuşi. Recordul absolut este cel stabilit de 89 de alpinişti într-o singură zi a anului 2001. Doar nebunii vor subestima însă puterea acestui gigant care a secerat pînă acum 175 de vieţi. „E mai bine să urci plin de respect şi de umilinţă“, scria fiul lui Tenzing, Jamling, care a urmat exemplul tatălui său, urcînd vîrful în 1996. „Fiecăruia i se acordă doar o şansă în viaţă de a ajunge sus, pe Everest, şi chiar şi aceea foarte rar şi pentru scurt timp.“

„Cred că la succesul şi, în general, la siguranţa expediţiei noastre au contribuit şi rugăciunile, candelele aprinse şi întîlnirea mea cu lama“ spune Jamling Norgay gînditor. „Mă simt mai evlavios decît eram înainte de ascensiune. Chomolungma a aprins în mine o lumină.“

Traseele

15 căi spre vârf

  1. 1953 – EXPEDIŢIA BRITANICĂ
    Edmund Hillary şi Tenzing Norgay, prin Western Cwm şi Şaua de sud, 29 mai.
  2. 1960 – EXPEDIŢIA CHINEZĂ
    Prin Şaua de nord şi creasta nord-estică, 25 mai.
  3. 1963 – EXPEDIŢIA AMERICANĂ
    Pe creasta vestică, cu traversarea feţei nordice. Ultimii 250 m escaladaţi pe creasta vestică, 22 mai.
  4. 1975 – EXPEDIŢIA BRITANICĂ
    Pe faţa sud-vestică, 24 septembrie.
  5. 1979 – EXPEDIŢIA IUGOSLAVĂ
    Pe întreaga faţă vestică, 13 mai.
  6. 1980 – EXPEDIŢIA JAPONEZĂ
    Pe faţa nordică, 10 mai.
  7. 1980 – EXPEDIŢIA POLONEZĂ
    Pe faţa estică a Pilierului Sudic, 19 mai.
  8. 1980 – EXPEDIŢIA SOLITARĂ A LUI MESSNER
    Reinhold Messner, prin Şaua de nord şi peste faţa nordică. Prima ascensiune solitară fără oxigen suplimentar, 20 august.
  9. 1982 – EXPEDIŢIA SOVIETICĂ
    Pe faţa de sud-vest şi creasta de vest, 4 mai.
  10. 1983 – EXPEDIţIA AMERICANĂ
    Pe faţa estică, 8 octombrie.
  11. 1984 – EXPEDIŢIA  AUSTRALIANĂ
    Prin Marele Culoar al feţei nord-vestice, 3 octombrie.
  12. 1984 – EXPEDIŢIA AMERICANĂ
    Pe faţa nordică superioară, 20 octombrie.
  13. 1988 – EXPEDIŢIA INTERNAŢIONALĂ
    Peste contrafortul sudic al feţei estice, 12 mai.
  14. 1995 – EXPEDIŢIA JAPONEZĂ
    Pe creasta de nord-est, pornind de la Gheţarul Rongbuk de Est, 11 mai.
  15. 1996 – EXPEDIŢIA RUSĂ
    Pe creasta de nord-est, pornind dintr-un culoar de vest, 20 mai.

 

 

Istoricul

Dacă Everestul ar fi fost urcat de prima dată, această realizare ar fi fost considerată notabilă şi apoi uitată rapid. Ironia face ca tocmai eşecurile repetate să fie cele care au dat muntelui adevărata sa măreţie.“ —Walt Unsworth, istoric al Everestului
1852
După englezi, Peak XV este cel mai înalt vîrf cu 8840 m.
Într-o xilogravură de la mijlocul secolului al XIX-lea, regele munţilor, cunoscut sub numele de Peak XV, umple orizontul alături de ceilalţi giganţi ai Himalayei.
1865
Peak XV – numit în onoarea lui Sir George Everest
Născut în ţara Galilor, Everest a fost topograful-şef al Indiei între 1830 – 1843. Succesorul său a propus rebotezarea vîrfului cu numele lui, deşi Everest ar fi preferat utilizarea unei denumiri locale.
1911
Şerpaşii devin indispensabili în alpinismul Himalayan
În  fotografia realizată de chimistul Alexander Mitchell Kellas, doi şerpaşi privesc către Tibet de pe creasta principală a lui Chomiomo, de 6.829 m, de la graniţa Chinei cu India. Kellas, printre primii cercetători ai efectelor altitudinii asupra organismului, a constatat că şerpaşii, o populaţie din văile înalte de la sud de Everest, n-au probleme la mari înălţimi. El moare zece ani mai tîrziu, în prima expediţie britanică pe Everest, şi este înmormîntat la poalele lui Chomiomo.
1921
Iunie-septembrie: prima expediţie britanică
Condusă de Charles Howard-Bury, expediţia a căutat un traseu nordic spre vîrf. Tabăra a fost stabilită în trecătoarea Lhakpa La (foto jos), la 6.860 m, aproape de ce sperau să găsească – o cale spre vîrf. De pe Trecătoarea Nordică, traseul din această creastă urcă prin stînga spre vîrful ascuns în spatele culmii. George Mallory este în culmea fericirii: „Acest succes pune capăt tatonărilor – scrie el. Am găsit drumul şi nu ne mai rămîne decît să pregătim asaltul final.“
1922
Aprilie-iunie: a doua expediţie britanică
Înclinarea spre bucuriile fruste îl face pe Mallory să treacă gol-puşcă un rîu, împreună cu Howard Somervell, în stînga, şi Arthur Wakefield, în cursul primului asalt asupra Everestului. Tot stilul său îl face pe Mallory să evite buteliile de oxigen. Dar colegii săi care le-au folosit au urcat cu 100 m mai sus decît el, la 8.320 m.
1924
Aprilie-iunie: a treia expediţie britanică
Andrew Irvine şi Mallory au dispărut aproape de vîrf,  la 8 iunie. În 1999, s-au găsit corpul lui Mallory, ochelarii, altimetrul şi briceagul. Dar aparatul foto Kodak Vest Pocket lipseşte şi deci orice dovadă că ei doi ar fi atins vîrful.
1933
3 aprilie: primul zbor deasupra Everestului
Două biplane britanice Westland zboară peste vîrf. Propulsate de două motoare puternice, adaptate pentru zbor în aer rarefiat, avioanele erau să se prăbuşească la impactul cu curenţii descendenţi. Bucăţi de gheaţă din vîrtejurile stîrnite de pe vîrf au crăpat geamul unei carlingi.
1953
Martie-iunie: prima ascensiune reuşită
Circa 350 de porteri nepalezi aduc provizii pentru tabăra din Tengboch, baza noii expediţii britanice. Echipa îl include pe Edmund Hillary, un apicultor lungan din Noua Zeelandă, şi pe şerpaşul Tenzing Norgay. Cu un an înainte, Tenzing urcase împreună cu un alpinist elveţian pînă la 8.598 m, mai sus decît oricine altcineva, făcîndu-i pe mulţi să creadă că vîrful va fi cucerit în curînd. John Hunt, liderul  expediţiei, a condus echipa cu o precizie militărească, împingînd-o, pas cu pas, pînă în vîrf. Pînă în ultima săptămînă a lunii mai, Hillary şi Tenzing au urcat pe creasta de sud-est, petrecînd o noapte la 8.500 m. În dimineaţa zilei de 29 ei şi-au reluat ascensiunea. La ultima lungime de coardă, Hillary a urcat un perete vertical de stîncă, de 12 m, numit astăzi Săritoarea Hillary. Puţin timp după aceea, la ora 11:30, cei doi păşesc pe vîrf. Mai tîrziu, din Tabăra IV, colegii lor ies să-i întîmpine, după cum scrie Hillary, „într-o grabă împleticită şi cu expresii indescriptibile de speranţă pe chipuri.“ În timp ce se rehidratează, cei doi povestesc tovarăşilor lor despre succesul ascensiunii.

 

 

Graficul cuceririi Everestului

Asediul Everestului a durat săptămîni, cu suişuri şi coborîşuri; echipa tăia noi poteci şi transporta provizii către taberele situate din ce în ce mai sus. Pînă în ziua în care Hillary şi Tenzing au ajuns să păşească pe vîrf, Hillary urcase, efectiv, muntele de trei ori şi jumătate.

13-17 Aprilie
Cascada de gheaţă Khumbu: Împreună cu un mic grup, Hil­lary taie potecă prin labirintul de gheaţă. În fiecare seară, ei se întorc la tabăra de bază, cu excepţia unei singure nopţi petrecute în mijlocul imensităţii de gheaţă.
18 Aprilie-2 Mai
Circul de Vest (Western Cwm): echipa cară 1,4 t de provizii de-a lungul căldării Cwm (cwm, cuvînt galez, înseamnă vale şi se pronunţă „kuum“). Tenzing îl salvează pe Hillary de la căderea într-o crevasă, iar camaraderia lor se întăreşte.
2-15 Mai
Faţa Lhotse: Bourdillon şi Evans urcă peretele de deasupra văii glaciare pînă la circa 7.315 m. Hillary şi Tenzing aveau să se impună coechipierilor, urcînd şi coborînd înapoi, într-o singură zi, cei 1.100 m dintre tabăra de bază şi Tabăra IV.
21-22 Mai
Şaua sudică: Wilfrid Noyce şi şerpaşul Annullu cuceresc această şa de la 7.890 m. Hillary şi Tenzing s-au deplasat, pentru provizii, de-aici pînă la Tabăra IV – 1.600 m diferenţă de nivel – în mai puţin de 30 de ore.
26 Mai
Evans şi Bourdillon au ajuns la mai puţin de 90 m de vîrf, de unde s-au întors din cauza unor defecţiuni la aparatele de respirat.
29 Mai
Pe vîrf: pornind din Tabăra IX, situată la 8.500 m, Tenzing şi Hillary şi-au jucat cartea, atingînd vîrful la ora 11:30 şi trecîndu-şi în palmares cea mai valoroasă performanţă.

Istoricul (continuare)

1960-1961
Septembrie-mai: cercetări asupra organismului uman
Condusă de Edmund Hillary, o echipă internaţională de cercetători şi alpinişti a petrecut 8 luni în Himalaya, la peste 5.720 m, ca să studieze efectele altitudinii asupra organismului. Barry Bishop, redactor şi fotograf la Natio­nal Geographic, pedalează o bicicletă medicală, la circa 4.570 m, pentru a furniza date despre aparatul respirator şi circulator. Fără oxigen suplimentar, echipa atacă Makalu, al cincilea vîrf al lumii, oprindu-se la 115 m de pisc.
1963
Mai: primii americani ating vîrful
O expediţie de primăvară, sponsorizată parţial de NGS, are nevoie de peste 900 de porteri pentru a transporta cele 24 t de materiale la tabăra de bază din Nepal. La 1 mai, primii doi alpinişti ating vîrful; pe 22 mai, alţi patru îi urmează, printre care Bishop. El a plătit  tribut: i se amputează toate cele zece degete degerate de la picioare. Mai înainte, un bloc de gheaţă căzut de pe Cascada Kumbu îl ucisese pe John Breitenbach.
1975
16 mai: prima femeie ajunge pe vîrf
Junko Tabei exultă pe umerii şerpaşului Ang Tshering după ce a urcat pe Everest. Ceva mai devreme, într-o expediţie formată numai din femei, o avalanşă o înghiţise pe această japoneză, mamă a unei fetiţe de 3 ani. Şerpaşii i-au zărit o gleznă ieşind din zăpadă şi au reuşit să o salveze. După 12 zile, ea atinge vîrful, cu ochelarii sparţi, fixaţi cu benzi de cauciuc. „Există multe locuri frumoase şi misterioase – spune ea. Am avut şansa să pot merge pe munte toată viaţa.“
1980
18-21 august: prima ascensiune solitară fără oxigen
Italianul Reinhold Messner reuşeşte un record fără precedent: urcă pe vîrf singur, fără butelii de oxigen şi fără radio, dintr-o tabără avansată, pe versantul nordic. Mai devreme, el căzuse într-o crevasă, dar aterizase miraculos pe o platformă de zăpadă. În cea de-a treia zi, cu mintea întunecată de oboseală, el reuşeşte să atingă vîrful şi să se întoarcă, complet epuizat.
1983
Septembrie-octombrie: prima ascensiune a feţei estice
O echipă americană urcă pe vîrf din Tibet, prin faţa estică, sau Kangshung. Cu 60 de ani înainte, Mallory decretase acest traseu ca imposibil, datorită contrafortului său vertical de 1.070 m, deasupra căruia se găsea o cornişă de 2.350 de m, generatoare de avalanşe. „Tabăra Popicelor“ a fost stabilită în partea de sus a unui horn, poreclit „pista de bowling“ din cauza bucăţilor de stîncă şi gheaţă care cădeau prin el peste membrii echipei. Pe 8 şi 9 octombrie, 6 căţărători au ajuns pe vîrf.
1996
Anul celor mai multe jertfe umane pe Everest
În acest an, 15 alpinişti au pierit, dintre care 8 pe 10 şi 11 mai, într­o furtună care a blocat 3 echipe lîngă vîrf. Pe 10, după-amiază, ghidul Anatoli Boukreev a început urcuşul spre Săritoarea Hillary, pe un vînt puternic, ce prevestea furtună. Tragedia a readus în atenţie vechile pericole existente în condiţiile noii mode de escaladă – clienţi fără mare experienţă de Himalaya, care plătesc un ghid pentru a-i conduce pe vîrf.
2000
7 octombrie: prima coborîre integrală pe schiuri
Slovenul Davo Karnicar este primul om care a schiat neîntrerupt de pe vîrf pînă la tabăra de bază. El a coborît peste 3.500 m diferenţă de nivel în mai puţin de 5 ore, pe vreme bună şi strat gros de zăpadă pe Săritoarea Hillary. „Vremea bună este cheia pentru o coborîre pe schiuri“, spune el, amintindu-şi de cele două degete pierdute din cauza degerăturilor, în timpul tentativei din 1996.
2001
25 mai: primul nevăzător care a atins vîrful
Condus de prieteni apropiaţi şi asigurat în coardă, Erik Weihenmayer sare peste crevase ca să atingă vîrful.
2002
25 mai: după 50 de ani, expediţia aniversară
Sărbătoare pe Everest; în ziua în care Brent Bishop şi Peter Hillary, cu Dawa Sherpa, îşi onorează părinţii, Barry şi Edmund, printr-o ascensiune aniversară sponsorizată de NGS. Jamling Norgay, fiul lui Tenzing, îi sprijină din tabăra de bază. „Am fost onoraţi să participăm la expediţie – spune Bishop. Acum, cînd ştim ceea ce au reuşit taţii noştri cu mulţi ani în urmă, avem un sentiment de respect şi admiraţie.“

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din mai 2003)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*