Îndrăzneţi. Sfidători. Liberi.

Fără coardă de siguranţă, Dean Potter escaladează Heaven (Raiul), un traseu de pe Glacier Point. Foto: Jimmy Chin

În Yosemite, o nouă generaţie de supercăţărători forţează limitele.

Într-o sâmbătă senină din septembrie, un tânăr stă agăţat de Half Dome, un perete abrupt de granit înalt de 650 m, din inima văii Râului Yosemite. E singur şi atât de departe de pământ, încât poate doar vulturii l-ar putea zări. Agăţat doar cu vârfurile degetelor de muchia unei stânci subţire cât o monedă, cu pantofii speciali abia atingând micile proeminenţe ale stâncii, cu Eminem urlându-i în iPod, Alex Honnold experimentează ceva ce nimeni n-a mai încercat până acum: să se caţere pe traseul Regular de pe Faţa Nord-Vestică a lui Half Dome, fără asigurare în coardă. E la mai puţin de 30 m de vârf când se întâmplă ceva potenţial dezastruos: pentru o clipă îşi pierde şi cea mai mică fărâmă de încredere.

Timp de două ore şi 45 de minute, Honnold s-a concentrat total, executând fără cusur, fără vreo ezitare, una după alta, sute de mişcări atletice precise. În escalada solitară fără coardă, care presupune să ai la tine doar un săculeţ cu praf de cretă şi încălţăminte specială pentru stâncă – fără echipamente speciale sau altceva care să te fixeze de stâncă, în afară de propria încredere şi măiestrie –, îndoiala e periculoasă. Dacă vârfurile degetelor lui Honnold nu-l ţin – sau chiar dacă doar crede că nu-l mai ţin –, se va prăbuşi în gol. Acum, când brusc vraja s-a spulberat din cauza epuizării psihice şi a pietrei netede ca sticla din faţa lui, Honnold parcă e paralizat.

„Piciorul meu n-o să stea în veci pe aşa ceva – şi-a spus Honnold, holbându-se la o umflătură lustruită de pe faţa stâncii. Am băgat-o pe mânecă!“
Nu simţise asta cu două zile înainte, când se căţărase rapid pe acelaşi traseu, susţinut în coardă. Escalada mersese atât de bine, încât era convins că putea să încerce fără coardă, în ciuda legendarei dificultăţi a traseului. În 1957, când Half Dome a fost cucerit pentru prima dată, californianului Royal Robbins şi colegilor lui de echipă le-au trebuit cinci zile. Ca să ajungă în vârf, la 1.475 m deasupra fundului văii, au bătut în stâncă vreo sută de pitoane, pene înguste de oţel de care au atârnat corzile – un stil numit „căţărare asistată“. O generaţie mai târziu, în 1976, Art Higbee şi Jim Erickson, din Colorado, s-au căţărat pe Half Dome aproape liber, în 34 de ore, bazându-se numai pe mâinile şi pe picioarele pe care le propteau în fisuri, folosind corzile doar pentru siguranţă. Dacă Honnold ar reuşi să escaladeze liber Half Dome, ar ridica ştacheta incredibil de sus.

Atârnat într-o mână, Cedar Wright ignoră durerea ca să poată înainta pe Gravity Ceiling, un traseu de pe Higher Cathedral Rock. Foto: Jimmy Chin

Acum, agăţându-se de muchiile de granit, Honnold şovăie. Îşi aplică delicat praf de cretă pe o mână, apoi pe cealaltă, şi-şi potriveşte atent picioarele pe fisurile abia vizibile care-i servesc ca suport. Apoi, deodată, se pune din nou în mişcare, sprijinind picio-rul pe proeminenţa netedă. Rezistă. Întinde mâna către un alt punct de sprijin, crispându-şi degetele pe muchia subţire. După câteva minute, e în vârf.

„Mi-am recăpătat încrederea fiindcă nu aveam de ales – îmi spune Honnold mai târziu, râzând copilăros. M-am mobilizat, am avut încredere în acel punct de sprijin riscant şi m-am eliberat din mica închisoare în care stătusem în tăcere preţ de cinci minute.“

Vestea escaladei lui pe Half Dome fără coardă, în două ore şi 50 de minute, face rapid înconjurul lumii. Căţărătorii sunt uluiţi, iar blogurile fac mare vâlvă. În această zi caldă de toamnă din 2008, puştiul tocilar de 23 de ani, care joacă Scrabble cu mama lui şi locuieşte într-o suburbie din Sacramento, tocmai a stabilit un nou record în cea mai mare dintre ligile mari ale escaladei.

Locuința lui Caldwell (dreapta) și Jorgeson atârnă la 460 de metri deasupra văii. Foto: Jimmy Chin

Yosemite făureşte eroi – asta e magia lui. Indiferent de unde vin, din Alpi până în Anzi, toţi căţărătorii care se respectă tânjesc după un pelerinaj în „vale“, să se măsoare cu giganţii ei: El Capitan, o proră de piatră scânteietoare, atât de uriaşă încât pinii-galbeni înalţi de 30 m de la bază par miniaturi; Cathedral Rocks, o fortăreaţă întunecată, care va rămâne pe veci în umbră; şi Half Dome, un măr de granit spintecat în două, cu Faţa de Nord-Vest ce se înalţă ca o invitaţie pentru cei mai îndrăzneţi căţărători ai lumii. Cucerirea lor e un ritual al maturităţii.

Am ajuns prima dată în vale în anii 1970. Eram un adolescent flămând, care făcea autostopul din Wyoming cu doar 20 de dolari în buzunar şi o coardă pentru alpinism. Crescut în High Plains şi antrenându-mă în Munţii Stâncoşi, voiam să cred că eram pregătit. O familie din Iowa, aflată în vacanţă cu o maşină break, trei copii şi un câine golden-retriever, m-a lăsat într-o poiană, în umbra lui El Capitan. Cred că am rămas acolo vreo 15 minute, uluit, cu capul dat pe spate.

Alex Honnold într-o porțiune „mai ușoară” a traseului Regular, pe care l-a aprcurs prima dată fără coardă la 23 de ani, devenind o vedetă a alpinismului. Foto: compoziție din patru imagini de Jimmy Chin

Am stat în Tabăra 4, celebrul camping gălăgios al căţărătorilor din Yosemite. Pe atunci, în Tabăra 4 vedeai numai pantaloni evazaţi, mărgele, corturi zdrenţăroase şi saci de dormit tociţi. Căţărătorii erau rebeli cu plete, petrecăreţi înrăiţi, dependenţi de independenţă şi de fiorul escaladării stâncilor înalte, coşmarul rangerilor parcului.

Sentimentul era reciproc. Într-un miez de noapte, după ce cu greu ne căţăraserăm pe un perete înalt, eu şi prietenii mei ne-am împleticit până în tabără, unde am descoperit că rangerii ne confiscaseră cortul fiindcă permisul de şedere ne expirase. În noaptea cu pricina, am dormit pe pământul gol, iar după aceea – în„bivuacuri camuflate“, întinzându-ne sacii de dormit prin pădure sau printre bolovani, sub cerul liber, şi întorcându-ne la pereţi chiar înainte de ivirea zorilor (obicei care încă rezistă). Strângeam doze de aluminiu ca să facem rost de bani, trăiam cu unt de arahide şi bere ieftină şi eram cum nu se poate mai fericiţi.

Dar eu eram doar un turist în Tabăra 4 şi trebuia să mă întorc curând în Wyoming. Folclorul Taberei 4 era creat de cei care stăteau acolo toată vara, în fiecare an, ca nişte regi ai vagabonzilor, forţând constant limitele propriilor abilităţi şi toleranţa autorităţilor parcului. Până astăzi, poveştile din Tabăra 4 au rămas clasice în jurul focurilor de tabără din lumea întreagă. O dată, avionul unor traficanţi de droguri, doldora de ghemotoace de „iarbă“ şi teancuri de bancnote, s-a prăbuşit în sălbăticia munţilor. Purtând sandale, zdrenţăroşii din Tabăra 4 au mărşăluit de mai multe ori dus întors prin zăpadă, furişându-se cu prada. O vreme, cotletele la grătar au înlocuit conservele de sardele. Un căţărător a plecat din Yosemite într-un DeSoto rablagit şi s-a întors după zece zile într-un Lincoln Continental roşu, decapotabil.

Tommy Caldwell (stânga) și Kevin Jorgeson într-o pauză, în timp ce abordează liber un nou traseu de pe El Capitan. Foto: Jimmy Chin

Asta era pe atunci. Lucrurile s-au schimbat. Astăzi, dacă vizitezi o tabără de căţărare din Yosemite, e cât se poate de probabil să întâlneşti atât un avocat expert în divorţuri din Delaware, cât şi un neisprăvit cu părul vâlvoi. Dacă mă plimb prin Tabăra 4 într-o dimineaţă, aud nu ştiu câte limbi străine – cehă, chineză, thailandeză, italiană – şi întâlnesc căţărători din toate păturile sociale. Un tânăr inginer german, cu zâmbetul până la urechi, care tocmai a încheiat o ascensiune de cinci zile pe El Cap. O tânără desculţă din Danemarca, cu inel în nas, păr împletit în şuviţe şi un tatuaj, merge pe un cablu întins la un metru deasupra solului, între copaci. Doi părinţi din statul Washington îşi învaţă copiii cum să se caţere. Căţăratul pe stânci nu mai e un sport de nişă. A devenit o mişcare. Şi, spre deosebire de începuturi, pe stânci sunt aproape tot atâtea femei cât şi bărbaţi – o schimbare bine-venită, reflectată de realizările unei singure persoane: Lynn Hill.

„Am început să-mi petrec timpul în Tabăra 4 când aveam 15 ani – spune Hill, acum în vârstă de 50 de ani. Eram practic singura fată de acolo.“ Fostă gimnastă în liceu, era o căţărătoare fără teamă, care dădea acestui sport o graţie fluidă. La 17 ani, Hill escaladase deja Half Dome. „Lynnie era o ciudăţenie a naturii – spune căţărătorul John Long. Era cea mai puternică, încăpăţânată, tenace şi talentată căţărătoare pe care o văzusem vreodată. Avea un raport greutate-forţă absolut uimitor.“ După ce şi-a şlefuit măiestria în Yosemite, Hill a plecat spre alte zări, câştigând zeci de competiţii în Europa. Apoi, în 1994, la 33 de ani, s-a întors în Yosemite cu un plan îndrăzneţ: să facă escaladă liberă pe Nasul lui El Capitan, într-o singură zi. „Toţi negativiştii mi-au zis că era imposibil – spune Hill. Nu şi John.“ Nasul, o linie de 889 m de pe El Cap, este poate cel mai celebru traseu de căţărare pe stâncă din lume. Pentru a-l parcurge, trebuie să-ţi chinui mâinile şi picioarele, degetele de la mâini şi de la picioare, vârându-le în fisuri verticale. În 1975, Long, împreună cu Jim Bridwell şi Billy Westbay, a terminat prima escaladă de o zi pe Nas, deşi echipa lui s-a bazat pe escaladă asistată ca să treacă de Marele Acoperiş – o surplombă cumplită care apare în a doua treime a traseului.

Decisă să se caţere liber pe Marele Acoperiş, Hill s-a agăţat de cele mai mici crăpături, stând atârnată cu capul în jos, cu picioarele glisând pe peretele neted şi lucios. Folosind ceea ce ea numeşte „paşii unui tai chi delicat“, a reuşit să se caţere pe Acoperiş folosindu-se practic de tracţiuni laterale, pe vârfurile degetelor. A ajuns pe vârful lui El Cap în 23 de ore – o ispravă pe care, astăzi, mulţi o consideră suprema reuşită de la sfârşitul secolului al XX-lea în materie de escaladă.

Indiferent de abilitatea sa, fiecare căţărător vine în Yosemite cu un vis arzător: un traseu de parcurs. Când am sosit aici prima dată, jinduiam să termin Steck-Salathé, pe Sentinel Rock – un traseu care-ţi cere să intri cu tot corpul într-o fisură largă. Din păcate, după cum s-a dovedit, peretele era prea înalt, iar eu şi partenerul meu – prea boboci. Acoperiţi de ruşine, am renunţat la jumătatea drumului.
Acum, cu 30 de ani mai târziu, Dean Potter se oferă să se caţere cu mine. La 38 de ani, Potter, unul dintre ultimii rebeli cu plete rămaşi în vale, e un tip viguros, cu trup de Tarzan, cunoscut pentru ascensiunile lui fără coardă şi salturile de la înălţime, sărind cu paraşuta de pe stânci. Dar Potter îmi impune nişte reguli. N-am voie să iau cu mine alimente, apă, rucsac, pelerină de ploaie, nici măcar o cască de protecţie. „E singura cale de a te mişca rapid“ – spune el.

Viteza a devenit crezul noilor „super-căţărători“. „O să fie o zi liniştită“ – îmi promite Potter. Ca să mai scape de greutate, merge desculţ pe porţiunea mai neplăcută, plină de tufişuri, de dinaintea peretelui. La bază, după puţină încălzire cu pantofii noştri de căţărare, dureros de strâmţi, ne luăm corzile şi începem să escaladăm traseul de 457 m, ca nişte maimuţe, înfigându-ne mâinile în crăpături pentru priză, strecurându-ne cu greu prin hornuri, căţărându-ne pe proeminenţele stâncii ca pe treptele unei scări. Ajungem sus în mai puţin de patru ore. Mă simt de parcă am fi zburat pe traseu – până când Potter îmi spune că singur, fără coardă, el îl face adesea într-o oră.

Asta e tendinţa. Cele mai multe trasee sunt de acum familiare, iar echipamentele şi abilităţile s-au perfecţionat mult. Ca atare, viteza, mai degrabă decât explorarea, a devenit acum o măsură esenţială a măiestriei unui căţărător. În 1950, când Allen Steck şi John Salathé s-au căţărat prima dată pe traseul care le poartă numele, le-a luat cinci zile. Prima ascensiune a Nasului a fost un asediu de 47 de zile, după un an şi jumătate, din 1957 până în 1958, o luptă dată de iconoclastul Warren Harding, mare amator de distracţii. În prezent, grupurile mai lente au nevoie de trei până la cinci zile, petrecându-şi nopţile în mici corturi speciale, agăţate de perete; căţărătorilor rapizi le trebuie o singură zi. Recordul pentru Nas este, incredibil, de numai două ore, 36 de minute şi 45 de secunde, stabilit anul trecut, în noiembrie, de Potter şi Sean „Stanley“ Leary.

În anii 1970, escalada însemna atât aventură, cât şi atletism. Astăzi a evoluat într-o gimnastică verticală. Căţărătorii de elită sunt atleţi disciplinaţi, care se antrenează constant, repetând mişcările până la perfecţiune. La fel de motivaţi ca Lance Armstrong sau Michael Phelps, sunt obsedaţi de greutatea lor – dacă vrei să „bifezi“ un traseu, trebuie, pur şi simplu, să sfidezi forţa gravitaţiei. Gândiţi-vă la cei aproximativ 30 de căţărători care apar la o petrecere dată la cabana lui Potter. Pe vremuri, o asemenea adunare s-ar fi transformat într-un chef de pomină, zgomotos, care ar fi ţinut până în zori. Nu mai e cazul. Nimeni nu fumează. Doar câţiva beau. Potter serveşte orez şi legume; patru căţărători aduc plăcinte cu mere făcute în casă. Cu toţii sunt în pat înainte de miezul nopţii.

Alex Honnold şi Ueli Steck se numără printre invitaţi. Steck, un căţărător elveţian de elită, întruchipează această nouă rasă, respectând un program strict de exerciţii fizice şi urmând o dietă. La antrenamente, tânărul de 34 de ani „aleargă“ zilnic uluitoarea distanţă de 350 m verticali. După ce a stabilit recorduri de viteză pe toţi versanţii nordici ai celor trei mari vârfuri din Alpi – adică pe Eiger (2h, 48’), Matterhorn (1h, 56’) şi Grandes Jorasses (2h, 21’) – Steck a venit în Yosemite pentru a-şi şlefui măiestria de căţărător în fisurile din granit. Anul trecut, el şi Honnold s-au năpustit asupra lui El Cap, dovedindu-l în trei ore şi 50 de minute.

Legendara Tabără 4, cu expressorul ei franțuzesc și panoul solar care încarcă iPhone-urile. Foto: Jimmy Chin.

Spre deosebire de profesioniştii europeni ca Steck, care se bucură de sponsorizări corporatiste generoase, cei mai mulţi căţărători americani obţin cu greu finanţare. Mulţi abia câştigă suficient cât să doarmă în dubiţele lor, mâncând fasole şi orez.

Într-adevăr, din cauza restricţiei de şapte zile din Tabăra 4, mulţi locuiesc tot timpul în vehiculele lor, în Yosemite. Kate Rutherford, 30 de ani, şi Madeleine Sorkin, 29, care au făcut împreună prima escaladă liberă feminină pe Half Dome, se numără printre ei. Honnold stă în dubiţa lui. La fel şi Tommy Caldwell, de 32 de ani, din Colorado, unul dintre cei mai buni la căţărare liberă pe granit din America, atunci când e în Yosemite – deşi a devenit căţărător profesionist încă de la 16 ani.

Dar cu toate astea se întorc mereu. Din 2007, Caldwell lucrează la un nou traseu de escaladă liberă pe El Cap, în apropiere de Mescalito, poate cel mai dificil din lume pe un perete înalt. „M-am căţărat toată viaţa – spune el. La trei ani, am fost echipat prima dată.“ Tatăl lui Caldwell era ghid montan. Tommy îşi aduce aminte cum, copil fiind, stătea întins în poiana de lângă El Cap, urmărindu-şi tatăl cum se căţăra – aşa cum alţi copii îşi urmăreau taţii jucând baseball.

„Yosemite are ceva magnetic – spune el. Toată istoria locului… Mă înfior de îndată ce ajung aici şi mă uit în sus, la pereţii ăştia.“

E ilegal să sari de pe Half Done, dar în Yosemite salturile cu parașuta devin tot mai populare. Foto: Lynsey Dyer.

Anual, cam patru milioane de oameni vizitează Yosemite. Dintre ei, doar câteva mii sunt căţărători. Dar ei rămân totuşi sufletul văii. „Am venit aici când eram în clasa a zecea şi nu m-am mai întors niciodată acasă – spune Ron Kauk, 53 de ani. Locul ăsta, Yosemite, a fost educaţia mea. Dacă îi permiţi, îţi poate imprima un sistem de valori.“ În acest scop, Kauk a iniţiat programul Sacred Rok, ca să aducă în Yosemite copii cu probleme şi să-i înveţe cum să gândească şi să simtă pe cont propriu. „La peste 300 m deasupra solului, când îi dai o sticlă de apă partenerului tău – spune el –, te asiguri că a prins-o bine.“

Kauk a creat câteva dintre cele mai dificile trasee din vale, căţărându-se aproape întotdeauna cu coardă. Poate că tocmai de aceea nu se numără printre cei 83 de căţărători care au murit aici din 1955 încoace. Din contră, escalada liberă nu permite erori. După cum spune Dean Potter cu o sinceritate brutală: „Greşeşti, mori.“

Totuşi Honnold insistă că în Yosemite căţărătorii încă n-au atins limitele căţărării libere fără coardă. „Teoretic, ar trebui să te caţeri mai repede fără coardă, fiindcă ai greutate mai mică şi faci mai puţine mişcări“ – spune el. Dincolo de Half Dome, multe dintre trasee nu au fost niciodată parcurse astfel. E doar o chestiune de timp până când cineva – poate Honnold – va încerca.

În ultima mea seară în vale, hoinăresc prin Tabăra 4 în amurg. Aroma sevei de pin şi a focurilor de tabără pluteşte în aer şi tocmai au răsărit câteva stele. Se aud râsete, cineva cântă la chitară. Într-un loc de campare, doi tineri îşi întind metodic echipamentul – corzi, carabiniere, bidoane de lapte pline cu apă – discutând grav despre ce speră că se va întâmpla pe peretele lor a doua zi dimineaţa. La o altă masă de picnic, trei femei cu încheieturile însângerate, toate cu codiţe împletite şi lămpi frontale, plâng şi se îmbrăţişează: tocmai s-au întors dintr-o ascensiune de trei zile.

Asemeni celor care au făcut acest pelerinaj înaintea lor şi celor care le vor urma, ele ştiu că aceşti pereţi sunt mai mult decât nişte simpli munţi: sunt oglinzi gigantice, care reflectă necruţător ce se ascunde în sufletul fiecărui căţărător.

Text: Mark Jenkins

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din mai 2011)



5 Comments

  1. Incredibil acest om. mi se face pielea de gaina numai cand vad pozele, fantastic cat curaj are. Abia astept sa vina revista sa citesc tot articolul

  2. incredibil…nu am cuvinte…ce capacitati au oamenii…cat curaj si cat optimism trebuie sa ai ca sa realizezi asa ceva….sincer as incerca si eu cevade genul pentru a-mi testa puterea de concentrare, dar cred ca dupa 2 sec as fi una cu pamantul.
    Avem puterii supranaturale…nu este un basm….doar ca nu stim sa le folosim….nu le am testat niciodata:(

  3. Domnilor de la NG … de ce nu cereti parerea unui catarator de la noi cand faceti o astfel de traducere? E adevarat ca piata careia va adresati nu e formata din cunoscatori … dar totusi … nici “Libertatea” nu sunteti.

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*