Provocarea abisului oceanic

DEEPSEA CHALLENGER este ridicat pe punte de o macara de bord după o scufundare de probă la 8.221 m. Balonul portocaliu sporeşte flotabilitatea pentru urcare; cele gri întorc submersibilul într-o poziţie orizontală pentru a fi recuperat. Foto Mark Thiessen

Jurnalul lui James Cameron de pe fundul mării. Cu fotografii de Mark Thiessen

Ani de zile a visat să atingă fundul Gropii  Marianelor, „Everestul“ oceanelor. Dar pentru a-şi împlini visul, exploratorul şi cineastul James Cameron a trebuit să-şi proiecteze şi să  construiască singur  vehiculul, un submersibil futurist numit DEEPSEA CHALLENGER. După şapte ani de cercetare, proiectare şi testare, a rămas doar o întrebare: Va rezista submersibilul la presiunea zdrobitoare de la 11.000 m? Pentru a afla răspunsul, Cameron îşi juca, spre finalul expediţiei de două luni, cartea vieţii.

Începea sezonul furtunilor, iar timpul era pe terminate. Mările furtunoase continuau să amâne scufundarea lui James Cameron în Challenger Deep, punctul cel mai adânc din Groapa Marianelor, la aproximativ 11 km sub suprafaţă. Când valurile au acordat un armistiţiu, căpitanul navei a dat undă verde. Cameron a urcat în capsulă şi a privit cum un membru al echipajului a închis şi a blocat trapa de 180 de kg. În această relatare în exclusivitate, el descrie intensitatea şi miracolul drumului său palpitant până jos.

DEEPSEA CHALLENGE  este o expediţie ştiinţifică  organizată în comun de James Cameron (în imagine), National Geographic Society şi Rolex. Proiectanţii James Cameron şi Ron Allum au imaginat DEEPSEA CHALLENGER  ca pe o rachetă subacvatică hidrodinamică menită să se scufunde rapid şi să urce şi mai rapid, lăsând mai mult timp pentru explorarea fundului oceanic de mare adâncime.DEEPSEA CHALLENGE este o expediţie ştiinţifică organizată în comun de James Cameron (în imagine), National Geographic Society şi Rolex. Proiectanţii James Cameron şi Ron Allum au imaginat DEEPSEA CHALLENGER ca pe o rachetă subacvatică hidrodinamică menită să se scufunde rapid şi să urce şi mai rapid, lăsând mai mult timp pentru explorarea fundului oceanic de mare adâncime.

05:15, 26 martie 2012
11°22’ N, 142°35’ E
(Vest-sud-vest de Guam, Pacificul de Vest)

Înaintea zorilor, o mare neagră ca smoala. Submersibilul meu, DEEPSEA CHALLENGER, se clatină   în timp ce valurile uriaşe ale Pacificului se rostogolesc deasupra mea. Suntem toţi treji încă de la miezul nopţii, pentru verificările dinaintea scufundării, şi asta după câteva ore de somn agitat. Întreaga echipă funcţionează cu adrenalină. Acestea sunt cele mai dure condiţii în care m-am scufundat vreodată.  Prin camerele exterioare îi văd pe cei doi scafandri de lângă cabina mea micuţă, aruncaţi de colo-colo ca o minge priponită, în timp ce se chinuie să pregătească submersibilul pentru coborâre.

Camera pilotului este o sferă de oţel cu diametrul de 109 cm, în care eu sunt îndesat ca o nucă în coaja ei, cu genunchii ridicaţi într-o poziţie gârbovită, cu capul apăsat de curbura carcasei. Voi fi blocat în această poziţie în următoarele opt ore. Picioarele mele goale stau pe trapa de oţel de 180 kg, blocată ermetic  din exterior. Sunt literalmente zăvorât înăuntru. Oamenii mă întreabă mereu dacă mă cuprinde claustrofobia în submersibil. În ce mă priveşte, mă simt confortabil şi în siguranţă. Câmpul meu vizual este umplut de patru ecrane video; dintre care trei cu imagini de la camerele exterioare, iar unul este un panou de instrumente cu ecran tactil.

Submersibilul, vopsit în verde aprins, stă drept în valuri ca o torpilă verticală ţintită spre centrul Pământului. Îmi înclin camera 3-D, afară, la capătul braţului său de 1,8 m, ca să văd faţa submersibilului. Scafandrii se pregătesc să desprindă balonul flotant ataşat de submersibil, pentru a-l ţine la suprafaţa apei.

Am avut ani de zile pentru a medita la acest moment şi nu voi spune că nu mi s-a strecurat o teamă, mai ales în ultimele câteva săptămâni, gândindu-mă la toate lucrurile care ar putea merge prost. Dar acum mă simt surprinzător de calm. Sunt contopit cu submersibil, fac parte din el, iar el face parte din mine, este o extensie a ideilor şi visurilor mele. În calitate de coproiectant, îi cunosc bine toate funcţiile şi slăbiciunile. După săptămâni de antrenament de pilotaj, mâna mi se duce spre un anumit buton sau comutator fără să mă gândesc. În acest moment nu există nelinişte, sunt doar hotărât să fac lucrul pentru care am venit aici şi mă bucur ca un copil  pentru ce va urma.

Hai s-o facem. Respir adânc şi reglez microfonul: „OK, sunt gata să încep coborârea. Şi dezlegaţi, dezlegaţi, dezlegaţi!“

Scafandrul-şef smulge o frânghie, eliberând balonul de plutire. Submersibilul cade ca un pietroi şi în câteva secunde scafandrii devin nişte figurine la suprafaţa învolburată. Se fac tot mai mici şi dispar, rămâne  numai întunericul. O privire aruncată spre cadrane   arată că viteza de cădere este de vreo 150 m pe minut. După o viaţă de visare, şapte ani de proiectare, luni istovitoare de construcţie şi stresul şi emoţia călătoriei până aici, în sfârşit mă îndrept spre Challenger Deep, cel mai adânc punct din oceanele lumii.

05:50, adâncimea 3.810 metri, viteza 1,8 metri/secundă

Depăşesc adâncimea Titanicului după doar 35 de minute, mergând cu o viteză de patru ori mai mare decât cea a submersibilelor ruseşti Mir, pe care le-am folosit în 1995 ca să filmăm celebra epavă pentru film. Pe vremea aceea, mi se părea că Titanicul se află la cea mai mare adâncime imaginabilă şi că mersul acolo era la fel de exotic precum călătoria pe Lună. Acum fac un semn dezinvolt cu mâna când trec de acea adâncime ca şi cum aş trece pe stradă cu maşina pe lângă cutia poştală. După 15 minute, trec de 4.760 m, adâncimea la care rugineşte cuirasatul Bismarck. În timp ce exploram epava aceea în 2002, becul unui proiector a implodat cu forţa unei grenade, detonând chiar lângă carcasa Mirului nostru. Aceea a fost prima mea experienţă cu o implozie sub  apă la mare adâncime. În cazul în care carcasa lui DEEPSEA CHALLENGER va ceda, eu nu voi simţi nimic. ECRANUL CELOR DE SUS VA DEVENI NEGRU. Dar asta nu se va întâmpla. Am petrecut trei ani proiectând, forjând şi prelucrând această mică sferă de oţel. Am încredere în tehnologia noastră şi în inginerii care au pus totul cap la cap.

Temperatura exterioară a scăzut  de la 30°C, cât era la suprafaţă, la 1,7°C.  Sfera pilotului se răceşte rapid, interiorul ei este acoperit acum cu picături mari de apă de condens. Picioarele mele goale, apăsate de oţelul trapei, sunt reci ca gheaţa. În spaţiul limitat, îmi ia  câteva minute să încalţ nişte şosete de lână şi ghete impermeabile. Îmi pun şi un fes de lână ca să-mi protejez capul de oţelul ud şi rece care mă apasă şi, da, OK, ca să semăn mai mult cu un explorator. În întunericul de afară, singurele semne de mişcare sunt nişte particule de plancton care urcă prin luminile submersibilului; e ca şi cum aş conduce o maşină prin viscol.

Un panou cu LED-uri luminează fundul oceanului în timpul unei scufundări de probă în largul Atolului Ulithi. Eşantioanele de sediment culese mai târziu în Groapa Marianelor au dezvăluit microorganisme necunoscute înainte.Un panou cu LED-uri luminează fundul oceanului în timpul unei scufundări de probă în largul Atolului Ulithi. Eşantioanele de sediment culese mai târziu în Groapa Marianelor au dezvăluit microorganisme necunoscute înainte.

06:33, 7.070 de metri, 1,4 metri/secundă

Tocmai am trecut de adâncimea maximă de funcţionare a submersibilului cu echipaj uman care s-a scufundat la cea mai mare adâncime din lume, Jiaolong, din China. În urmă cu câteva minute, am depăşit adâncimile maxime atinse de Mirurile ruseşti, Nautilul francez şi Shinkai 6500, din Japonia. Cobor mai adânc decât o poate face orice submersibil pilotat existent. Şi toate acele submersibile erau rezultatul unor programe finanţate de guverne. Mica noastră torpilă verde a fost construită în suburbiile din Sydney, Australia, într-un spaţiu comercial înghesuit între un depozit  angro  pentru instalaţii sanitare şi un magazin cu placaje. Membrii echipei noastre, dintre care majoritatea  nu au mai lucrat niciodată la un submersibil, au venit din Canada, China, Statele Unite, Australia şi Franţa. A fost un proiect privat de suflet pentru visători din toată lumea, care credeau că pot face imposibilul. Astăzi vom vedea dacă putem.

06:46, 8.230 de metri, 1,3 metri/secundă

Tocmai am depăşit adâncimea atinsă în scufundarea mea record anterioară, făcută de unul singur în Groapa New Britain, în largul coastei din Papua-Noua Guinee, acum trei săptămâni. Pare incredibil că mai am 2.740 m de coborât. Timpul pare că se dilată. Am verificat fiecare punct din lista mea de coborâre şi nu am altceva de făcut în timpul acestei căderi îndelungate şi tăcute prin poarta iadului decât să mă gândesc şi să urmăresc cum cresc cifrele care arată adâncimea. Sâsâitul ocazional al solenoidului de oxigen este singurul sunet. Mă uit la picioarele mele de pe trapă şi mă gândesc la forţa masivă care se împinge în ea. Dacă s-ar deschide o crăpătură în submersibil, apa ar sfredeli ca un laser, tăind orice îi stă în cale – inclusiv pe mine. Oare ce senzaţie ar fi? Doare? Întrebarea are sens dacă mai rămâi în viaţă măcar două secunde ca să constaţi?

07:43, 10.850 de metri, 0,26 metri/secundă

A mai trecut o oră, submersibilul încetinind pe ultimii 2.740 m. Am aruncat din balast, nişte rulmenţi cu bile de oţel eliberaţi de un electromagnet, pentru a mări flotabilitatea submersibilului. Sunt aproape „neutru“, nici greu, nici uşor, coborând foarte încet, doar cu  propulsia. Altimetrul arată că fundul oceanului este la  46 m sub mine. Toate camerele funcţionează, luminile au ţintit drept în jos. Strâng maneta de control al propulsorului,  tensionat, privind la ecranele goale.

30 de metri… 27…. 24… ar trebui să văd ceva. 21… 18… În sfârşit, mijeşte o lumină fantomatică reflectată de jos. Arată ca o coajă de ou, uniformă, fără detalii, fără repere ca să poţi aprecia distanţa. Dau un mic impuls de frânare cu propulsoarele verticale. Peste cinci secunde, un curent descendent foarte slab răvăşeşte fundul oceanului şi neantul de sub mine se încreţeşte ca un voal de mătase.

Încă nu sunt sigur dacă este într-adevăr o suprafaţă solidă. Luând puţin mâna de pe maneta de control al propulsorului, ţintesc proiectorul spre exterior peste peisaj. Apa este limpede ca ginul. Văd până departe: nimic. Fundul este complet uniform, lipsit de orice personalitate, în afară de absenţa oricărei personalităţi, fără dimensiuni şi  direcţie. Am văzut funduri oceanice în peste 80 de scufundări de mare adâncime. Nimic asemănător. Nimic.

Lansat de pe Mermaid Sapphire (stânga), submersibilul depinde de 180 de sisteme diferite, de la grupuri de baterii la sonar, toate monitorizate din interiorul sferei de pe un ecran tactil. Foto Mark Thiessen.Lansat de pe Mermaid Sapphire (stânga), submersibilul depinde de 180 de sisteme diferite, de la grupuri de baterii la sonar, toate monitorizate din interiorul sferei de pe un ecran tactil. Foto Mark Thiessen.

 

07:46, 10.898,5 metri, zero metri/secundă

Împing submersibilul în jos, micşorând distanţa până la fund. Pe camera de pe macara văd piciorul vehiculului scufundându-se vreo 10 cm înainte de a se opri. Sunt jos. Coborârea a durat două ore şi jumătate. Un nor din cel mai fin mâl pe care l-am văzut vreodată se ridică în şuviţe mătăsoase ca un  fum de ţigară, suspendat,  aproape nemişcat. Apoi, o voce aflată la 11 km  deasupra mea: „DEEPSEA CHALLENGER, aici suprafaţa. Probă de comunicare.“ Vocea e slabă, dar neverosimil de clară. Calculele noastre sugerau că nu vor fi deloc comunicaţii vocale la această adâncime.

Arunc o privire la indicatorul de adâncime şi reglez microfonul. „Suprafaţa, aici DEEPSEA CHALLENGER. Sunt pe fund. Adâncimea este 10.898,5 metri… sistemul vital e bun,  totul pare în regulă.“ Abia acum îmi trece prin minte că puteam să pregătesc ceva mai memorabil, ca „un pas mic pentru un om.“ Bine că măcar am fesul.

Trec secunde lungi până când mesajul meu urcă de pe fundul planetei şi primesc răspunsul. „Recepţionat.“  Iată, fostul ofiţer de marină de la comunicaţii este şi mai prozaic  decât mine. Pregătire militară. Dar îi simt  pe toţi râzând  şi bătând din palme acolo sus, pe navă. Ştiu că soţia mea, Suzy, va sta lipită de ecranul de telemetrie, profund uşurată. Simt un val de mândrie faţă de echipă, faţă de realizările lor. Majoritatea celor care au construit submersibilul sunt acolo sus, în sala de control, abia venindu-le să creadă ce au realizat. Submersibilul este manifestarea tangibilă a imaginaţiei lor, a cunoştinţelor lor şi a voinţei lor. Plin de spiritul lor colectiv. Într-un fel, sunt toţi aici jos, cu mine.

Zece mii opt sute nouăzeci şi opt şi jumătate. Ce naiba, o s-o rotunjesc la 11.000 de metri la cocteiluri. Următoarea voce pe care o aud este complet neaşteptată. „Noroc, iubitule“ – spune Suzy, trimiţând dragostea ei prin radar spre cel mai inaccesibil loc de pe Pământ. Auzind vocea ei, cele două lumi ale mele se contopesc într-un mod straniu, dar frumos. Suzy mi-a fost alături pe tot parcursul expediţiei, ascunzându-şi neliniştea şi susţinându-mă 100%. Ştiu că a fost exasperant  pentru ea.

E timpul să ne apucăm de treabă. Am planificat numai cinci ore pe fundul oceanului şi sunt multe de făcut. Întorc submersibilul, folosind camerele video pentru a privi lumea în care am sosit. Fundul este plan şi inform  în toate direcţiile. O ciudăţenie parcă de pe altă lume. Pornesc instalaţia hidraulică, deschid uşa exterioară spre compartimentul ştiinţific, apoi instalez braţul manipulator pentru a extrage prima carotă de sediment. Dacă se duce totul naibii în zece minute, măcar mă voi întoarce cu ceva mâl pentru oamenii de ştiinţă.

Nu e de ajuns să construieşti  un submersibil doar pentru a putea stabili  recordul mondial de adâncime.

A fost important pentru mine să fie şi o platformă ştiinţifică. Nu are rost să explorăm cea mai puţin înţeleasă frontieră de pe planetă şi să nu putem înregistra date,  să culegem eşantioane.

Cu carota în siguranţă la bord, mă opresc să fac o fotografie de aproape cu ceasul Rolex Deepsea pentru firma elveţiană care ne-a fost parteneră în expediţie. Ceasul, legat de braţul manipulator, încă ticăie, în ciuda presiunii de 1.147 kg pe centimetru pătrat. În 1960, în cadrul unui proiect al U.S. Navy, lt. Don Walsh şi Jacques Piccard s-au scufundat în masivul batiscaf Trieste la aceeaşi adâncime, ei fiind singurii oameni care au făcut vreodată asta. Şi ei au avut un Rolex special construit, care a suportat la fel de bine presiunea.

Dar nu totul merge bine. La câteva momente după ce am fotografiat ceasul, văd nişte constelaţii de globule galbene de ulei plutind în sus peste vizorul meu. Sistemul hidraulic are o scurgere. În câteva minute, nu mai pot folosi deloc braţul, nici uşa spre compartimentul ştiinţific. Fără a mai putea strânge eşantioane, dar cu camerele încă în funcţiune, pornesc să explorez mai departe.

09:10, 10.897 de metri, 0,26 metri/secundă

Cu impulsuri sacadate ale propulsoarelor, merg spre nord peste o câmpie de iazuri de aluviuni, cum le spun geologii. Suprafaţa seamănă cu o zăpadă proaspăt căzută peste o parcare nesfârşită. Nu am văzut nimic viu pe fund: doar din când în când nişte amfipode care treceau plutind, mici ca nişte fulgi de zăpadă. În curând ar trebui să dau de „peretele“ gropii, despre care ştiu din hărţile noastre batimetrice că de fapt nu este un perete, ci mai degrabă o pantă care urcă uşor. Sper că voi găsi aflorimente cu roci expuse, unde ar putea exista viaţă.

Tot ce am văzut până acum a fost prin intermediul camerelor de înaltă definiţie. Aducându-mi aminte de o promisiune pe care mi-am făcut-o înainte de a mă scufunda, decid să aşez submersibilul pe pământ. În niciun caz nu cobor în cel mai adânc loc din ocean fără să-l văd cu ochii mei. Îmi ia mai multe minute să mut echipamentul din drum şi să mă răsucesc într-o poziţie din care pot privi direct pe geam. Stau câteva minute admirând liniştea acestui loc straniu, atât de departe de orice experienţă umană. Ochii omului au fost la adâncimea asta o singură dată până acum. Însă Walsh şi Piccard s-au scufundat la 37 km de aici, într-o altă parte din Challenger Deep, numită acum Viteaz  Deep. Locul acesta nu l-a mai văzut nimeni.

Toate celelalte funduri oceanice de mare adâncime pe care le-am vizitat înainte, chiar şi la 8.230 m în Groapa New Britain, erau brăzdate de urme de viermi, de castraveţi-de-mare şi de alte animale. Aici, literalmente nu este niciun semn de viaţă. Suprafaţa este netulburată şi este aşa cine ştie de când. Ştiu că nu este cu adevărat sterilă – aproape cu siguranţă vom descoperi noi specii de microbi care trăiesc în eşantionul de sediment pe care l-am cules mai devreme. Dar am sentimentul inevitabil că m-am scufundat dincolo de limitele vieţii înseşi. Iar aceasta aduce o evlavie, un sentiment al marelui privilegiu de a fi aici, de a fi martor la o lume primordială.

Unii oameni de ştiinţă din echipa noastră cred că este posibil ca viaţa să fi luat într-adevăr naştere în aceste adâncuri  întunecate ale lui Hades, acum aproximativ patru miliarde de ani, însufleţită de energia chimică lentă şi constantă generată de subducţia unei plăci tectonice sub o altă placă, odată cu eliberarea fluidelor captive. Această câmpie întunecoasă este aici de nenumăraţi eoni, existând fie că noi o vedem, fie că nu. Mă simt umil în faţa vastităţii tuturor lucrurilor pe care nu le cunoaştem, atât aici, cât şi în întunericul spaţiului. Simt ce lumânare micuţă am adus în aceste scurte minute şi cât de imensă rămâne misiunea noastră  de a ne explora lumea.

La opt luni după ce DEEPSEA CHALLENGER şi-a încheiat misiunea, echipa a anunţat rezultatele sale ştiinţifice preliminare. Analiza imaginilor şi a eşantioanelor culese în timpul scufundării în Groapa Marianelor – precum şi în timpul altor 12 scufundări făcute de submersibil şi 19 făcute de vehicule fără pilot – au dezvăluit foarte multe forme de viaţă. Numai din Challenger Deep s-au izolat douăzeci de mii de  microbi.  Printre animalele colectate s-au numărat izopode (deasupra) şi şase specii de amfipode asemănătoare cu crevetele, cel puţin câteva dintre ele fiind specii noi. (Foarte interesant, un amfipod din Challenger Deep produce un compus care în prezent este folosit în studii clinice pentru tratarea bolii Alzheimer.)La opt luni după ce DEEPSEA CHALLENGER şi-a încheiat misiunea, echipa a anunţat rezultatele sale ştiinţifice preliminare. Analiza imaginilor şi a eşantioanelor culese în timpul scufundării în Groapa Marianelor – precum şi în timpul altor 12 scufundări făcute de submersibil şi 19 făcute de vehicule fără pilot – au dezvăluit foarte multe forme de viaţă. Numai din Challenger Deep s-au izolat douăzeci de mii de microbi. Printre animalele colectate s-au numărat izopode (deasupra) şi şase specii de amfipode asemănătoare cu crevetele, cel puţin câteva dintre ele fiind specii noi. (Foarte interesant, un amfipod din Challenger Deep produce un compus care în prezent este folosit în studii clinice pentru tratarea bolii Alzheimer.)

10:25, 10.877 de metri, 0,26 metri/secundă

Am găsit panta nordică şi urc de-a lungul crestelor sale uşor vălurite. Mă aflu cam la 1,5 km spre nord de locul unde am aterizat. Deocamdată nu sunt aflorimente de roci.  În drumul peste fundul fără relief al gropii găsisem şi fotografiasem două posibile semne de viaţă: o bulă gelatinoasă mai mică decât un pumn de copil, care  stătea pe jos, iar cealaltă, o cicatrice închisă la culoare, lungă de 1,5 m, care putea să fi fost casa unui fel de vierme subteran din aceeaşi rasă. Ambele erau misterioase şi diferite de tot ce văzusem în ani întregi de scufundări. Am făcut fotografii HD bune şi îi voi lăsa pe oamenii de ştiinţă să le descifreze. Câteva dintre bateriile mele sunt periculos de descărcate, busola se dereglează, iar sonarul a murit complet. În plus, am pierdut două dintre cele trei propulsoare de la tribord, aşa că submersibilul este lent şi greu de controlat. Presiunea extremă îşi ia tributul. Mă grăbesc, ştiind că timpul e pe terminate, dar sperând să ajung la nişte pante mai abrupte, precum cele văzute în Groapa New Britain, care adăposteau o comunitate de animale complet diferite de cele de pe fundul gropii.

Brusc, simt că submersibilul deviază spre dreapta şi verific indicatorul de stare al propulsorului. Singurul propulsor rămas la tribord a cedat. Acum pot doar să mă învârt în cerc. Nu mai pot strânge eşantioane şi nu pot explora dincolo de acest punct, deci nu există niciun motiv productiv să rămân. Am stat la fund mai puţin de trei ore, cu mult mai puţin decât şederea de cinci ore planificată. Cu o îndoială, contactez suprafaţa şi spun echipei că mă pregătesc să urc.

Scafandrii manevrează o cameră 3-D în timp ce filmează un test în Groapa New Britain, aflată în largul coastei din Papua-Noua Guinee. Submersibilul este plin de lumini, camere video şi echipament ştiinţific.Scafandrii manevrează o cameră 3-D în timp ce filmează un test în Groapa New Britain, aflată în largul coastei din Papua-Noua Guinee. Submersibilul este plin de lumini, camere video şi echipament ştiinţific.

10:30, 10.877 de metri, accelerare la trei metri/secundă.

Momentul în care apeşi comutatorul care trebuie să acţioneze desprinderea lestului pentru a urca te pune mereu pe gânduri. Dacă greutăţile nu cad, nu te întorci acasă. Punct. Am petrecut ani întregi proiectând mecanismul de eliberare a greutăţii, iar inginerii care l-au construit şi testat au făcut o treabă desăvârşită, realizând cel mai sigur sistem de pe submersibil. Dar când întinzi mâna după comutator, ce să faci, tot te întrebi. Nu trag de timp gândindu-mă la asta. Doar apăs comutatorul.

Clic. Aud sunetul familiar ştunc când cele două greutăţi de 243 kg alunecă din locaşul lor şi cad pe fundul oceanului. Submersibilul se clatină, iar fundul dispare imediat în  întunericul apăsător. Pe măsură ce viteza creşte, sedimentul lipit se desprinde  violent de sub compartimentul pentru ştiinţă al submersibilului, ca gheaţa care cade de pe tancurile criogenice în timpul  lansării lui Saturn V. Simt cum submersibilul trepidează şi se clatină în timp ce ţâşneşte în sus. Merg cu peste 3 metri/secundă, cea mai mare viteză cu care a mers vreodată submersibilul şi voi fi la suprafaţă în mai puţin de o oră şi jumătate. Îmi imaginez cum submersibilul scapă de îmbrăţişarea presiunii, ca o vietate din strânsoarea unui piton care n-a putut-o zdrobi. O senzaţie de uşurare se revarsă peste mine în timp ce cifrele scad progresiv pe cadrane. Mă întorc în lumea soarelui, a brizei, la sărutul dulce al lui Suzy.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*