Omul care a ajuns primul

Echipa lui Amundsen și-a atins ținta pe 14 decembrie 1911. Foto: Biblioteca Națională a Norvegiei, colecția de imagini

Norvegienii, conduși de Roald Amundsen, au ajuns în Golful Balenelor, din Antarctica pe 14 ianuarie 1911. Cu sănii trase de câini, ei se pregăteau să concureze cu britanicii în cursa către Polul Sud

Text: Caroline Alexander

„12 septembrie – marți. Vizibilitate redusă. Un vânt urât dinspre sud. –52°C. Câinii – în mod clar afectați de frig. Oamenii – țepeni în hainele lor înghețate, mai mult sau mai puțin mulțumiți după o noapte în ger… perspectiva de vreme bună – îndoielnică.“

Autorul acestei concise note de jurnal era Roald Amundsen, un explorator norvegian care, cu cinci ani înainte, devenise celebru după ce străbătuse, în premieră, legendarul Pasaj de Nord-Vest, de la Atlantic la Pacific, prin Oceanul Arctic. Acum se afla la celălalt cap de lume, în Antarctica, aspirând la cel mai prestigios trofeu încă disponibil exploratorilor: Polul Sud. Planificată cu meticulozitatea lui caracteristică, această inițiativă curajoasă era și rezultatul unei întâmplări. Cu doi ani înainte, Amundsen plănuia să-și prelungească expediția arctică lăsându-se dus în derivă spre Polul Nord când a primit vestea (ulterior contestată) că Robert Peary îl cucerise deja. în acel moment – și-a amintit Amundsen mai târziu – „am decis să schimb frontul – să fac stânga-mprejur și să mă îndrept spre sud“. După calculele lui Amundsen, dacă cucerea Polul Sud, faima și finanțarea expedițiilor viitoare erau asigurate. Pregătindu-se oficial pentru nord, el planifica în secret să ajungă în sud.

Echipa britanică (Robert Falcon Scott, în centru) purta îmbrăcăminte din lână și tunici rezistente la vânt pentru a trage săniile. Dar pentru a supraviețui era necesar mai mult. „Voi numi orice expediție... fără îmbrăcăminte de blană insuficient echipată“ – nota Amundsen. Foto: Herbert Ponting, Arhiva National Geographic

Dar nici așa, cucerirea Polului Sud nu era deloc sigură. Tot spre sud se îndrepta, cu mare tam-tam, și Expediția Antarctică Britanică, sub comanda căpitanului Robert Falcon Scott. Amundsen era perfect conștient de existența rivalului său, după cum arată nota de jurnal din 12 septembrie. Obsedat de perspectiva că Scott l-ar putea învinge, Amundsen a pornit prea devreme, înainte de sosirea primăverii polare și a vremii suportabile. Rezultatul a fost că a pierdut câini valoroși și că oamenii au suferit degerături la picioare, care au necesitat o lună de îngrijiri. Revenind precipitat la bază, la Framheim (numită după celebra sa navă Fram, care înseamnă „înainte“), Amundsen a abandonat doi însoțitori, care au ajuns, cu chiu-cu vai, în tabără cu o zi mai târziu. „Asta nu se cheamă expediție. Asta e panică“ – i-a spus Hjalmar Johansen, cel mai experimentat explorator al echipei, lui Amundsen. Acesta nu l-a iertat pentru cuvintele aspre, care l-au costat pe Johansen locul în echipa finală de cucerire a polului.

Aceste erori evidente merită puse în lumină nu pentru a-i găsi vreo vină lui Amundsen, ci pentru a spulbera un mit care a rezistat multă vreme: cucerirea polului ar fi fost doar o demonstrație de experiență și ambiție, la rece, iar Amundsen însuși, prin urmare, un profesionist anost. Această caracterizare contrastează viguros cu percepția despre Scott, care, împreună cu temerara sa echipă, a dovedit hotărâre și curaj, luptând pentru fiecare kilometru, și care a murit tragic pe gheață.

Încrederea lui Amundsen în câini a crescut pe măsură ce i-a folosit. „Astăzi am avut parte de multă zăpadă moale, deși asta nu ne afectează câinii“ – scria el în jurnal. Câinii preferau hamurile în formă de evantai (dreapta), utilizate în Groenlanda, celor în stil Alaska, alese inițial de către Amundsen, care leagă câinii în perechi de-a lungul unui ax central. Foto: Biblioteca Națională a Norvegiei, colecția de imagini

Startul fals din septembrie 1911 ne amintește că nu există un rezultat inevitabil în domeniul riscant al explorărilor polare. Metodic și atent, Amundsen era și extrem de ambițios, pradă acelorași visuri și impulsuri periculoase care-i fac pe toți exploratorii să-și riște viața în locuri sălbatice. Măreția lui Amundsen nu vine din lipsa pornirilor, ci din faptul că și le stăpânea – după cum ne-o dovedesc notele lui de jurnal. La patru zile de la startul său prematur, Amundsen a făcut o evaluare fără patimă a situației și a luat decizia de „a ne întoarce repede pentru a aștepta primăvara. Nu mă pot gândi să risc viața oamenilor și a animalelor continuând cu încăpățânare odată ce am pornit. Dacă e să câștigăm acest joc, piesele trebuie mutate în mod corespunzător; o mișcare greșită și totul poate fi pierdut.“ E o calitate rară să poți redobândi și păstra perspectiva atunci când ești pe urmele unui vis personal, care de obicei îți ia mințile. Ca și alți mari exploratori, Amundsen știa când să se întoarcă.

în spatele aventurii de la Polul Sud a lui Roald Engelbregt Gravning Amundsen se afla un CV impresionant. Născut în 1872, într-o familie înstărită de navigatori și armatori, el a participat la 25 de ani, ca ofițer secund, la expediția științifică din Antarctica a navei Belgica. Atunci când aceasta a rămas  prinsă între ghețuri, echipajul ei a devenit fără voie primul care ierna în Antarctica. Demoralizați și cu sănătatea la pământ, oamenii au fost ținuți pe linia de plutire de medicul expediției, Frederick Cook (care ulterior își va păta numele pretinzând că ar fi ajuns primul la Polul Nord și pe Vârful McKinley), și de Amundsen, al cărui jurnal îl arată foarte implicat în tot ce se întâmpla în jur. „Cât despre cort, în ceea ce privește forma și dimensiunea, e confortabil, dar e prea vulnerabil la vânt“ – observa el în februarie 1898. De-a lungul anilor, el va aduce numeroase îmbunătățiri ingenioase echipamentelor polare.

Amundsen și cei patru însoțitori, schiori experți, au petrecut trei zile făcând observații pentru a stabili locația exactă a polului. Foto: H. R. Bowers, Societatea Geografică Regală

Din copilărie, de când a citit despre ea, Amundsen a fost fascinat de dezastruoasa expediție a englezului John Franklin în căutarea Pasajului de Nord-Vest. Deși Amundsen și-a continuat cariera maritimă, el a început, în același timp, planificarea unei expediții arctice. în 1903 s-a îndreptat spre nord pe nava Gjøa, cu un echipaj remarcabil de mic, de numai șase oameni (Franklin avusese 129) pentru a căuta Pasajul de Nord-Vest și, probabil – pentru a conferi respectabilitate științifică demersului său –, poziția curentă a Polului Nord Magnetic. Timp de trei ierni, Amundsen a trăit și a lucrat în zona arctică, parcurgând în cele din urmă, pentru prima dată în istorie, pasajul care șerpuia printre insulele, bancurile de nisip și gheața din arhipelagul arctic canadian, către Mările Beaufort și apoi Bering. „Pasajul de Nord-Vest a fost găsit – scria Amundsen în jurnalul său pe 26 august 1905. Visul meu din copilărie tocmai se împlinise. Gâtul mi s-a strâns, ciudat. Eram foarte încordat și sfârșit – mă simțeam cuprins de slăbiciune –, dar am simțit că-mi dau lacrimile.“

Expediția Gjøa i-a oferit lui Amundsen nu doar o primă cucerire geografică. El a folosit ocazia ca să se apropie de eschimoșii netsilik și de modul lor admirabil de adaptare la rigorile lumii arctice. Amundsen nu a fost primul explorator european care a învățat de la indigeni. Marele explorator polar Fridtjof Nansen și alții învățaseră să se îmbrace, să călătorească și să mănânce de la populația sami, din Norvegia. Acum, Amundsen completa învățăturile lor cu metode de supraviețuire pe care le studiase și le experimentase la prima mână: veșminte largi din piele de ren care asigurau căldură și ventilație, cizme de blană, sănii trase de câini, tălpice pentru zăpadă, peșteri săpate în gheață, igluuri.

„Suntem obișnuiți să spunem: norvegienii se nasc pe schiuri – spune istoricul Harald Jølle, specialist în zona polară –, dar uităm de celelalte abilități ale lor.“ Când Roald Amundsen și-a instalat tabăra de bază în Golful Balenelor, din Antarctica, în ianuarie 1911, avea 38 de ani și era un veteran polar încercat. Se afla pe un teritoriu complet necunoscut, dar într-un peisaj de zăpadă și gheață foarte familiar.

Amundsen și oamenii lui au folosit lunile dinaintea călătoriei pentru a amplasa depozite de provizii și a supune fiecare articol de hrană, îmbrăcăminte și echipament unei verificări și selecții nemiloase. Fiecare detaliu a fost luat în considerare cu maximă seriozitate, născută din respectul profund al lui Amundsen pentru mediul cu care se confrunta acum.

Într-un hanorac din piele de lup croit după modelul eschimoșilor netsilik, Amundsen pozează în postură de cuceritor în apropierea casei lui din Norvegia. Folosită în memoriile și prelegerile sale, aceasta era fotografia preferată de el pentru publicitate. Foto: Societatea Geografică Regală

Călătoria de aproape 1.300 km a început în sfârșit, pe 20 octombrie, cu Amundsen și cei patru tovarăși ai săi pe schiuri, în spatele celor patru sănii de 400 kg, fiecare trasă de 13 câini. în față, pe un teren necunoscut, se întindea un traseu dificil peste (și, ocazional, prin) crevase, în jurul hăurilor și al gheții din regiunea Regina Maud, și pe Platoul Polar, pe o vreme periculos de imprevizibilă. Cu toate acestea, fără incidente majore, norvegienii și-au atins ținta. „{i astfel, în cele din urmă, am ajuns la destinație – scria Amundsen în jurnalul său pe 14 decembrie 1911 – și ne-am înfipt steagul în Polul Sud Geografic, pe Platoul Regele Haakon VII. Mulțumim lui Dumnezeu!“

înainte de a părăsi Polheim, după cum fusese botezată tabăra polară, Amundsen i-a lăsat o scrisoare regelui Norvegiei, Haakon VII, pe o hârtie adusă cu el special, „și câteva cuvinte pentru Scott, care, presupun, va fi primul care va ajunge aici după noi“. Scrisoarea conținea un raport asupra succesului său, în eventualitatea unei catastrofe, și era un mod elegant de a spune: Scott, am câștigat. Păstrarea scrisorii de către Scott, un gest de onoare, urma să fie dovada succesului lui Amundsen.

La întoarcere, echipa a abandonat surplusul de provizii (unele fiind colectate cu recunoștință de către oamenii lui Scott). Ca pe tot parcursul călătoriei, au fost împușcați câini care, împreună cu cei morți accidental, au servit drept hrană pentru ceilalți câini și pentru oameni. Devreme, pe 26 ianuarie 1912, învingătorii polari au ajuns înapoi în Framheim. „Bună dimineața, dragul meu Lindstrom – și-a salutat Amundsen bucătarul înmărmurit. Ai niște cafea pentru noi?“

Contrastul dintre ceea ce Apsley Cherry-Garrard, legendarul cronicar al expediției britanice, numea abordarea „profesionistă“ a lui Amundsen și „tragedia de primă mână“ a lui Scott e dureros, dar el pune în lumină probleme care încă-i mai preocupă pe aventurierii și exploratorii de azi. Amundsen a folosit câini; Scott – ponei și sănii cu motor. Amundsen a călătorit pe schiuri, pe care el și oamenii lui se descurcau excelent; Scott nu a învățat niciodată să schieze bine, așa că el și oamenii săi s-au târât pe jos, trăgând săniile după ei. Amundsen a avut de trei ori mai multe provizii decât Scott; Scott a suferit de foame și de scorbut. Unele dintre erorile fatale ale lui Scott pot fi scuzate din perspectiva precedentelor timpului – în fond, compatriotul și rivalul său Ernest Shackleton folosise ponei și aproape ajunsese la pol. Iar unele dintre tacticile lui Amundsen sunt controversate, cum ar fi sacrificarea calculată a câinilor, care fuseseră botezați cu afecțiune și tratați ca niște tovarăși.

Până la urmă însă contrastul între Amundsen și Scott nu are de-a face cu detaliile de gestionare, ci cu perspectiva mai largă – cea a profesionistului și a amatorului. „în Norvegia există o foarte scăzută toleranță pentru eșecul în expediții ­– spune un istoric. Mergi și te întorci întreg.“ Britanicii, în schimb, au pus accentul pe luptă, considerând că nu îndemânarea, ci caracterul te duce la succes și că moartea e ceva eroic – o perspectivă care ar fi judecată astăzi drept iresponsabilă. „Mă inspiră modul în care Amundsen și-a pregătit expedițiile – spune Børge Ousland, un explorator norvegian care a realizat prima traversare solo a Antarcticii. A încercat mereu să învețe de la alții. Identifica problema, apoi căuta să o rezolve.“

Ascunzătorile cu alimente specifice explorării polare au fost esențiale pentru supraviețuirea celor două expediții. La 80° sud  – nota Amundsen –, „ne-am oprit pentru a amplasa un depozit... cu 12 cutii de pemmican pentru câini... vreo 30 de kilograme de friptură de focă și 50 de kilograme de untură, împreună cu 20 buc. ciocolată. În plus, 1 cutie de margarină și 2 cutii de biscuiți.“ Foto: Biblioteca Națională a Norvegiei, colecția de imagini

Amundsen s-a bucurat de celebritate până la sfârșitul vieții, dar, spre deosebire de compatriotul și mentorul său, versatilul și charismaticul Nansen, n-a dobândit niciodată siguranța financiară pe care o aștepta de pe urma prelegerilor și a cărților sale. în iulie 1918, s-a întors în Arctica pentru studiul științific pe care i-l promisese lui Nansen: pe urmele ghețurilor plutitoare, în nava sa, Maud. în anii 1920, în căutare de noi cuceriri, Amundsen a trecut la aviație,  încercând de mai multe ori să zboare deasupra Polului Nord. în 1926 a comandat dirijabilul Norge, pilotat de italianul Umberto Nobile, în prima traversare reușită a regiunii arctice în zbor.

Indiferent cât de îndrăznețe au fost aceste aventuri, Amundsen a participat mai degrabă ca pasager decât ca lider, predându-le altora conducerea. Strâmtorat financiar, el se înrăise, certându-se cu vechii aliați. Cu toate acestea, în mai 1928, când dirijabilul lui Nobile a dispărut deasupra regiunii arctice, Amundsen s-a grăbit să se alăture efortului internațional de căutare, convingându-și prietenii să finanțeze un avion de salvare. Era pe punctul de a se căsători, iar hotărârea de a se implica sugerează că exploratorul, un solitar de felul lui, fugea de acest angajament. Este clar, în același timp, că-i era dor de gloria din trecut. La fel ca startul confuz al expediției de la Polul Sud, ultima căutare a lui Amundsen contrazice imaginea de profesionist proiectată asupra sa, dezvăluind în schimb o persoană foarte umană.

S-a urcat în avion la Tromsø, chiar deasupra Cercului Arctic. Era un Latham 47 echipat cu flotoare, venit din Franța. Piloții erau deja după trei zile de căutări și dormiseră foarte puțin. Cu dificultate, avionul greoi, supraîncărcat, s-a chinuit să decoleze. Nu bătea vântul, ceea ce adesea prevestea ceață de vară și vizibilitate periculoasă spre nord. Dintr-o perspectivă modernă, acumularea de erori e de rău augur.

Avionul a plecat din Tromsø pe 18 iunie, iar la 4 după-amiaza a fost văzut pentru ultima oară trecând peste Sommarøy, unde terenurile muntoase se învecinează cu marea. Era vară, iar pământul era verde, dar Amundsen se îndrepta spre nord, spre ghețurile veșnice.

Articolul a apărut în ediția de septembrie 2011 a revistei National Geographic România.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*