Pierduti in noaptea arctica

Imagine articol

In bezna iernii, doi exploratori veterani marsaluiesc spre Polul Nord in timp ce un al treilea se lupta sa ramana in viata pe un sloi plutitor din largul coastei siberiene.

Sinistru. Asta este cuvantul cel mai folosit cand cineva descrie Capul Arkticeski, limba de pamant uitata de Dumnezeu unde incepe aceasta aventura polara. Nu exista nimic acolo in afara de gheata, gemand ca o usa veche in vant, si ursi albi in cautarea pranzului – care, daca nu esti atent, ai putea oricand sa devii chiar tu. (De asta iti pui in bagaj un Magnum .44).

Acest loc pustiu din varful planetei este la fel ca oricare alt avanpost siberian, cu o singura exceptie: este punctul de pornire al unora dintre cele mai ambitioase expeditii arctice si al exploratorilor extremi ai vremurilor noastre, unul dintre locurile unde profesionistii se delimiteaza de amatorii seriosi si de clovnii aventurii.

Partea cea mai dificila este sa te indepartezi de cap si sa ajungi pe o suprafata mai solida, ca sa pornesti pe jos spre Polul Nord. In functie de vreme, acel prim pas poate fi mai mult sau mai putin floare la ureche sau o capcana a mortii. Uneori, suprafata oceanului ingheata complet pana la linia tarmului, alteori in larg sunt kilometri intregi de gheturi plutitoare, instabile, si ape negre, care, in 2004, au inghitit-o implacabil pe exploratoarea franceza Dominique Arduin.

Nu e deloc neobisnuit sa sfarsesti prin a fi dus cu avionul peste portiunea dificila sau cules de acolo cu nervii la pamant. In primele luni ale lui 2006, sase expeditii au planuit sa porneasca din Capul Arkticeski. Un aventurier solitar a cedat de indata ce a simtit pulsul zonei, iar alte trei echipe au fost ridicate cu elicopterul si duse pe o portiune de gheata mai sigura.

Au mai ramas doua expeditii: echipa lui Børge Ousland si Mike Horn, care au strabatut 965 de kilometri spre Polul Nord – in bezna iernii polare -, si Thomas Ulrich, care a vrut sa traverseze Oceanul Arctic, 1.931 de kilometri, din Siberia pana in Canada, ceva mai tarziu, la lumina zilei, dar singur.

Børge, 43 de ani, inalt si slab, blond si sigur pe el, cu brate lungi, vanoase si cu parul ca scortisoara, era cunoscut, printre altele, pentru minutiozitatea obsesiva cu care se pregatea; era un studiu de caz pentru calmul nordic. Mike, 39 de ani, un elvetian nascut in Africa de Sud, cu tenul masliniu si gropite, cu muschi puternici si coapse gigantice, avea o nevoie neostoita de miscare, ceea ce il facea sa semene cu un taur intr-un magazin de portelanuri; se considera un latin cu spirit fierbinte si era mai inclinat sa improvizeze.

Ii vedeai vitalitatea sclipind in ochi. Thomas, 39 de ani, un elvetian bine legat si vorbaret, care radea adesea, cu ochi albastri, scaparatori si o duritate ascunsa, era extrem de pretentios cand venea vorba de siguranta si avea pasiunea pentru detaliu a unui ghid montan profesionist. La un moment dat, el a fost un potential partener pentru calatoria lui Mike si Børge catre pol prin bezna, dar, din motive ce vor fi explicate ulterior, drumurile lor s-au despartit.

Iata cum au procedat: ambele expeditii erau lipsite de sprijin exterior. Nu aveau sanii trase de caini, nu li se parasutau echipament, alimente sau combustibil pe parcurs. Erau nevoiti sa se pregateasca, pe cat era omeneste posibil, pentru imprejurari care promiteau sa fie total imprevizibile: vanturi taioase, batand din fata, si conditii de viscol orbitor, temperaturi de 40 de grade Celsius sub zero, ursi polari, banchiza, apa deschisa. Gheata se prezinta adesea intr-un mozaic de insule, despartite de suprafete de apa.

Aceste suprafete se numesc canale si canalele pot sa reprezinte o mare parte din viata unui explorator arctic. Cand ajungi la un canal, primul lucru pe care il faci este sa cauti un loc de traversare unde cele doua campuri de gheata se intalnesc; altfel, trebuie sa sari peste canal, sa traversezi vaslind intr-o barcuta pneumatica (daca este foarte mare) sau inot, intr-un costum impermeabil, o chestie de poliuretan turnata dintr-o singura bucata, care se imbraca peste haine si bocanci, retinand aer inauntru, astfel incat sa poti pluti: inventia lui Børge.

Mergeau pe schiuri, tarand dupa ei tot ce le-ar fi putut trebui. Fiecare dintre ei avea un ham, prins cu funii de doua sanii in forma de capsula, legate una dupa cealalta, care cantareau in total peste 150 de kilograme, dar aveau sa devina treptat tot mai usoare, pe masura ce foloseau din provizii. Saniile puteau pluti si aveau talpi pentru zapada.

Echipamentul lor includea corturi, primusuri, saci de dormit si alimente ambalate in vid, desigur, barci gonflabile si costume impermeabile, pistoale pentru lansat semnale luminoase, revolvere Magnum .44, telefoane prin satelit, baterii de rezerva, PC-uri de buzunar si sisteme de pozitionare globala (GPS). Mike si Børge aveau pe frunte lampi cu baterii cu litiu, pentru a-si lumina calea prin bezna.

Cu totii colaborau cu acelasi organizator de expeditii din Rusia, Victor Boiarski, si in fiecare zi un tip din Elvetia, pe nume Hans Ambühl, le transmitea informatii despre starea vremii si situatia din fata lor, bazandu-se pe imaginile prin satelit oferite de Agentia Spatiala Canadiana. Iata deci cine erau ei si ce cautau acolo. Børge si Mike au plecat primii, impreuna, in intunericul lui ianuarie. Thomas i-a urmat, singur, in martie.
Aceasta este povestea lor.

Primul pas e intotdeauna asa

Exploratorii va pot spune ca – intr-o salbaticie extrema precum cea a Oceanului Arctic, aflat inca printre cele mai putin explorate spatii de pe Pamant – viata iti este in pericol inca de la primul pas, iar apoi se mai pune doar problema cat de mare este pericolul. Asa s-a intamplat cu primii pasi facuti de Børge si Mike pe si in jurul Capului Arkticeski, in bezna deplina a iernii polare.

Au incercat sa porneasca la drum imediat ce i-a lasat elicopterul, dar au intalnit un perete de gheata spre coasta care se deplasa pe langa ei in lateral, intr-o directie gresita. Asa ca au petrecut noaptea in cort, speriati, dar bucurosi ca macar erau doi. Apoi, Børge a auzit ceva.

“Mike, tu esti?”

“Da, rontai o bucata de ciocolata.”

Apoi s-a auzit un zgomot de panza sfasiata – harsti! -, urmat de capul unui urs polar. Mike si Børge au sarit inapoi, ceea ce l-a speriat pe urs; acesta a fugit cu o parte din mancare si au fost nevoiti sa alerge dupa el, tragand rachete de semnalizare, pentru a-si recupera proviziile.

Cand a venit vremea de culcare, Mike l-a asigurat pe Børge ca era vigilent, expert in ale junglei dupa lunile de kickboarding pe Amazon si ocolul Pamantului pe la ecuator; cunostea toate zgomotele. Acestea fiind spuse, a adormit imediat bustean si a inceput sa sforaie. Børge nu a inchis un ochi toata noaptea.

“Mike, cum poti sa dormi?”

“Børge, daca iti faci griji, mori. Daca nu-ti faci griji, tot mori. Asa ca de ce sa-ti faci griji?!”

In noaptea urmatoare, cortul falfaia atat de zgomotos in vant, incat nu au auzit ursul polar care a plecat cu barca de cauciuc. Au gasit-o in dimineata urmatoare, la 90 de metri distanta, roasa toata, si au fost nevoiti sa piarda ore intregi reparand-o. Doua nopti, doi ursi.

Au facut o plimbare, ca sa verifice starea ghetii. Hans le spunea ca, pe baza imaginilor prin satelit pe care le analiza in Elvetia, gheata parea sa pluteasca rapid spre sud-est – in directie gresita – cu aproape un kilometru pe ora. Dar se saturasera atat de tare de ursi polari, incat, cand au gasit un loc bun de traversare, in extremitatea capului, iar alunecarea parea sa incetineasca, au hotarat sa plece dracului de acolo.

Au fost nevoiti sa foloseasca barca gonflabila peticita pentru a traversa niste canale inselatoare si a se indeparta de coasta. In final, au campat peste noapte la cativa kilometri departare. Cand s-au trezit, au descoperit ca fusesera dusi inapoi de curent mai bine de 14 kilometri.

Asa au mers lucrurile in urmatoarele cateva saptamani. Totul era exact pe dos fata de cum se asteptasera. In loc de vreme rece, au avut parte de un val siberian de caldura – temperaturi undeva intre -5° si -10°C. Vantul, in loc sa fie de intensitate minima, era puternic si sufla in directie gresita, deci le venea drept in fata.

In loc ca gheata in deriva sa-i poarte intr-o directie care sa-i ajute, sloiurile ii duceau tot mai departe de pol. Zi dupa zi, marsaluiau spre nord, apoi alunecau spre Siberia in timp ce dormeau; era tot ce puteau face pentru a-si mentine pozitia. Nu mai erau prea multe saptamani pana cand soarele de la miezul noptii avea sa se ridice deasupra orizontului, aducand cu sine sase luni de lumina neintrerupta in regiune.

Planul lor era sa ajunga la pol inainte, dar nu aveau cum sa reuseasca in acest ritm; ar fi ramas fara alimente. Asa ca au inceput sa mearga mai mult si sa manance mai putin, ceea ce le provoca fantezii culinare tulburatoare: clatite cu afine si smantana pentru Børge si bezele in ciocolata pentru Mike. La inceput au inotat mult – pana la de cinci sau sase ori pe zi -, strabatand canalele de apa dintre insulele de gheata. “Inotam, inotam, inotam, ieseam afara, inotam si ne continuam drumul spre nord” – spune Mike.

Asta insemna sa-si scoata schiurile, sa le impacheteze, sa se bage cu toate hainele si bocancii grei in costumele impermeabile cu fermoar, sa alunece cu mare atentie in apa, pentru ca nicio picatura sa nu se strecoare pe la gat, apoi sa-si traga in apa si saniile, care cantareau impreuna, la inceput, 154 de kilograme.

Uneori erau nevoiti sa sparga stratul subtire de gheata de deasupra inainte de a intra in apa. Apa era mai calda decat aerul, saniile pluteau, iar costumele impermeabile erau flotabile. Si totusi erau “intr-o apa neagra ca pacura, avand doar lampile frontale si acele turnuri de gheata miscatoare in jur” – spune Børge.

Uneori, nu puteau sa vada nici macar incotro inotau sau saniile pe care le trageau in urma lor. “Ne simteam cam ca Laika” – cainele trimis de sovietici in spatiu. Pe o alta planeta. Era infricosator. Cand nu erau in apa, mergeau pe schiuri ca printr-un tunel, totul in jur fiind albit de zapada, mai putin conul vag de lumina, de cativa metri, proiectat de lampi.

Navigau prin zapada groasa, peste gheata neteda sau ingramadita – apa sarata inghetata care s-a spart, iar bucatile s-au inghesuit unele in altele, in mormane neuniforme de cuburi de gheata gigantice. Nu era practic sa se bazeze exclusiv pe GPS, caci consuma prea mult bateria, iar ecranul avea tendinta sa inghete si trebuia incalzit in buzunar.

Il consultau din cand in cand, dar cel mai adesea se deplasau in functie de directia vantului (stabilita partial de fasiile indicatoare de nailon care falfaiau, atasate de betele lor de schi), de luna si de stele, dar in special de maiestria lui Mike in citirea formelor sapate de curenti in zapada. Invatase “metodele vechi” – spune el – de la un inuit pe nume Simon, din Bazinul Foxe, din Canada, care “m-a invatat toate felurile in care poate sa arate zapada”.

Zapada care cade, zapada adunata in troiene, zapada care e suflata de vant; iti ajunge pana la genunchi, pana la umar, pana la cap. Troianul incepe la nivelul ghetii si, pe masura ce vantul se inteteste, se face tot mai inalt. Cu cat troianul e mai inalt, cu atat viteza vantului e mai mare. La randul ei, viteza vantului arata cat de rapid se va misca gheata si cat de rapid s-ar putea rupe. Mike reusea sa urmeze cu varful schiului creasta intarita de vant a unui troian vechi si astfel cei doi barbati isi continuau pe bajbaite drumul spre nord, prin bezna.

Uneori, tot ce puteau face era sa-si mentina ochii fixati pe varfurile schiurilor, pentru inca o ora, inca un minut, inca un metru, fiindca nu folosea la nimic sa se gandeasca dinainte. A fost o experienta unica: sa traiesti exclusiv in clipa de fata. Unde sunt? Ce trebuie sa fac? Imi mai simt degetele de la maini? Uneori se bucurau pentru simplul fapt ca la sfarsitul zilei se gaseau inca in viata, in cort.

De ce fac asa ceva?

Acest fel de iad era, fireste, exact ceea ce cautau ei. Tipii astia sunt profesionisti. Au sponsori – producatori de echipamente pentru sporturi in aer liber sau imbracaminte pentru lucratori constructori, o agentie de calatorii de tip “aventura”, o companie producatoare de ceasuri, iar felul in care isi castiga existenta implica aventuri extreme. Nu au planuit ca lucrurile sa se intample asa, ci pur si simplu au facut ceea ce le placea.

Dar, dupa ce au descoperit ca-si pot castiga existenta scriind carti, facand fotografii si filme si mai ales tinand discursuri motivationale, daca isi urmeaza pasiunea, cum sa nu le placa?

Fiecare dintre ei cautase aventura inca din copilarie, exersand cum sa-si asume riscuri calculate din ce in ce mai mari. La un moment au iesit din zona de confort si nu au mai revenit. Pentru ei, atingerea unor limite care ar putea sa para demente era, de fapt, o evolutie logica.

Nu pleci spre Polul Nord prin bezna ca o prima aventura. Incepi, de exemplu, ca Børge, schiind si colindand muntii Norvegiei. Intri in viata si iti iei o slujba oarecare. El a lucrat ca scafandru pentru o companie petroliera. Purta o casca de arama si incaltari grele, captusite cu plumb, si avea greutati de plumb pe piept si pe spate. A devenit absolvent al adancurilor Marii Nordului. Uneori lucra saptamani la rand pe fundul marii, intr-o camera presurizata, inspectand utilajele petroliere si lucrand la conducte.

Intre timp, a petrecut cativa ani si in Marina Norvegiei, ca scafandru, membru al trupelor speciale. Ii placea grozav sa se antreneze. In prima lui expeditie, a strabatut pe jos Groenlanda cu inca doi prieteni scafandri, acum 20 de ani, inainte sa existe GPS-uri si telefoane prin satelit. Au folosit sextante, bumbac, lana si alte echipamente similare cu cele folosite de Fridtjof Nansen si Roald Amundsen, marii exploratori polari norvegieni de altadata, compatriotii lui Børge, pe ale caror marete urme paseste. Atunci s-a molipsit. In acea calatorie, a purtat bocanci care erau copia fidela a celor purtati de Amundsen in calatoria sa din 1911 spre Polul Sud.

In cazul lui Mike Horn, punctul de cotitura din viata sa – spune el – s-a produs cand, manat de impuls, si-a parasit orasul natal, Johannesburg, din Africa de Sud, si s-a mutat in Europa. Sportiv talentat, a facut atletism si a participat la triatlon, a jucat rugbi de competitie si visa sa participe la concursuri internationale, poate chiar la Olimpiada. Dar Africa de Sud, izolata de comunitatea internationala la acea vreme din cauza politicii de apartheid, nu era acceptata.

La varsta de 18 ani a fost recrutat de armata Africii de Sud, pentru a lupta contra unor insurgenti comunisti din Angola, intr-un comando. Dupa aceea a urmat colegiul si a lucrat in afacerea cu fructe si legume a unchiului sau. Dar se saturase de monotonie si tanjea sa vada lumea. Ca urmare, a decis sa renunte la tot ce avea si s-a suit in primul avion spre prima tara care l-a acceptat, Elvetia, unde si-a gasit de lucru ca spalator de vase intr-un hotel vechi.

A invatat sa schieze (nu mai vazuse niciodata zapada pana atunci) si a devenit instructor de schi, apoi ghid pentru rafting si parapantist (s-a aventurat in Peru si a cazut in apropiere de Machu Picchu). Dupa ce a strabatut Amazonul timp de cinci luni cu un kickboard, a devenit aventurier cu norma intreaga.

Thomas Ulrich, la a carui expeditie vom ajunge mai tarziu, a crescut in regiunea muntoasa de langa Interlaken, Elvetia, facand drumetii, camping, schi alpin si alergari. Deja escalada stanci si zbura cu parapanta (la un moment dat, a lucrat ca pilot de incercari pentru un producator) inainte ca lumea sa stie prea multe despre parapanta. Oamenii il intrebau: “De ce faci asa ceva?” Sau le spuneau parintilor lui: “Aveti grija ce face copilul vostru!” Parea un personaj extrem. A lucrat o vreme ca tamplar, dar se simtea plictisit si fara stare.

Facea fotografii in timpul aventurilor sale prin munti, apoi, intr-o buna zi, a trimis o fotografie la o revista si redactorii i-au publicat-o. Atunci si-a dat seama pentru prima data ca ar fi posibil sa castige bani facand ceea ce ii placea. A facut un curs de ghizi montani internationali si a fondat o scoala de parapantism, continuand in acelasi timp sa se ocupe de afacerea lui cu fotografii de aventura.

Cand avea cam 18 ani, a facut prima dintre numeroasele sale incursiuni in Patagonia, pentru a escalada un dinte de stanca inalt de 3.352 de metri, numit Mount Fitz Roy, si acela a fost evenimentul – pregatirile, in special, noua cultura, viata in cort – care l-a propulsat in lumea explorarilor extreme.

Ideea ca acesti oameni si-ar cauta moartea pare sa-i amuze. Nu dorinta de a fi mai aproape de moarte ii atrage – dupa cum va pot spune chiar ei -, ci dorinta de a fi mai aproape de viata. Au fost pe varfuri de munte. {tiu ca puterea vointei poate fi educata si ca oamenii obisnuiti, ca ei, sunt in stare sa se autodepaseasca. Ei sunt doar cei care se avanta, cutreierand salbaticia in numele nostru, al celorlalti.

Nu mai marcheaza puncte pe vreo harta geografica – aceste realizari au fost bifate de mult. Ceea ce exploreaza ei acum este harta interioara, o harta mentala si emotionala. Ce vor afla despre ei insisi, pusi in situatia in care nimic altceva nu mai conteaza, decat sa ramana in viata? De fapt, de ce anume este capabil omul? Asta e motivatia lor.

Oscar, el e Felix. Felix, el e Oscar

Pentru Mike si Børge, expeditia se dovedea a fi o incursiune interpersonala si geografica in egala masura. Cei doi – doi masculi alfa care imparteau acelasi cort – au fost obligati sa-si dea seama cum s-ar putea impaca. Inainte fusesera practic doi straini. Apoi, in aceasta calatorie, nu-si puteau vedea fetele in intuneric, nu-si puteau citi reactiile, iar lumina lampilor le intra stangace in ochi.

O simpla neintelegere, dupa o zi istovitoare, in care luptau sa ramana in viata, putea sa se amplifice imprevizibil, necesitand un consum de energie pe care niciunul dintre ei nu si-l mai putea permite. Asa ca, la inceput, si-au pastrat pentru ei diferendele, asezati fiecare in partea lui de cort la sfarsitul zilei, stand cu spatele unul la celalalt in timp ce-si curatau manusile si bocancii.

Una dintre probleme era legata de defecarea in cort. Ce era acceptabil si ce nu? Mike isi adusese un vas etans de aluminiu, “multifunctional”, care putea fi folosit si ca vas de gatit, si ca toaleta, un sistem pe care il mai folosise inainte in zona arctica. Il captusea cu o punga de plastic, se aseza, facea ce avea de facut, scotea punga afara, continutul ingheta, el il golea afara, iar punga ramanea perfect uscata.

Lui i se parea o idee geniala. Dar Børge nu a fost de acord. Ideea de a merge la toaleta in cort, ceva ce el nu mai facuse pana atunci, ar fi in regula – spunea el -, cu conditia ca el si Mike sa se duca in momente diferite, dar in mod sigur nu iti faceai nevoile in acelasi vas in care iti fierbeai apa si iti pregateai mancarea, indiferent cu cate pungi de plastic l-ai fi captusit.

De asemenea, lui Børge ii placea sa urmeze un regim foarte riguros, care il slujise spectaculos de bine in vasta lui experienta polara. Facea mare caz de echipament, de modul in care se prepara micul dejun sau se monta si se demonta cortul. Marja de eroare intr-un loc ca acesta era practic zero; orice greseala putea fi fatala. Pe de alta parte, Mike era recunoscator ca il avea alaturi pe Børge, cu experienta lui in zona polara. Expeditia fusese ideea lui Børge, el era seful. Dar Mike, si el un explorator realizat, obisnuit sa actioneze pe cont propriu, emotional, mandru si incapatanat, avea tendinta sa se zbarleasca atunci cand i se spunea ce sau cum sa faca.

Intr-o seara, dupa o zi deosebit de lunga si de obositoare, o tija a plesnit in timp ce Mike monta cortul, iar Børge l-a acuzat ca e neglijent. (Reparatiile erau sarcina lui Børge, iar firul din interiorul tijei de cort trebuia reintrodus cu mainile goale, in frig. Cu mainile goale ale lui Børge, pentru ca Mike suferise degeraturi intr-o expeditie anterioara si avea maini prea vulnerabile pentru a fi expuse).

Mike era convins ca nu fortase nimic, pur si simplu tija nu rezistase in fata fortelor naturii, si s-a simtit jignit. Iata-i deci in zona arctica: un cuplu neobisnuit, singuri impreuna pe gheata.

Dupa acest episod, cei doi barbati s-au asezat in cort pentru un tête-à-tête, ca doi gentlemeni. Mike i-a spus lui Børge ca il respecta mult, dar nu este intotdeauna de acord cu modul in care acesta se justifica sau considera ca trebuie facute lucrurile; parea rigid si uneori chiar arogant. Børge i-a explicat cum cultura scandinava avea un stil laconic. De exemplu, norvegienii nu spun tot timpul “imi cer scuze”.

Pur si simplu isi vad de treaba, corect si in liniste, asteptandu-se ca si ceilalti sa faca la fel. Remarcile pe care Mike le simtise ca pe o critica fusesera, de fapt, sfaturi, in intentia lui Børge. In final, si-au dat seama ca principala lor problema fusese o comunicare deficitara si au promis solemn sa fie mai deschisi unul cu celalalt.

Børge a primit o ceasca din cafeaua lui Mike, au facut schimb de mancaruri (lucruri semipreparate, tocate, congelate si ambalate in vid, ca de exemplu cartofi, carne de pui, de vita, de miel sau de ren; fiecare avea propriul sau meniu).

Au ajuns la un compromis chiar si in privinta toaletei: Mike avea usa lui intre cortul interior si cel exterior, iar Børge pe a lui. Cateodata, unul dintre ei facea o gluma scatologica si radeau impreuna. Cei doi au invatat sa aprecieze aceste momente, pentru ca in restul timpului stiau ca au de suferit.

Doar obisnuita disperare polara

Dupa cateva saptamani, vantul se schimba si cei doi ajunsera, in sfarsit, sa se indrepte constant spre nord, cu vantul din spate. Nu mai aveau de infruntat decat obisnuitele riscuri, asociate cu ceea ce incercau ei sa faca pe intuneric: sa mearga orbeste, prin viscol, incapabili sa distinga terenul. Sa treaca de o zona de compresie, unde munti de gheata de peste cinci metri inaltime le blocau drumul.

Sa traverseze un canal de 365 de metri acoperit cu gheata subtire, punandu-si costumele de inot si tarandu-se. Lui Mike ii inghetasera degetele mari de la maini, iar Børge isi indesa sticle cu apa fierbinte in bocanci, ca sa nu-i inghete picioarele.

Dupa sase sau sapte saptamani, soarele, desi inca nu rasarise, era suficient de aproape de orizont pentru a lumina peisajul, iar ei nu mai aveau nevoie de lampile frontale. Polul Nord era in raza lor vizuala, la vreo doua saptamani distanta, cand Børge a inceput sa primeasca pe telefonul prin satelit mesaje-text nelinistitoare, referitoare la Thomas Ulrich.

Vi-l mai amintiti pe Thomas? Tocmai plecase din Capul Arkticeski, cu intentia de a traversa din Siberia spre pol si apoi mai departe, spre Canada. Børge vorbise cu el la telefon, ca sa-i spuna ca aveau in fata conditii bune de gheata si vant. Dar acum mesajele aratau ca ceva nu era in regula si Thomas fusese purtat in deriva de vanturi puternice.

Børge a incercat sa-l sune, pentru a-i oferi sprijin moral, dar telefonul lui Thomas era fie inchis, fie suna ocupat. Børge stia cat de dificil era sa treci de turbulentele de coasta din Arkticeski. Dar nu credea ca e ceva serios, ci doar obisnuita disperare polara.

Uneori e mai bine sa stai pur si simplu in cort

Viata lui Thomas fusese in pericol aproape din clipa in care parasise capul. In primul rand, fusese nevoit sa petreaca cinci nopti agitate, la 34 de grade sub zero, singur pe Arkticeski, asteptand sa se formeze gheata in largul coastei, ca sa aiba ceva pe care sa poata merge cu schiurile, si fiind atent la ursii polari. Unul deja se apropiase, adulmecandu-i echipamentul, iar el fusese nevoit sa-l puna pe fuga cu o racheta de semnalizare.

In sfarsit, primise niste vesti incurajatoare de la Hans, managerul expeditiei sale, ramas acasa – un intelectual zvelt si sensibil, care, din orasul natal al lui Thomas, Interlaken, din Elvetia, interpreta pentru el, pentru Børge si pentru Mike imaginile din satelit. Acestea aratau ca exista o fereastra favorabila ingusta – 9,6 kilometri de gheata suspecta, dar traversabila, in larg, care, teoretic, putea fi parcursa intr-o zi -, asa ca omul a muscat momeala.

Previziunile anuntau un vant din nord favorabil, care putea sa aduca gheata buna mai aproape de coasta si sa inchida canalele, iar el s-a gandit ca, daca lucrurile vor merge mai prost decat se astepta, putea oricand sa se intoarca pe coasta. Asa ca si-a pus schiurile si a plecat, intr-o miercuri, dis-de-dimineata, in martie, remorcand doua sanii galbene cu o greutate totala de 170 de kilograme.

Inceputul a fost relativ usor. Dar canalele din largul coastei se deschisesera peste noapte, iar cel mai bun pe care a reusit sa-l gaseasca avea peste 90 de metri latime. Gheata de pe cealalta parte parea mai veche si mai stabila, asa ca si-a umflat barca de cauciuc si a inceput sa vasleasca. Un strat subtire de gheata l-a oprit dupa putin timp, obligandu-l sa intre in apa, in costumul lui impermeabil. In timp ce spargea gheata cu propriul corp, tragand saniile dupa el, s-a ranit in zona inghinala.

Pe cealalta parte, gheata s-a dovedit a fi dezamagitor de subtire si inconjurata de apa, iar el s-a trezit pe o insula aproximativ de marimea a trei terenuri de fotbal. S-ar fi retras pe cap, dar vantul impingea gheata tot mai departe de tarm si pe el odata cu ea. Nu era bine, dar, neavand alte optiuni, a campat acolo peste noapte.

Dimineata, un vant puternic de nord-vest ducea mozaicul de gheata spre sud-est, intr-un ritm neplacut. Strabatea o zona cu sloiuri care pluteau repede in deriva, iar el se afla exact pe unul dintre ele. La momentul respectiv, se gandea ca poate va trebui sa fie evacuat si sa-si reinceapa expeditia. Dar nu era speriat de moarte sau ceva de genul asta. Apoi a venit furtuna.

Petrecuse doi ani pregatindu-se pentru marele sau moment, organizandu-si echipamentul, adunand 250.000 de dolari de la sponsori, tarand anvelope de masina in urma lui, pe poteci de munte din Alpii Elvetiei, ca sa fie in forma. {i acum iata-l: ghemuit singur in cort, sunandu-i disperat, de pe telefonul sau din epoca spatiala, pe Hans in Elvetia si pe Victor in Rusia, care incercau sa puna la cale un plan.

Thomas se afla la numai cativa kilometri in largul coastei cand izbucnise furtuna. Cum a fost posibil ca ei sa n-o vada ca vine? Nici macar nu exista zapada cu care sa-si ingreuneze cortul – fusese nevoit sa foloseasca saci cu alimente -, iar daca deschidea usa, vantul care urla i-ar fi umflat cortul ca pe un balon si l-ar fi catapultat in vazduh. Din cand in cand, vantul se insinua pe dedesubt, iar el se simtea plutind o vreme pe deasupra ghetii, ca pe un covor zburator care isi tura motorul.

Singurul lucru care mentinea cortul pe sol era greutatea propriului corp si tot ce putea face el era sa stea acolo si sa incerce sa fie greu.
Ce caut aici? Nu se putea gandi decat la sotia si la fetele lui. Cum am putut sa le fac una ca asta? Peretii galbeni ai cortului erau acoperiti cu desenele facute de familie: Iepurasul de Paste, un foc de lemne, hamacul lui si, da, niste ingeri.

Iata un tip care credea ca, atunci cand iti suna ceasul, iti suna si gata – “Esti dus in cimitir, apoi vin viermii” -, dar voia ingeri. {i-i imagina pe copiii lui plangand in biserica, la inmormantarea lui, si oamenii vorbind despre cat de tampit fusese si cate prostii facuse in viata. Nu putea sa faca lucrurile doar “de distractie”. Nu putea sa fie un simplu tamplar, asa cum se pregatise sa fie, si, pe langa asta, sa se catere si pe munti, asa cum facea toata lumea in Elvetia.

Nu, el trebuia sa faca intentionat ascensiuni pe vreme rea sau sa escaladeze periculoasa ruta Ferrari, din Cerro Torre, Patagonia, pe timp de iarna, sau sa traverseze pe jos Campul de Gheata Sudic al Patagoniei. Exista mereu riscul sa nu se mai intoarca acasa intr-o buna zi. Acum, stand singur in cort si infruntand furtuna arctica, se intreba daca sosise ziua aceea.

Din cand in cand, incerca sa-l sune pe Børge, dar nu reusea sa-l prinda. Era totuna. In primul rand, ce putea Børge sa faca pentru el? Probabil ca el si Mike sufereau si ei, la randul lor. In al doilea rand, Børge era mentorul lui in materie de explorari polare – omul cu care traversase Campul de Gheata Patagonez, timp de 54 de zile, in 2003 – si era rusinat de buclucul in care se afla. In al treilea rand, Thomas planuise initial sa plece cu Børge pe intuneric spre Polul Nord.

Cei doi discutasera despre asta in timp ce se aflau in Patagonia, iar Børge ii spusese atunci lui Thomas ca trebuia sa mai castige experienta – atat in explorarile arctice, cat si in mersul pe cont propriu – si abia dupa aceea puteau sa mearga impreuna. Thomas planuia deja de multa vreme acea expeditie solo, cand aparuse in peisaj Mike Horn. Mike circumnavigase de unul singur Cercul Polar si deci stia cum sa se descurce acolo in intuneric, un domeniu in care Børge nu avea experienta. Dupa ce Mike s-a intors, el si Børge au stat de vorba, iar Børge l-a invitat sa i se alature.

La inceput, Børge se gandise ca puteau merge impreuna, toti trei, dar Mike nu fusese de acord. El nu voia sa mai astepte pana capata Thomas experienta, considerand ca un grup de trei ar incetini ritmul expeditiei si s-ar complica luarea de decizii (intorcandu-i inevitabil pe doi contra celui de-al treilea) si credea ca Thomas nu putea contribui la planul general cu nicio calitate pe care Børge sau Mike sa nu o fi avut deja.

Børge traversase singur atat Oceanul Arctic, cat si Antarctica. A fost primul om care a mers pe jos pana la Polul Nord, singur si fara niciun fel de sustinere, in 1994. Mike era celebru in Europa pentru expeditiile sale solitare. Thomas era cunoscut mai ales ca fotograf de aventura; nu fusese cu adevarat testat in zona arctica si nu plecase niciodata undeva singur – adevarata masura a tariei de caracter.

Børge era impartit si se simtea prost. Dar intelegea pozitia lui Mike si, in final, decizia a fost sa nu-l mai astepte pe Thomas, care, increzator in propriile forte si deloc genul care sa ramana in umbra, si-a continuat planurile ambitioase de a face o calatorie transarctica, fara sustinere.

In orice caz, aruncat in zona arctica, pe o bucata de gheata plutitoare, Thomas era chinuit de gandul ca marea lui expeditie se indrepta spre sud atat de rapid. Intotdeauna e o loterie sa te lasi in voia fortelor naturii. (Iar Børge avea sa spuna mai tarziu: “Pur si simplu a avut ghinion.”) Dar, la momentul respectiv, Thomas era ros de indoieli – A fost ghinion sau am facut eu vreo greseala? -, iar la acest nivel Børge, mentorul sau, era ultimul om cu care ar fi vrut sa stea de vorba.

Se poate si mai rau?

Iata-l deci stand pe gheata in cortul lui, luptandu-se cu furtuna. Era intuneric, gheata se rupea, iar bucata pe care se afla el s-a micsorat rapid, de la trei terenuri de fotbal la mai putin de unul. Nu mai era cazul sa stea in sacul de dormit. Isi pusese bocancii si isi fixase de harnasament un sac – cu telefoanele prin satelit, baterii de rezerva, un semnal luminos de urgenta prin satelit, alimente pentru trei zile, primusul, putina apa – in caz ca iadul se dezlantuia si ar fi trebuit sa se catere pe o alta bucata de gheata.

In toiul noptii, barca lui de cauciuc, care era legata cu funii de cort, incepu sa zboare de colo-colo, amenintand sa doboare cortul, asa ca o elibera si o urmari cum dispare in vazduhul negru. Lua adesea legatura cu Hans, dar imaginile din satelit nu-i erau de prea mare ajutor.

Pana sa-si completeze satelitul orbita, pana sa fie descarcate si procesate imaginile, ele erau deja vechi de patru ore – in cel mai fericit caz. De asemenea, nu-i puteau fi transmise direct lui Thomas, pe gheata, si ca urmare el nu le putea compara cu ceea ce vedea afara.

Un sentiment straniu puse deodata stapanire pe el. Dar nu putea sa desfaca fermoarul cortului exterior, fara podea, ca sa se uite, de teama ca nu cumva vantul sa navaleasca si sa ia cortul pe sus, cu el cu tot. Asa ca se tari sub el. Apa improscata de vant il lovi in intuneric, udandu-l leoarca.

Apoi intelese ce se intampla. La un metru de cortul lui, gheata se rupsese, iar el era leganat de valuri, in apropierea marginii. Apoi, in fata cortului s-a produs o a doua spartura, urmata de o a treia si inca una chiar sub cort. Terenul lui de fotbal se spargea complet. In scurt timp, statea pe o bucata de gheata putin mai mare de opt metri patrati. Isi activa semnalul luminos de urgenta, insfaca sacul cu proviziile de urgenta, isi puse schiurile si se precipita in intuneric, cautand o bucata de gheata mai buna, in timp ce se balansa pe apa in sus si-n jos de parca ar fi fost pe o pluta.

Tipand si plangand, il suna pe Hans. “Mor! Mor! Trebuie sa ma scoti de aici!”

Intre timp, in Rusia…

Operatiunea de salvare trebuia organizata de Victor Boiarski, managerul expeditiei lui Thomas, aflat in Rusia, un organizator de exceptie, el insusi un explorator polar implinit, un om plin de umor, de incredere si de viata, maestru in lucrul cu sistemul birocratic din aviatia rusa. Ca director al Muzeului de Stat Rus pentru Arctica si Antarctica, din Sankt Petersburg, Victor avea legaturi la toate nivelurile infrastructurii si se parea ca urma sa aiba nevoie de absolut toate.

Thomas depusese 140.000 de dolari din propriii sai bani – o garantie bancara – pentru a asigura accesul rapid la fonduri, in cazul in care ar fi trebuit sa fie salvat. Dar asta nu insemna ca echipaje de salvare cu elicoptere stateau in alerta 24 de ore pe zi. Doua elicoptere ramasesera initial in apropiere de Capul Arkticeski, vreo cateva zile, cu intentia de a mai sta prin preajma pana cand el avea sa ajunga in siguranta in larg.

Dar vremea era atat de proasta, iar Thomas fusese nevoit sa astepte atat de mult sa se mai imbunatateasca, incat, in momentul in care el pornise, echipajele elicopterelor, din motive de costuri, se intorsesera deja la baza lor, in orasul Norilsk – la mai bine de 1.350 de kilometri distanta de cap. Erau proceduri, restrictii, autorizatii militare de obtinut. Era noapte, iar pilotii nu aveau voie sa zboare noaptea. Apoi vantul s-a intetit si au fost nevoiti sa astepte pana dimineata.

Victor i-a dat vestea proasta lui Thomas. Fa-ti alt loc de campare din ramasitele celui de dinainte – i-a zis Victor – si incearca sa nu-ti fie frig. La vremea respectiva, vantul se oprise, iar gheata nu se mai misca atat de mult – furtuna se oprise, deocamdata. Asa ca Thomas s-a intors la prima lui tabara, si-a tarat saniile pana la noul loc si le-a fixat laolalta cu schiurile lui, formand un fel de catamaran; in felul asta, avea ceva pe care sa stea in apa fara sloiuri, daca ar fi fost necesar.

Saci cu alimente si alte piese de echipament fusesera risipite pe gheata de furtuna si un urs polar s-a apropiat adulmecand. Thomas a trebuit sa traga trei runde de focuri la picioarele lui inainte ca animalul sa plece. Astepta cu catamaranul lui si cu un Magnum 44 la indemana cand s-a luminat, ceea ce, fireste, i-a permis sa vada pana departe, iar ceea ce a vazut a fost o uriasa deschidere de apa. Era ca si cum ar fi stat pe plaja, pe malul marii.

Valurile spalau marginile bucatii lui de gheata, topind-o. Oscila intre panica si calm. Zbiera, injura, plangea, se ruga si apoi se apuca din nou de lucru: urmarea gheata, isi verifica echipamentul, se incalzea langa primus.

Inca nu telefonase familiei. Nu era foarte stapan pe sine si nu voia sa-i sperie. Nu credea ca sotia lui, Åsta, fiica de fermier din Norvegia, ar fi putut sa faca fata situatiei si nici ca el ar fi fost in stare sa-i faca fata ei, care nu facea fata situatiei.

Cum se vedeau lucrurile din Elvetia

Intre timp, acasa, Åsta isi daduse seama ca ceva nu era in regula. Thomas o sunase zi de zi. Acum il suna doar pe Hans, iar cand vorbea si ea cu Hans, acesta ii spunea doar ca ceva nu mergea prea bine. Il auzea cum isi cauta cuvintele. In fine, Christine Kopp, scriitoare si prietena apropiata, care il insotise pe Thomas in Siberia, i-a divulgat Åstei secretul. Christine l-a sunat pe Thomas si i-a spus ca trebuie sa-si sune sotia, asa ca el a sunat-o.

Cand in sfarsit cei doi au stat de vorba, el a incercat sa-i explice: gheata proasta, apa fara sloiuri, furtuna izbucnita brusc. Thomas plangea, nefiind sigur ca va supravietui acelei nopti. Åsta i-a spus ca nu avea ce sa faca, nu trebuia sa-i explice nimic. “Foloseste-ti energia acolo – i-a zis ea. Nu-ti face griji pentru noi.” Dar, dupa ce au inchis, ea nici nu mai putea sa respire.

Nu dupa mult timp, situatia cumplita a lui Thomas a ajuns in presa: Explorator elvetian in cursa cu moartea. Genul asta de chestii. Copiii – Linn, 11 ani, Silje, 9 ani, si Julie, 5 ani – erau mai tacuti decat de obicei, ca si cand nu ar fi vrut sa stie mai multe.

Ca sa le protejeze pe fete, Åsta tinea ziarele departe, radioul si televizorul inchise. Le-a dus la un muzeu din Berna, numit Sensorium, pentru a le distrage atentia de la perspectiva mortii tatalui lor.

Nu ai voie sa mananci, sa bei sau sa dormi

Dupa telefon, Thomas a decis ca era dator familiei sale pentru sprijinul neconditionat: nu am voie sa nu ma intorc acasa. Apoi a facut o chestie ciudata. S-a dus la cortul lui, in vechiul loc de tabara, si, in loc sa ia cortul, a decupat desenele pe care le facuse familia lui pe peretele interior – un desen de la fiecare fiica si un desen de la sotia lui. Facea tot ce putea ca sa traiasca, dar o parte din el se pregatea sa moara.

Asta ma va ajuta acum si asta voi lua cu mine, daca va fi sa mor.

O a treia noapte se apropia amenintator. Sacul de dormit, totul era ud si tot ce putea folosi ca adapost era cortul exterior, fara podea. Nu dormise si nu-si permitea sa doarma. Voia sa manance, dar nu mai avea apa dulce si nu exista zapada curata pe care sa o poata topi.

Se afla pe gheturi formate din apa sarata si de indata ce zapada proaspata atingea gheata, absorbea sare. Folosise zapada pe care reusise sa o adune din pliurile cortului si de pe sanii. Dar mancarea era prea sarata si ii provoca greata. Colac peste pupaza, suferea si de diaree.

“Am adormit – i-a zis lui Victor, in timpul unei discutii la telefon. Doar 15 minute.”

“Nu, nu, nu, nu! – i-a zis Victor. Nu trebuie sa adormi! Suna-ma de acum la fiecare zece-cincisprezece minute!”

Thomas avea cutia de poliuretan expandat pe care i-o facuse tatal sau ca sa-si tina in ea bateriile, o amintire reconfortanta de acasa. A petrecut o zi si o noapte stand asezat pe ea. Dand telefoane, incercand sa-si dea seama ce gresise si gandindu-se la sensul vietii lui.

Santaj in stil rusesc

La vremea respectiva, elicopterul de salvare decolase de fapt din Norilsk. Dar a durat opt ore pana sa ajunga la baza aeriana de pe Insula Sredni, la 90 de minute de pozitia lui Thomas, iar pana cand au ajuns si s-au realimentat cu combustibil, se innoptase din nou si nu aveau voie sa zboare noaptea. Incercarea de a-i convinge pe piloti sa se implice in salvarea lui Thomas era delicata.

Victor le cerea sa faca un lucru periculos. Dar, discutand cu Thomas la fiecare 15 minute, el mai stia si ca vremea era buna in jurul lui, insa era posibil sa se schimbe daca ar fi asteptat prea mult. La un moment dat, pilotii erau dispusi sa plece, dar compania aeriana – nu. Zborul in Arctica este riscant, iar pilotii rusi sunt obisnuiti cu asta. Dar directorilor si birocratilor nu le place sa-si asume riscuri suplimentare, in special daca operatiunea – zbor pe timp de noapte – e in afara cadrului regulamentar.

Nu in mod nerezonabil, compania aeriana ezita sa puna in pericol viata a zece oameni, echipajele de cate cinci persoane a doua elicoptere, pentru a salva un singur om. Victor a petrecut ore intregi la telefon, lingusind, argumentand, explicand si avertizand. “Daca nu zburati, Thomas o sa moara. Poate sa supravietuiasca acolo doar o anumita perioada de timp, fara apa, in frig, fara somn.

In orice moment, gheata se poate rupe si el poate cadea in apa!” Chinuia telefoanele ca un apucat, traversand zonele de fus orar, sub constrangerile naucitoare ale comunicatiilor in izolata regiune arctica, trezind oamenii in toiul noptii si tragand toate sforile pe care le avea la dispozitie. “Mare nebunie!”

Intre telefoane, Thomas il suna si il teroriza. “Pune lucrurile in miscare, Victor! Scoate-ma de aici!”

“Lasa-ma inca o ora – i-a zis Victor. Mai trebuie sa dau niste telefoane.”

In sfarsit, Victor, dupa cum povesteste chiar el, a reusit sa ia legatura cu “seful” companiei aeriene si i-a oferit argumentul corect: presa aflase despre situatia dificila a lui Thomas. Daca omul moare – i-a zis Victor -, iar tu ai hotarat sa nu zbori pana la el fiindca e intuneric, va trebui sa-ti alegi cuvintele cu foarte, foarte mare atentie. Lumea intreaga va fi cu ochii pe tine.

Urmatorul telefon primit de Thomas spunea: “Da-mi coordonatele tale! Sunt in drum spre tine!”

Thomas si-a adunat cortul, salteaua si alte piese de echipament inflamabile, intr-un morman pe care l-a imbibat cu combustibil. Cand a auzit elicopterele, a tras o racheta de semnalizare in morman, care a erupt intr-o lumina minunata. Reflectoarele a doua elicoptere au venit spre el, intrand si iesind din ceata.

Au zburat exact pe langa el, aruncandu-l intr-o stare temporara de panica, dar au facut apoi o curba larga si s-au intors. Unul a ramas suspendat sus, deasupra capului lui, iar celalalt a coborat lin, oprindu-se deasupra ghetii. Thomas a sarit pe usa si a fost tras inauntru. Era ora 1 a.m., iar el statuse acolo timp de patru zile.

Sprintul final

Abia la sfarsitul cumplitei incercari a lui Thomas a inteles Børge adevarata gravitate a situatiei, cand a inceput sa primeasca pe telefonul prin satelit mesaje de la trei oameni diferiti: “Te rog, suna-l pe Thomas!”. Apoi, in sfarsit: “A fost salvat.”

In acel moment, Børge si Mike se indreptau constant spre nord, cu vantul din spate, in mijlocul unei schimbari bruste de temperatura, care coborase pana la minus 40 de grade.

Fetele le erau atat de acoperite de gheata, incat, atunci cand faceau o pauza, le era greu sa gaseasca o deschizatura prin care sa bage alimentele si nu-si puteau scoate manusile ca sa manance fara sa le inghete degetele. O vreme au mers de-a lungul unui canal, pe viscol, gandindu-se sa faca sprintul final spre pol.

Daca schiau 12 ore pe zi, in loc de 10, se gandeau ca-si vor putea finaliza calatoria inainte sa apara soarele de la miezul noptii.

Dupa cateva zile, si-au dat seama ca nu puteau sa mearga atata dupa numai sase ore de somn, cand vremea le era potrivnica, si au decis sa revina la programul de zece ore pe zi, preferand acum, dupa cum formula Børge, sa ajunga “intr-un mod demn”.

Un ultim test

Cam atunci a inceput sa observe Mike ca 30 de minute de mers se simteau ca si cand ar fi fost doua ore, iar saniile pareau mai grele, in loc sa fie mai usoare. A inceput sa dardaie, avea probleme cu mancatul, iar pe nas si pe gura i se prelingea sange.

Iata un tip care nu se plangea niciodata, “cel mai dur tip” pe care Børge a zis ca l-a cunoscut vreodata, dar care brusc incepuse sa se planga – de dureri de spate, dureri de rinichi, sangerari cand mergea la baie. In general – credea Mike -oamenii se opresc prea repede, dar si-a dat seama ca trebuie sa te opresti la timp. Børge l-a intrebat daca e de parere ca ar trebui sa renunte. Mike i-a zis:

“N-o sa renunt niciodata.”

Au dedus ca infectiile produse de diversele rani si degeraturi – cand Mike isi apasa degetele mari, de sub unghii ii iesea puroi – se raspandisera in intregul organism. Dar Mike nu voia sa ia antibioticele pe care Børge le avea cu el. Ura pastilele; vasodilatatoarele pe care le lua ca sa-si dilueze sangele, pentru ca astfel sa nu-i inghete degetele, erau suficient de rele.

Intre timp, Børge avea viziuni cu Mike in coma. A sunat un medic din Norvegia, care i-a zis ca nu suna bine. Unde era cel mai apropiat elicopter? (Victor deja studia posibilitatea de a trimite un paramedic parasutat, care sa intervina daca situatia lui Mike s-ar fi inrautatit). Pana la urma, Mike a acceptat sa ia antibioticele – o doza dubla, de trei ori pe zi.

Si tocmai atunci au primit vorba de la Hans ca se apropia o furtuna. Era musai sa ajunga la pol inainte sa se declanseze. Ca urmare, au decis sa sprinteze – in anumite limite. Børge a preluat caratul cortului si mai multe dintre treburile de rutina si a sugerat sa mearga Mike primul, ca sa imprime ritmul, desi e foarte obositor sa fii in frunte – faci cararea si te concentrezi asupra traseului. Mike nu voia sa para slab, asa ca n-a zis nimic.

Avea nevoie de odihna, dar fiind la numai cateva zile de pol, de unde urmau sa fie luati de un elicopter, nu se incumeta sa ceara asa ceva, iar daca Børge i-ar fi propus, ar fi trebuit sa refuze. Asa ca a continuat, mergand ca un robot, oprindu-se pe drum ca sa se agate de betele sale de schi.

“Børge, si tu vezi zapada roz?”

“Mike, cred ca ar fi mai bine sa punem cortul.”

“Nu, nu, o sa terminam traseul pe ziua de azi.” Si asa au facut, au mers zi de zi toate cele zece ore, ajungand la 24 de kilometri pe zi in final, cand antibioticele si-au facut efectul si Mike a inceput sa-si recapete fortele.

Cu aproximativ doua zile inainte de momentul in care estimau ca vor ajunge la pol, soarele s-a ridicat la orizont intr-o orbitoare lumina rosie. Era 20 martie: sosise primavara. Ar fi fost placut sa ajunga acolo inainte de acest moment si sa marcheze astfel prima calatorie spre Polul Nord inceputa si finalizata iarna.

Au ratat milimetric acest record. Dar ceea ce au reusit ramane una dintre cele mai temerare ispravi polare din istoria recenta: un start in bezna totala. Au plecat de pe Capul Arkticeski, au inotat si au schiat prin acel iad. Au supravietuit, fizic si mental. Aceasta a fost esenta calatoriei.

Mike a trecut peste starea lui de boala, Børge si-a rupt ambele schiuri si a fost nevoit sa-si improvizeze o pereche noua, din ce a avut la indemana. Doi tipi cu cifra octanica ridicata, provenind din culturi diferite, dar avand un vis comun, au devenit o echipa. Sosirea la Polul Nord era o concluzie necesara, dar, in mod ciudat, lipsita de importanta.

Børge si-a verificat GPS-ul. Era joi, 23 martie, 2006. Polul era la aproximativ 900 de metri. “Eu am mai fost acolo – i-a zis Børge lui Mike. Tu n-ai mai fost niciodata. Du-te tu primul.” “Nu, nu, nu – a zis Mike. Mergem impreuna.”

In final, neobisnuitul cuplu s-a apropiat de destinatie umar la umar. Erau ravasiti si plini de degeraturi, dar inca intregi. Acolo, in mijlocul fortelor naturii, iesisera la iveala adevarurile fundamentale: in viata, cele mai importante lucruri sunt familia, prietenii, cinstea, frumusetea si iubirea, iar calatoria conteaza de fapt mai mult decat destinatia in sine – lectii pe care, evident, oamenii pot sa le invete de-atatea si atatea ori, fara a se satura vreodata de ele.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*