Pe urmele lui Nansen

Un vizitator-surpriza: un pui de urs polar priveste imaginea deloc familiara a unui cort, intr-un arhipelag rus izolat. Cand animalul s-a apropiat, Borge Ousland si Thomas Ulrich l-au pus pe fuga cu spray lacrimogen si focuri de arma trase in aer. Foto: Borge Ousland si Thomas Ulrich

Saga Polara partea a II-a. 2007

Doi aventurieri străbat zona arctică, pe urmele pionierului norvegian al expediţiilor polare.

Text: Peter Miller

Thomas Ulrich l-a văzut primul. Era de un alb imaculat, ca un nor lunguieţ şi pufos la orizont, cu o singură dungă întunecată. Umbrele care treceau peste această dungă l-au dat de gol. Ele se mişcau – fiind nori – dar dunga respectivă, nu.

„Cred că văd uscatul”, i-a spus el lui Børge Ousland, alături de care petrecuse ultimele şase săptămâni urmărind traseul a doi celebri exploratori ai Arcticii. Pornind de la Polul Nord, cei doi au schiat 974 de kilometri până aici, în nordul Arhipelagului Franz Josef, locul unde Fridtjof Nansen şi Hjalmar Johansen se refugiaseră după propria lor încercare de-a ajunge la Pol, în 1895.

Ca mulţi băieţi din Norvegia, Ousland a ascultat toată copilăria poveşti despre isprăvile lui Nansen. Mai târziu, aceste poveşti l-au inspirat să facă prima călătorie solitară pe schiuri până la Pol – una dintre cele 14 vizite pe care le-a făcut acolo ca aventurier şi ghid profesionist. Acum, el şi Ulrich, alpinist şi fotograf, au urmat aceeaşi rută chinuitoare pe care Nansen şi Johansen merseseră cu 112 ani în urmă – la vremea aceea, o premieră absolută.

„Am avut cu noi cartea lui Nansen, deci ne-am dat seama că am trăit multe lucruri asemănătoare”, spune Ulrich. „Ca şi ei, am avut schiuri şi caiace”, adaugă Ousland, „dar am folosit parapante în loc de câini, ca să înaintăm mai rapid. Şi, desigur, noi am avut echipamente de comunicaţie şi orientare, în timp ce ei nu au ştiut niciodată cu precizie unde se aflau. Vechea lor hartă nu era deloc corectă”.

Uscatul pe care Ulrich îl reperase era coasta îndepărtată a Insulei Eva-Liv, numită aşa de Nansen după soţia şi fiica lui. Dar, dacă Ulrich şi Ousland vedeau insula, nu însemna că puteau să şi ajungă la ea. Când Nansen şi Johansen au zărit pentru prima dată Eva-Liv, şi-au închipuit că vor face doar o zi sau două până acolo. În final, le-a luat 13 zile şi au ajuns la uscat cu chiu, cu vai.

În iunie 2007, Ulrich şi Ousland s-au confruntat cu aceleaşi obstacole. Gheaţa netedă, pe care goniseră zile în şir înhămaţi la caiacele robuste din plastic, pline cu hrană şi echipament, cedase locul unor sfărâmături de gheaţă haotice, „de parcă un uriaş ar fi azvârlit cu blocuri uriaşe, într-un talmeş-balmeş total”, după cum descria şi Nansen aceeaşi scenă. Mai rău, întreaga harababură plutea în derivă spre nord-vest, îndepărtându-i de Eva-Liv, iar sloiurile se frecau unele de altele, împinse de curenţii de dedesubt.

Cum nu aveau de ales, ci trebuiau să meargă înainte, şi-au încercat norocul printre gheţurile în derivă. Aflaţi la aproximativ 15 kilometri de uscat, au sărit de pe un sloi pe altul, trăgând după ei caiacele grele, legate cu frânghii de 12,5 metri. Era istovitor şi pentru trup, şi pentru minte. Ousland căzuse deja prin gheaţă, cu câteva săptămâni în urmă, scufundându-se până la brâu în apa care-ţi tăia răsuflarea. Acum, Ulrich îşi amintea de o experienţă terifiantă din 2006, când o furtună îl izolase pe un sloi care se dezintegra, în largul Capului Arcticeski din Siberia (vezi National Geographic, ianuarie 2007). Aflat din nou la discreţia gheţurilor instabile, el spune: „Trebuie să mărturisesc că mi-a fost teamă”.

Noaptea se străduiau să doarmă în timp ce gheţurile se mişcau sub ei, „ca şi cum te tot înghiontea cineva în spate,” spune Ousland. Ciudată era liniştea. Iarna, gheţurile fac un zgomot groaznic când se lovesc şi se freacă unele de altele, dar temperaturile blânde de primăvară, apropiindu-se de zero, făceau ca sloiuri groase de un metru să se zdrobească fără niciun sunet. Într-o dimineaţă, la ora patru, Ulrich l-a trezit pe Ousland să-i spună că, plutind în derivă, se îndepărtau de coastă cu aproape un kilometru pe oră, potrivit datelor GPS. Când au deschis cortul, au văzut că un uriaş canal întunecat se deschisese la o sută de metri distanţă.

În acel moment, au decis să forţeze cât puteau pentru a atinge uscatul. „Am fost de acord să nu ne mai oprim până nu ajungem”, spune Ousland, „fiindcă, dacă nu reuşeam în ziua respectivă, nu mai aveam cum să răzbatem vreodată până pe Eva-Liv.” Îndreptându-se spre sud-est, s-au târât şi au vâslit printr-o ceaţă grea, până au ajuns la o muchie solidă de gheaţă. Merseseră mai bine de 24 de ore. Ulrich a consultat GPS-ul, ca să vadă dacă nu se abătuseră de la traseu. Câtuşi de puţin. Porţiunea aceasta de gheaţă era bine ancorată de uscat. Reuşiseră.

În următoarele opt săptămâni, au urmat traseul lui Nansen şi Johansen spre sud-vest, străbătând arhipelagul din insulă în insulă. Fostă zonă militară sovietică, în care accesul e încă în mare parte interzis, Franz Joseph a rămas practic aproape la fel ca pe vremea lui Nansen.

La Capul Norvegiya, pe Insula Jackson, Ousland şi Ulrich au găsit rămăşiţele colibei mizere de piatră, cu acoperiş din piele de morsă, în care predecesorii lor iernaseră, vânând urşi polari şi morse ca să se hrănească. Nansen căpătase aceste deprinderi vitale de la inuiţii din Groenlanda, unde îşi petrecuse iarna 1888-1889. Când el şi Johansen au rămas fără combustibil pentru plită, au gătit pe lămpi cu grăsime de focă. „Mă mir că nu şi-au tras câte un glonte în cap”,  spune Ulrich, privind cercul scund de pietre din adăpostul înghesuit. „Singurul motiv pentru care au supravieţuit”, remarcă Ousland, „e că au refuzat să se dea bătuţi”.

La vremea când Ousland şi Ulrich au ajuns la Capul  Flora pe Insula Northbrook, unde Nansen şi Johansen au fost salvaţi de exploratorul britanic Frederick George Jackson, erau şi ei nerăbdători să plece. Un prieten din Oslo acceptase să-i ia cu o ambarcaţiune cu pânze, dar fusese întârziat câteva săptămâni. „Era un loc foarte tihnit, cu un mic lac – locul perfect în care să aştepţi trei săptămâni”, spune Ulrich. „Pe celelalte insule erau doar stânci şi gheaţă, dar Capul Flora era verde, cu muşchi şi flori.” Singurii locuitori, în afară de ei, erau mii de păsări marine cuibărite pe stânci şi o ursoaică polară flămândă, cu puiul ei, izolaţi de lipsa gheţurilor din ocean – o consecinţă a recentelor schimbări climatice. Noapte după noapte, urşii s-au întors la tabără să-şi încerce norocul, obligându-i pe cei doi să consume ultimele rachete de semnalizare ca să-i pună pe fugă. În final, oamenii au fost nevoiţi să gonească urşii cu un spray lacrimogen, cu focuri în aer, cu hărmălaie produsă de oale şi tingiri izbite între ele şi cu zbierete din toţi rărunchii.

„I-am fugărit până în apă”, spune Ousland. „După asta, am ajuns la o înţelegere.”

Pe 13 august, după cum promisese, ketch-ul „Atena” a apărut în dreptul Capului Flora, iar Ousland şi Ulrich au vâslit în caiacele lor până la nava care avea să-i ducă înapoi în Norvegia. După 15 săptămâni petrecute în nordul îndepărtat, venise timpul să urmărească umbra lui Nansen pe drumul spre casă.

„Nansen a fost cu mult înaintea timpurilor sale, dacă ne gândim la ideile lui despre Arctica şi despre cum trebuie străbătută”, spune Ousland. „În comparaţie cu el, noi am avut parte de un soi de vacanţă”, adaugă Ulrich. „Noi cunoşteam ce ne aşteaptă. Nansen nici măcar nu ştia unde se află şi cât va trebui să meargă.”

Acest articol a apărut în numărul de ianuarie 2009 al revistei National Geographic

Citeşte şi Saga Polara partea I. 1893-1896.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*