Ocnele ies la rampă

Sala Maria Tereza, un vechi clopot de exploatare, are 130 m înălţime şi oferă perspective ameţitoare. Navigaţie pe saramura de la baza sălii Maria Tereza. Foto: Gigi Frăţilă (prin amabilitatea Saline Turda)

Mai reprezintă sarea o bogăţie importantă pentru România?

Filmul sării româneşti, dat pe repede înainte, începe cu golfurile mării miocene care scălda Carpaţii acum vreo 10 milioane de ani. Încălzirea climei a dus la evaporarea apei, al cărei nivel a scăzut, golfurile devenind lagune tot mai saturate în săruri – o salbă de Mări Moarte. Depunerile de sare, groase pe alocuri de câteva sute de metri, au fost mai întâi acoperite de sedimentele mărilor mai noi, apoi, împreună cu acestea, prinse în menghina forţelor tectonice şi împinse spre suprafaţă. Asemenea gheţarilor, când e supusă la efort îndelungat, sarea se comportă plastic şi unul dintre cele mai vii  tablouri din filmul nostru ne-ar înfăţişa mineralul alb stors ca o pastă din tub, străpungând stratele de deasupra, mulându-se ca un şarpe de plastilină printre rocile mai dure, evazându-se în  ciuperci printre stratele mai afânate sau formând coloane de străpungere cu aspect specific, care au fost descrise pentru prima dată în literatura geologică de românul Ludovic Mrazek. El le-a botezat „cute diapire“ (dia = prin, peirein = a străpunge). Un astfel de stâlp diapir poate atinge 3.000 de metri înălţime. Carpaţii sunt jalonaţi, de o parte şi de alta, de peste 200 de zăcăminte de sare, dintre care în prezent se mai exploatează şapte.
Cu asta se încheie doar istoria geologică a sării, dar încep celelalte poveşti, pe care le ştiţi foarte bine: cu sarea-n bucate, cu bogăţiile Daciei, cu exploatările romanilor din vremurile în care sarea era atât de preţuită, încât plata muncii se putea face, în loc de dinari, în sare (iar de la latinescul sal, salis se trage cuvântul drag, salariu), cu sumbrele ocne şi ocnaşi din Evul Mediu…
În anii interbelici, exploatarea sării a devenit monopol de stat. În 1938, producţia a fost de 350.000 de tone. În perioada comunistă, exportul către ţările socialiste din CAER şi dezvoltarea combinatelor clorosodice au ridicat producţia la cifre-record – 5 milioane de tone în 1989. În prezent, producţia a scăzut la mai puţin de jumătate.
Preţul sării depinde de eficienţa exploatării, de accesibilitate, uneori şi de calitate. Zăcământul de la Dej este cel mai curat, aici puritatea medie a sării este de 96,5%, dar atinge şi 99,2. Zăcământul Slănic-Prahova este imens, se spune că ar putea asigura consumul alimentar al lumii pe 500 de ani. Dar celălalt factor important al eficienţei economice a sării este costul transportului, distanţa până la consumator. „Principalii beneficiari ai sării noastre, combinatele clorosodice, se află chiar lângă saline: Govora-Oltchim este lângă Ocnele Mari, Combinatul Borzeşti – lângă Târgu Ocna. Combinatul UPSOM a intrat în faliment, punând pe butuci deocamdată exploatarea de la Ocna Mureşului“ – ne spune ing. Radu Ene, director în Centrala Naţională a Sării.

Convulsiile geologice ale sării se văd în pereţii sălii Maria Tereza, ce par furniruiţi. Foto: Andrei Posmoşanu

Unilever, marele fabricant de Dero, foloseşte sarea de la Cacica.
În rest, sarea se exportă în ţările vecine şi în Germania, unde e folosită nu numai la deszăpezirea autostrăzilor şi şoselelor, dar nemţii curăţă cu sare şi căile pietonale. Iernile grele din ultima vreme au ridicat exportul românesc de sare în 2009-2010, de la 350.000 de tone, la 635.000.  Cifra de afaceri a Centralei Naţionale a Sării este astfel de 40 de milioane de euro anual, din care exportul reprezintă aproape jumătate. Paradoxal, România importă acum cam 50.000 de tone de sare: din Grecia, pentru că e sare de mare, din Ucraina, pentru că transportul feroviar este încă subvenţionat de acest stat şi deci marfa lor la poarta clientului este mai ieftină.
În ce priveşte sarea-n bucate, aflăm că există un mic bai.
„Legislaţia actuală ne obligă de câţiva ani să comercializăm sarea alimentară pentru oameni şi animale numai cu adaos de iod, 30 mg la 1 kg de sare. A devenit aproape imposibil să mai cumperi sare netratată. Teoretic, sarea simplă ar trebui să se găsească în farmacii, dar acestea nu vor să se complice cu un produs atât de ieftin. Chiar unii specialişti în boli tiroidiene nu sunt siguri că măsura nu este exagerată“ – ne spune Nicoleta Sofian, de la Centrala Sării, iar Radu Ene completează: „Dintre miile de produse alimentare, doar două nu ar trebui să aibă termen de expirare: mierea şi sarea. Mierea egipteană de 4.000 de ani încă era comestibilă; iar sarea a rămas aceeaşi care s-a depus în mări din timpuri geologice. Dar combinaţia sare-iod este perisabilă, are un termen de valabilitate de numai un an, mai puţin decât berea. Asta dezavantajează politica stocurilor şi graficul vânzărilor.“

Text: Cristian Lascu

Vezi articolul complet în revistă



5 Comments

  1. cei care citesc acest articol sa caute pe google la “sarea iodata” pentru a vedea ce dezastru este in obligarea poporului sa consume asa ceva.

  2. Avem sare ff buna si trebuie sa reinvatam sa o folosim. Multi nici nu stiu ca exista alternatva la sarea iodata, si este si ieftina. Sarea pentru muraturi de la Targu-Ocna, ambalata la punga de plastic.
    Multa sanatate!

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*