Vulcanii noroioşi

Ansamblu de conuri răspândite pe un platou argilos de circa 8 hectare, situate în perimetrul Pâclelor Mari. În ciuda aspectului mineral, în perimetru trăiesc numeroase specii de plante, inclusiv plante salifere endemice. Foto: Claudiu Szabo

Un remarcabil fenomen natural şi o sinteză a geologiei şi tectonicii Subcarpaţilor de Curbură.

În ultimii ani, vulcanii noroioşi de la Berca, judeţul Buzău, au devenit obiectiv turistic mult frecventat şi probabil cel mai vestit monument geologic din România. Peisajul straniu oferit de argilele crăpate, policromia ieşită din comun a „lavelor“ de argilă au transformat locul în studio uzat – şi abuzat – pentru eseuri fotografice, decor pentru producţii cinematografice SF, editoriale de modă şi clipuri publicitare. Pentru fotografi este un subiect generos şi, până la un punct, chiar facil: e greu să nu faci poze bunicele cu nişte vulcani activi, oricare ar fi ei. Originea lor poate fi înţeleasă de oricine – „gaze din depozitele petrolifere ies spre suprafaţă, antrenând apele freatice, generând cratere şi conuri cu aparenţă de vulcani, dar care nu au nicio legătură cu vulcanismul propriu-zis“… Cu alte cuvinte, o butaforie geologică de noroi care parodiază la scară mică vulcanii adevăraţi. În cele de mai jos, vom încerca să arătăm că vulcanii noroioşi sunt forme de manifestare care au semnificaţie geologică mult mai profundă. Că, deşi atât de insulari ca distribuţie, ei fac parte dintr-un „arhipelag“ de fenomene similare de pe Terra, care au legătură cu marile zone de subducţie, cu hipocentrele unor seisme puternice, cu mişcarea plăcilor. Şi în lumina cercetărilor recente de filogenie moleculară, vulcanii noroioşi ar fi avut un rol important în apariţia vieţii pe planeta noastră. Sau chiar pe alte planete. Cercetări şi lucrări publicate de NASA de curând (2010) ne arată că vulcanii noroioşi se manifestă şi ca un fenomen cosmic.
Vulcanii noroioşi nu sunt rari pe Pământ. Au fost identificaţi câteva mii de vulcani noroioşi concentraţi în circa 40 de regiuni. Doar 10% sunt vizibili, fiind pe arii continentale, restul sunt submarini. În Azerbaidjan şi în regiunea caspică se află unii dintre cei mai mari, cu conuri ce au diametre de 1-2 kilometri şi adâncimi de până la 600 de metri! Prin comparaţie, Pâclele Mari şi Pâclele Mici, de la Berca, sunt nişte pitici, dar, paradoxal, poate tocmai acesta este atuul lor: nu trebuie să zbori la mare altitudine sau să străbaţi mari întinderi ca să le cuprinzi. La nord de Buzău, pe o şosea ce şerpuieşte printr-un peisaj prietenos, se ajunge după nici o oră la cele două principale areale unde bolborosesc „pâclele“, cum au fost denumite de localnici. Contextul geologic de la Berca este tipic pentru acest gen de fenomen: în axul unui anticlinal, s-a format o depresiune orientată nord-sud, lungă de 18 km şi despicată axial de o falie. Pe această falie vin din adâncime, posibil de la peste 3.000 de metri, emanaţii de metan. Ne convingem dacă apropiem o flacără de o bulă de noroi care se sparge: se va produce o scurtă flamă albăstruie.

Bulele alimentate de emanaţiile de gaze se sparg bolborosind la intervale de câteva secunde. Metanul vine de la o adâncime de 3.000 de metri sau mai mult şi poate fi aprins cu o brichetă. Foto: Andrei PosmoşanuBulele alimentate de emanaţiile de gaze se sparg bolborosind la intervale de câteva secunde. Metanul vine de la o adâncime de 3.000 de metri sau mai mult şi poate fi aprins cu o brichetă. Foto: Andrei Posmoşanu

Regiunea a fost cândva foarte bogată în petrol. Între cele două războaie mondiale, concura prin volumul extras cu Valea Prahovei, deci în acel timp era una dintre cele mai productive zone petrolifere din lume. Petrolul din Subcarpaţii Buzăului avea şi o calitate deosebită, fiind sărac în parafină. Prezenţa sa la mică adâncime a făcut posibilă extragerea, încă pe la 1517, prin simple gropi numite „păcurariţe“, după cum menţionează un document, iar pe la 1925 a funcţionat la Sărata-Monteoru o „mină de petrol“ – o exploatare prin galerii în loc de sonde. Noroiul vulcanilor aduce din adâncime mici cantităţi de hidrocarburi şi sare, precum şi fragmente de roci sedimentare şi fosile de organisme din Miocen.
În urmă cu două secole, disputa privind originea rocilor a împărţit lumea geologilor în plutonişti, care credeau că rocile s-au format din lave zămislite în adâncurile fierbinţi ale Pământului, şi neptunişti, ce considerau că toate rocile au fost produse prin sedimentare în mări. După cum s-a văzut, aveau dreptate şi unii, şi ceilalţi. Fiind asociaţi cu sedimente marine, cu petrol şi emanaţii de gaze, vulcanii noroioşi au fost lăsaţi în împărăţia lui Neptun, spre deosebire de vulcanii cu lave fierbinţi, atribuiţi lui Pluto.
Şi totuşi o teorie nouă tinde să revizuiască această viziune. Savantul american Thomas Gold, om de ştiinţă multilateral, profesor şi cercetător la Harvard şi Cambridge, autor al ipotezei biosferei fierbinţi din scoarţă, consideră că metanul, hidrogenul sulfurat şi dioxidul de carbon emanate din magma primară generează în adâncime, prin procese microbiene, în mod constant, hidrocarburi. Acolo unde există şi o zonă labilă a scoarţei, gazele îşi fac drum prin falii până la suprafaţă, unde formează vulcani noroioşi. Cu alte cuvinte, nu prezenţa petrolului ar fi premisa formării vulcanilor noroioşi, ci atât acumulările de hidrocarburi, cât şi vulcanii noroioşi au drept cauză comună emanaţiile de metan din magmă, poate chiar din manta. Dar pentru a răzbi spre suprafaţă de la asemenea adâncimi, metanul are nevoie de falii profunde, de amploare, cum sunt cele asociate zonelor de subducţie a plăcilor. Iar pe aceste falii se produc şi cele mai puternice cutremure. Cea mai mare parte a vulcanilor noroioşi cunoscuţi pe glob se află în zone seismice. Înainte de producerea cutremurelor – arată Thomas Gold –, s-au semnalat emanaţii de gaze cu un miros caracteristic, care au produs o ridicare locală a temperaturii şi fenomene de condensare atmosferică. O astfel de „ceaţă de gaze“ a premers, în anul 1975, cu două ore faimosul cutremur  din oraşul Haicheng, provincia Liaoning, din China nord-estică, singurul seism prezis în mod eficient. Prezenţa ceţii induse de emanaţiile de gaze a fost un indiciu atât de clar, încât s-a putut lua decizia de evacuare şi au fost astfel salvate sute de mii de vieţi.

Text: Cristian Lascu

(Vezi articolul complet în revistă, numărul din iunie 2011)



2 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*