Pământurile rele

Două secole de eroziune torenţială au transformat un mic ogaş în vastul amfiteatru de la Groapa Ruginoasă, din Munţii Bihor. Foto: Andrei Posmoşanu

Două secole de eroziune torenţială au transformat un mic ogaş în vastul amfiteatru de la Groapa Ruginoasă, din Munţii Bihor.

Formarea reliefului sculptat de ape, cu văi, terase, creste muntoase, durează cu mult mai mult decât viaţa unui om. Ceea ce noi vedem este doar efectul, urmând să deducem cum s-au petrecut lucrurile. Demult, în subsolul Facultăţii de Geografie a Universităţii din Bucureşti, profesorul de geomorfologie Mihai Geanana a imaginat o instalaţie de produs relief: deasupra unei mase de nisip se afla un sistem multiduş. Îndată ce „ploaia“ se pornea, picăturile se adunau în şuviţe subţiri, care săpau ogaşe, acestea se uneau, curgeau formând râuleţe cu văi mai mari şi mai adânci, despărţite de culmi. Priveai cum se generează relief, ca într-un film dat pe repede înainte. Înclinarea suprafeţei de nisip era determinantă: când era aproape orizontală, văi largi şerpuiau prin câmpie; la pantă mare, văile erau adânci şi despărţite de creste prăpăstioase.
O limită metodologică inevitabilă a unui astfel de simulator este că operează doar cu nisip, ori în realitate pământul e alcătuit din felurite alte roci. Dar dacă în locul nisipului ar fi o stâncă de granit, nimeni nu ar trăi destul pentru a vedea chiar cea mai neînsemnată schimbare. {i la fel ar sta lucrurile cu orice alte roci dure, compacte, precum cele vulcanice, gnaisele, calcarele. Prin natura sa necoezivă, nisipul eludează timpul. Dar timpul se răzbună: relieful edificat pe nisip este tot atât de efemer precum procesele care l-au generat. Nisipul este la el acasă în deşerturile Terrei, printre dunele spulberate de vânturi, dar nimeni nu a văzut Alpi şi Făgăraşuri de nisip. Mi-am amintit de instalaţia intuitivă a profesorului Geanana pe când mă apropiam de orga imensă a Râpei Roşii, de la Sebeş, un amfiteatru larg de un kilometru şi înalt de o sută de metri, ce ne invită la un curs de geomorfologie asupra formării reliefului de eroziune torenţială.
Pentru a clasifica extraordinara complexitate a reliefului planetei, geografii au adoptat felurite criterii. După agentul care modelează, există relieful sculptat de vânt, altul de îngheţ, un altul de dizolvare, numeroasele tipuri de relief modelat de ape – de la râuri şi valuri, la şiroire şi torenţi – şi multe altele. Dar contează foarte mult şi cine este modelat, şi în acest caz se vorbeşte de un relief petrografic. De exemplu, graniturile îmbracă aspecte de domuri şi „perne“, cu arhitectură fermă, dar prezentând o anumită moliciune a formelor. Pe calcare, ghips, sare se formează miraculosul relief carstic; gresiile, cuarţitele, alte roci dure şi casante duc la muchii tăioase şi surplombe; rocile granulare cimentate nasc straniile babe, sfincşi, megaliţi (ce tulbură minţile celor ce au lipsit de la şcoală în ziua când se preda lecţia despre relieful pe conglome-rate). Expresia morfologică a unor tipuri de roci este atât de caracteristică, încât, cu ajutorul teledetecţiei, devine o metodă de prospecţiune geologică.
Râpa Roşie, de la Sebeş, a fost declarată monument geologic. Tot mai mulţi turişti iau azi cu asalt meterezele sale. Este cea mai reprezentativă „râpă“ din România, dar nu unică. Exemple de relief similar sunt Groapa Ruginoasă, de lângă Arieşeni, Bihor, Râpele de la Stăncioi-Vâlcea, Râpa Neagră, de la Mehadia, Râpa Rea, de la Slătioara, Vâlcea.
Cine a ajucat rolul predominant în aceste cazuri, apa sau roca? Bunul-simţ ne dă răspunsul: apa ploilor şi a torenţilor erodează pretutindeni, dar numai în foarte puţine locuri avem aceste „râpe“. Acelaşi sculptor, material diferit. Examinând probele, observăm că în toate cazurile este vorba de roci granulare cu fragmente mai fine care alternează cu altele grosiere: gresii nisipoase cu niveluri de icroconglomerate dure, dar şi nisipuri slab cimentate. Predominanţa pigmentului roşu al oxizilor de fier ne întăreşte ipoteza că de multe ori rocile pe care s-au instalat astfel de fenomene sunt depuneri de mică adâncime sau chiar continentale din perioade geologice mai aride, cum ar fi Permianul, Neogenul şi Miocenul, când condiţiile de sedimentare nu au favorizat o coeziune mare a rocilor granulare.
Ne aflăm, aşadar, în domeniul de mijloc: nici mişcătoarele nisipuri, dar nici roci dure, greu de modelat. Ca atare, şi timpul este unul „de mijloc“: nici minute, dar nici milioane de ani, ci mai aproape de un timp istoric. Sute de ani. De exemplu, pe hărţi austro-ungare de la începutul secolului trecut Groapa Ruginoasă nu era decât o ravenă neînsemnată. Acum ocupă zeci de hectare şi avansează.
Sub denumirea de badlands, fenomenele de eroziune accelerată pe roci granulare ocupă în unele locuri din lume suprafeţe imense. Ele sunt „rele“ pentru că formarea solului este un proces lent, care în cursa cu eroziunea pierde adesea. Teritoriile întinse de pia-tră nudă nu formează un paradis nici pentru viaţa sălbatică, nici pentru fermieri. „Amerindienii sioux denumeau «pământurile rele» Ma-ko-shi-ka, adică terenuri greu de străbătut. Acum, Badlands National Park, din Dakota de Sud, ocupă 5.000 km pătraţi, iar Makoshika Park Montana, 2.750 km pătraţi, fiind printre cele mai întinse zone cu badlands din lume“ – ne spune geomorfologul Tiberiu Tulucan. Altele se află în Canada şi China. Cei ce ştiu să scoată bani din piatră seacă, cum sunt americanii, au transformat râpele aride în înfloritoare atracţii turistice.
„Alternanţa de roci şi procesele de şiroire au creat în România copii ale originalului american“ – adaugă profesorul Tulucan.
Chiar dacă mica fabrică de relief din subsolul Facultăţii de Geografie nu mai există, Râpa Roşie, Groapa Ruginoasă, Râpa Rea şi alte „râpe“ sunt asemenea unor simulatoare instructive şi uşor accesibile, ale unui fenomen ce se desfăşoară la scară planetară.

Text: Cristian Lascu

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din iulie 2011)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*