A fi Bob Ballard

Acostat de ziarişti turci, Ballard răspunde la întrebări despre expediţia din adîncuri. Foto: David Mclain

Marea Neagră, 2003: Bob Ballard nu s-a mai lovit nicicînd de atîtea piedici deodată: acces respins, răspuns nema, visuri irosite, circ mediatic, bani tocaţi, criză de timp în vreme ce, la 300 m adîncime…

De 48 de ore, vasul de cercetare Knorr, lung de 85 de metri, cămin temporar, chiar dacă nu cel mai confortabil, pentru cei 30 de ingineri, oameni de ştiinţă, cercetători, dar şi nelipsiţii prieteni şi finanţatori, stă legat de un ponton în portul Sinop, din nordul Turciei, pentru că lipsa autorizaţiilor de cercetare îl împiedică să-şi continue misiunea. Vasul şi echipajul american au sosit în Marea Neagră ca să studieze epave antice, dar presa locală e destul de sceptică în această privinţă. În timpul zilei, cohorte de jurnalişti se agită în sus şi-n jos pe docurile de piatră, gata să sară cu aparatele de fotografiat şi cu întrebările pe oricine s-ar putea auzi pe punte.
„De ce sînteţi aici de fapt? Căutaţi petrol? Sînteţi într-o misiune militară secretă pentru armata Statelor Unite? Căutaţi Arca lui Noe?“
Sute de localnici, curioşi să vadă cu ochii lor, se plimbă braţ la braţ pe faleză, în plăcutele seri de iulie, ca să se minuneze de nava ticsită de tehnologie superperformantă, care se leagănă în golful istoricei lor cetăţi.
Dar pentru conducătorul expediţiei, Robert D. Ballard, care cheltuieşte 40.000 de dolari pe zi pentru acest proiect şi iroseşte un timp preţios pentru cercetare – după ce a investit milioane în submersibilul teleghidat, o adevărată bijuterie ultimul răcnet, în camerele de luat vederi subacvatice de mare fidelitate şi într-un sistem sofisticat de comunicaţii prin satelit în bandă de înaltă frecvenţă – carnavalul de pe docuri, din fiecare noapte, nu are nimic magic.
„Sîngerăm de moarte – spune el. Suferim de o hemoragie de bani.“
Iar această nouă amînare n-a fost singurul lucru care i-a ţinut în loc în această vară. Itinerarul iniţial al lui Ballard presupunea testarea echipamentului pe o serie de epave greceşti şi bizantine din largul coastelor bulgare şi turceşti, înainte de a trece la două epave vechi de 2.700 de ani, din apele teritoriale ale Egiptului. Dar cîteva săptămîni mai devreme, chiar înainte ca Knorr să plece din portul de reşedinţă, complicaţii ivite în negocierile cu Academia Bulgară de Ştiinţe l-au obligat pe Ballard să abandoneze pentru moment etapa respectivă. Mai tîrziu, cînd expediţia era deja în curs, Ballard avea să primească vestea că nici securitatea egipteană nu i-a dat acordul pentru explorarea epavelor feniciene.
„Cinci ani de muncă şi documentare despre epave s-au făcut praf în cîteva săptămîni“ – spune el, tăind aerul cu braţul.
Pentru Ballard, oceanograf neobosit, în vîrstă de 61 de ani, care a avut ca model exploratori şi alpinişti – „Eu cred în abordarea lui Hillary: urcă muntele şi înfige steagul“, spune el –, diminuarea şanselor de a-şi realiza un vis personal e mai rea decît irosirea fondurilor. Aceasta era vara în care Ballard voia să inaugureze o abordare multidisciplinară, care îmbina arheologia marină cu oceanografia. Planul lui Ballard presupunea ca vehicule teleghidate (ROV) să efectueze excavarea atentă a epavelor aflate la mare adîncime, iar activitatea acestora să fie transmisă în direct, prin satelit, cercetătorilor şi studenţilor de pe ţărm prin Internet2, reţeaua generaţiilor viitoare, care încă nu e accesibilă publicului. Dacă Ballard ar fi fost un om răbdător, n-ar fi realizat nici jumătate din ceea ce a reuşit pînă acum. Dar acum lucrurile chiar sînt exasperante. După ce a adunat fondurile necesare şi a angajat o echipă de ingineri străluciţi, care să îi proiecteze şi să-i construiască echipamente avansate, iată-l legănîndu-se în voia valurilor într-un port turcesc, învins de lipsa unei ştampile oficiale, de pe o hîrtie oficială.

Pe de altă parte, acelaşi Ballard a savurat întotdeauna tensiunea depăşirii unei noi frontiere. În anul 1985, în Atlanticul de Nord, tot pe aceeaşi navă, expediţia sa avea deja zilele numărate, cînd Argo, un dispozitiv de captare a imaginilor atîrnat de un cablu la 3.700 de metri adîncime, a trecut peste rămăşiţele Titanicului. Tot contra cronometru era şi în 1989, cînd le-a găsit pe Bismarck, nava germană de război, şi avionul PT 109 al lui John F. Kennedy, în 2002. Iar în urma unei scufundări cu batiscaful la 2.800 de metri, în 1973 – cînd el şi alte două persoane au supravieţuit unui incendiu – a devenit al doilea cercetător care a observat de-aproape misterioasa Cordilieră Subatlantică, contribuind la demonstrarea teoriei tectonicii plăcilor.
Cu imaginaţie, putere de convingere şi îndrăzneală şi cu sprijin din partea armatei, Ballard a învins neşansa şi timp de 40 de ani a reuşit să facă exact ce a vrut. Ca ofiţer al marinei americane, el l-a convins pe comandantul operaţiunilor navale că tehnologia dezvoltată de el pentru explorări şi ştiinţă putea fi folosită în operaţiunile militare subacvatice de mare adîncime. Ca urmare, Biroul de Cercetări Navale l-a ajutat să finanţeze primele sale sisteme ROV. Marina militară l-a însărcinat cu misiuni secrete, cum au fost localizarea şi filmarea epavelor submarinelor americane Thresher, în 1984, şi Scorpion, în 1985, permiţîndu-i să lege căutarea Titanicului de misiunea Scorpion.
Acum, că toate acele misiuni militare secrete au fost făcute publice, nu poţi acuza presa din Turcia sau Egipt că se întreabă ce-o mai fi punînd la cale Ballard cînd apare în apele lor teritoriale cu o navă înţesată de aparatură electronică ultimul răcnet.
Din fericire pentru Ballard însă, şeful securităţii locale şi guvernatorul provinciei Sinop sînt şi ei creativi în rezolvarea problemelor, astfel că l-au convins pe ministrul de externe de la Ankara să autorizeze cercetarea. În acelaşi timp, vama locală i-a declarat pe toţi cei de la bord rezidenţi temporari ai oraşului Sinop – contra unei modeste taxe de 150 de dolari de persoană. După ce Ballard face cu guvernatorul un tur de onoare pe vas, Knorr scapă în sfîrşit de pripon şi părăseşte golful.
Cîteva ore mai tîrziu, nava este ancorată în largul coastei turceşti, iar echipajul se pregăteşte să îl coboare pe Hercules, vehiculul teleghidat, ca un frigider galben, al lui Ballard, pentru a verifica o ţintă numită locaţia 82. În urmă cu trei veri, Ballard şi arheologul Fredrik Hiebert, de la Muzeul Universităţii din Pennsylvania, au descoperit aici pietre dispuse în formă dreptunghiulară şi au presupus că poate fi vorba de o aşezare veche de 7.000 de ani. Aceasta e perioada în care, potrivit unor cercetători, Mediterana a străpuns Bosforul şi, într-o inundaţie de proporţii biblice, a transformat în Marea Neagră ceea ce fusese un lac cu apă dulce. Acum, ei caută dovezi suplimentare.
Pe puntea din spate, inginerii Todd Gregory şi Sarah Webster, amîndoi blonzi şi abia trecuţi de douăzeci de ani, se învîrtesc, asemenea mecanicilor de Formula 1 la standuri, în jurul lui Hercules. Webster face nişte ajustări de ultim moment la tuburile transparente de lexan folosite pentru a colecta mostre de pe fundul mării, iar Gregory, care este şi pilotul ROV-ului, mai trece o dată în revistă braţul mobil al vehiculului, în valoare de 150.000 de dolari.
La cîţiva metri mai încolo, în spatele uşilor închise ale laboratorului de la bord, echipa de „creiere informatice“ a expediţiei, dintre care un procent copleşitor au doctorate la MIT (Massachusetts Institute of Technology), se-nghesuie peste laptop-uri, testînd şi răstestînd programul, în permanentă dezvoltare, pe baza căruia ROV va naviga, generînd întruna hărţi şi organizînd calupuri de date. Dana Yoerger, şefa Laboratorului de Scufundări la Mare Adîncime de la Institutul Oceanografic din Woods Hole, care a contribuit la crearea lui Hercules, şi David Mindell, un profesor de 37 de ani de la MIT, inventatorul unui scanner tridimensional cu rază îngustă care poate detecta epave îngropate la un metru sub fundul mării, stau înghesuiţi, spate în spate.
„Toţi oamenii de aici sînt foarte buni – spune Yoerger, veterană a 14 expediţii cu Ballard. Dacă nu sînt primii din lume pe domeniul lor, sigur sînt numărul doi sau trei mondial“. La celălalt capăt al încăperii, Hiebert şi asistenta lui, Julie Hanlon, pregătesc laboratorul de campanie, în care se vor procesa şi analiza mostrele.
În timp ce inginerii şi cercetătorii se agită pe punte, Ballard stă deasupra tuturor, în camera lui de comandă de milioane de dolari, cu căştile aşezate şmechereşte peste şapca maronie de expediţie. Acum, cînd lucrurile s-au pornit în sfîrşit pe un făgaş, îl stăpîneşte o veselie nebună şi fredonează amestecînd frînturi din „On the Road to Mandalay“, al lui Sinatra, cu „Hello Muddah, Hello Faddah“, al lui Allan Sherman.

Ballard e aşezat la consola furniruită cu lemn de cireş din faţa peretelui de monitoare cu plasmă cu diagonala de 130 de centimetri. În timp ce este urmărită acţiunea pe monitoare, Hercules coboară uşor pe fundul stîncos, la 90 de metri adîncime, la locaţia 82. Scotocindu-se cu braţul lui mobil, Hercules scoate din suportul făcut dintr-o navetă de lapte unul din tuburile de plastic şi încearcă să îl înfigă în sediment. Cînd tubul întîlneşte fundul mării, pilotul aflat la celălalt capăt, în camera de control, care-l manevrează pe Hercules, poate simţi efectiv, prin joystick, rezistenţa nisipului, datorită unei inovaţii tehnologice numite „feedbackul forţei“.
Scopul este să colecteze o mostră de la circa 18 centimetri sub fundul mării, unde cercetătorii speră să găsească urme de aşezări străvechi. Dar stîncile şi amestecul de scoici de pe fundul mării se dovedesc a fi prea dure pentru ca tuburile cilindrice să poată face o pătrundere curată în sediment, aşa că echipa e nevoită să treacă la utilizarea altui instrument pentru a preleva mostre. Înainte de a părăsi locaţia, ei mai culeg un buştean şi un bloc de piatră pentru analize ulterioare.
Expediţia se opreşte apoi la două epave din perioada bizantină timpurie, de unde echipa recuperează amfore pentru analiză şi cartografiază locul cu ajutorul camerelor de înaltă fidelitate. Apoi se îndreaptă spre cea mai valoroasă epavă aflată la mare adîncime, o corabie bizantină din secolul al VI-lea, numită epava D, care zace de 1.500 de ani în mîlul moale de pe fund, cu catargul încă în picioare, de parcă abia s-ar fi scufundat. Nu s-a mai încercat niciodată excavarea unei epave antice de mare adîncime cu ajutorul unui robot teleghidat. Gregory apasă pe manetă, trimiţîndu-l pe Hercules în adîncuri.
„Dacă o să dobor catargul – spune Gregory către adunarea tăcută care urmăreşte acţiunea de pe monitoare, de parcă ar fi la o vizionare de filme SF – îmi cer scuze anticipat.“ Colegii lui se amuză, dar nu şi Huseyin Vural, un tînăr de 28 de ani de la Ministerul Culturii din Turcia, însărcinat cu salvgardarea moştenirii culturale a ţării sale.
Conducîndu-l cu grijă pe Hercules pînă la epava de 12 metri, Gregory activează un dispozitiv sofisticat de pe ROV, creat de Webster, o combinaţie de jet de apă şi aspirator – iar Hercules începe să sugă depunerea gelatinoasă de pe lemnul incredibil de bine conservat.
Dacă ROV stîrneşte prea mult mîlul şi reduce vizibilitatea lui Gregory, el poate opera în continuare pe sistemul acustic, folosind senzorii tridimensionali cu ultrasunete cu care este echipat Hercules, pentru a se orienta în întuneric. De data aceasta nu este nevoie.
În cele din urmă, un morman mare de amfore se iveşte în imagine, 15 secole dispărînd ca prin farmec. Aşa cum a sperat Ballard, nivelul de conservare datorat stratului anoxic este atît de ridicat, încît se poate vedea încă ceara de albine scursă atunci cînd amforele au fost sigilate pe docurile antice. Într-adevăr, fiecare aspect-cheie al operaţiunii, de la precizia chirurgicală a braţului mecanic al lui Hercules şi luminaţia demnă de un platou de filmare, asigurată de dispozitivul Argus, şi pînă la claritatea uluitoare a imaginilor de înaltă fidelitate transmise prin satelit, toate s-au desfăşurat foarte aproape de ce prevedea Ballard cu 22 de ani în urmă, în numărul din decembrie 1981 al revistei National Geographic.
Cînd te uiţi pe ecranul uriaş cu plasmă, parcă te-ai uita pe hubloul lui Nautilus, din Douăzeci de mii de leghe sub mări, a lui Jules Verne, acel clasic SF care, în copilărie, i-a inspirat lui Ballard visul de a privi adîncul oceanelor. Şi totuşi în această seară Ballard este spectatorul cel mai puţin fascinat din încăpere. Aşezat în spate, alături de Jack Orben, consilier în domeniul investiţiilor, se foieşte şi chicoteşte ca un student nedisciplinat care deranjează ora.
Nu doar ritmul foarte lent al muncii în teren îl face pe Ballard să se urce pe pereţi. Pentru el, un vizionar fără odihnă, prezentul în sine prezintă prea puţin interes. În clipa în care ajunge să-şi îndeplinească o viziune, el o pregăteşte deja pe următoarea sau următoarea de după ea. În timp ce Hercules face istorie în arheologie, executînd prima excavare teleghidată a unei epave antice aflate la mare adîncime, Ballard a trecut deja mai departe, cel puţin cu gîndul.

În orice caz, timpul dedicat lucrului la epava D s-a scurs din cauza zilelor pierdute la Sinop. Fără să ţină cont de protestele cîtorva cercetători, care mai cer timp pentru continuarea excavaţiei, Ballard decide ca Knorr să părăsească Marea Neagră conform programului şi să se îndrepte spre Istanbul, unde un nou grup de cercetători şi echipa de filmare de la National Geographic aşteaptă să urce la bord.
Ballard mai speră încă şi acum că va primi permisiunea să lucreze la epavele feniciene. Dar cum aceasta nu soseşte pînă cînd Knorr ridică ancora din Istanbul, el decide, împreună cu echipa de la National Geographic, să recurgă la planul de rezervă. În loc să navigheze spre sud, către Egipt, expediţia se va îndrepta spre vest, către Sicilia, unde, cu şase ani în urmă, Ballard a descoperit un şir de epave din epoca romană, scufundate la mare adîncime, chiar la nord de reciful numit Bancul Skerki. Acolo, echipa îl va putea pune pe Hercules la încercare, în argila mai dură a Mediteranei, iar cercetătorii vor studia zona, pentru a vedea de ce s-au întîmplat atîtea naufragii în acel loc, în timp ce echipa de filmare va înregistra totul.
Este genul de decizie în teren pe care numai Ballard ar putea să o ia. Îmbinînd aspiraţiile şi capacităţile echipei sale de cercetare cu ţelurile şi dorinţele sponsorilor, Ballard este permanent capabil să genereze noi opţiuni – stilul său personal de a se asigura că nici o nereuşită nu îl va costa prea mult. E un principiu pe care l-a urmat pe tot parcursul propriei cariere, nepermiţînd nici unei agenţii sau instituţii să aibă prea mult control asupra sa, fie că a fost vorba de Mystic Aquarium din Connecticut, baza Institutului de Explorări, fie de Universitatea din Rhode Island, unde a înfiinţat recent Institutul de Oceanografie Arheologică, sau de Societatea National Geographic, unde activează ca explorator colaborator. Dacă ultima sa propunere către o anumită organizaţie nu se bucură de succes, va găsi întotdeauna pe altcineva să i-o susţină.
Explorarea navelor romane ar fi putut furniza cercetătorilor din echipa lui Ballard încă o şansă de a-şi utiliza tehnologia de vîrf şi chiar de a se entuziasma din nou în vara aceasta, dar nu le-a fost dat. La scurt timp după ce Hercules se scufundă în Mediterană, îi cedează pompa hidraulică. O altă pompă e expediată cu escortă personală de la Vancouver, dar, în mai puţin de o zi după ce este lăsat la apă, Hercules se strică din nou. Cu ajutorul lui Argus şi al unui ROV mai mic, timp de două zile se scanează nişte epave, se filmează ceva pentru echipa TV şi se cercetează zona în căutarea altor vase scufundate. Dar entuziasmul echipei s-a tăiat, iar Ballard anunţă încheierea croazierei. Unii dintre membri văd în pompa stricată încă un ghinion din seria care a urmărit nava Knorr tot sezonul. Alţii cred că au avut noroc că, după atît de puţine testări, Hercules s-a descurcat aşa cum a făcut-o.
În final, vara s-a dovedit un duş rece pentru Ballard. Cu toate succesele tehnologiei sale de ultimă oră, explorarea epavelor antice de mare adîncime a debutat cu stîngul. În ţările în care el sau cercetătorii lui au mai lucrat, oficialii au început dintr-o dată să îi pună piedici. Permisiunea de a lucra în Bulgaria: amînată. Permisiunea de a lucra în Turcia: întîrziată. Permisiunea de a lucra în Egipt: refuzată.
Pentru unii observatori ai lui Ballard – în special cercetătorii tradiţionalişti care se-ndoiesc de acest gen de abordare a arheologiei: costisitoare, high-tech şi intens mediatizată –, problemele de acest fel sînt rezultatul inevitabilelor ciocniri dintre stilul „cu toată viteza înainte“ al lui Ballard şi cerinţele tot mai stricte pe care guvernele le impun arheologilor submarini.
Pentru Ballard, pe de altă parte, dificultăţile acestei veri reflectă o schimbare mai pronunţată a realităţii politice globale după războiul din Irak.
„A apărut un nou peisaj, ca urmare a războiului, iar acesta îmi va afecta modul de a gîndi planurile viitoarelor cercetări – spunea el cîteva luni mai tîrziu. E clar că lumea s-a schimbat.“
Şi totuşi Ballard, ale cărui idei sînt cu 22 de ani înaintea timpului lor, este obişnuit să navigheze împotriva vîntului. El programează deja expediţii pentru 2005 şi după, plănuind să-l trimită pe Hercules şi celelalte vehicule teleghidate la o adîncime de două ori mai mare decît cea prevăzută iniţial. Pentru Bob Ballard, distracţia abia începe.

Text: Peter de Jonge

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din mai 2004)

Galerie de imagini:



1 Comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*