De ce dispare Titanicul?

La 4 km în adîncul Atlanticului de Nord, prova, cîndva atît de elegantă, suspină sub rugină. Bob Ballard este convins că nu doar natura distruge cea mai celebră epavă a lumii. Foto: Institutul de Explorări/Institutul pentru Oceanografie Arheologică, Universitatea din Rhode Islands (IFE/IAO)

La 4 km în adîncul Atlanticului de Nord, prova, cîndva atît de elegantă, suspină sub rugină. Bob Ballard este convins că nu doar natura distruge cea mai celebră epavă a lumii.

Zona cu rămăşiţe m-a izbit cel mai tare. Pe fund, la 550 km în larg de Newfoundland, cei care au pierit în primele ore ale îngheţatei zile de 15 aprilie 1912 mi-au vorbit din nou.
O ladă de şampanie în care sticlele erau încă nedesfăcute zace pe fundul oceanului – ceea ce aminteşte că Titanicul a fost un palat plutitor al celor bogaţi şi puternici. Lada în care erau sticlele a dispărut de mult, mîncată de moluştele xilofage. Alături de sticle se găseau plăci de faianţă, cu modele în alb şi roşu, provenind probabil dintr-o sală publică. Deodată privirea mi-a fost atrasă de un pantof de femeie, care zăcea răsturnat pe o parte. În apropiere de el se mai găseau trei piepteni mari şi o pereche de pantofi mai mici, care se poate să fi aparţinut unui copilaş. Şi lîngă ei se afla o oglinjoară.
Cum este cu putinţă ca toate aceste obiecte să se găsească la un loc pe fundul mării? Aparţinuse,  oare, pantoful mai mare vreunei mame care pieptănase odată părul lung al fiicei sale? Cum arăta chipul fetei care poate s-a privit cîndva în această oglindă? Puţin mai încolo se aflau alţi pantofi: o pereche ai unei tinere fete şi, aproape, o altă pereche, lîngă ceea ce mi s-a părut a fi pelerina unui marinar. O pereche de pantofi nu poate să cadă 3.800 de metri şi să ajungă aşa pe fund. Doar dacă au „călătorit“ împreună.
Sînt 19 ani de cînd am descoperit Titanicul, pe atunci făcînd parte dintr-o echipă franco-americană. Mă întorsesem să văd cum se schimbase epava. Ştiam că RMS Titanic, Inc., o companie privată de recuperare, a organizat multe scufundări la epavă, aducînd la suprafaţă, în mod legal, mii de obiecte din ceea ce eu consider a fi un mormînt sacru.
Celebrul regizor hollywoodian James Cameron, dar şi mulţi alţii au fost aduşi la epavă de submarine ruseşti, care nici ei n-au încălcat nici o lege, doar s-au ciocnit, se spune, de corpul epavei.
Vase de croazieră se învîrteau deasupra epavei, în timp ce RMS Titanic, Inc. încerca să aducă la suprafaţă o bucată din transatlantic. O companie producătoare de bere a sponsorizat un concurs pentru recuperatorii sticlelor de bere. Iar un cuplu new-yorkez a coborît cam brutal cu un submersibil pe prova Titanicului, ca să se căsătorească.
Totul era un adevărat circ – exact ceea ce sperasem întotdeauna să nu se întîmple. I-am îndemnat şi pe alţii să trateze cu aceeaşi demnitate rămăşiţele Titanicului, ca în cazul vasului de luptă Arizona, scufundat la Pearl Harbour. În schimb, ei l-au transformat într-un spectacol grotesc, de bîlci.
Ca şi cum lucrurile nu ar fi fost şi aşa destul de grave, se spune că unele dintre aceste „vizite“ au afectat Titanicul. Ca să mă dumiresc singur, l-am cooptat în echipă şi pe căpitanul Craig McLean, director pentru explorarea oceanului la Administraţia Naţională pentru Ocean şi Atmosferă (NOAA), pentru cosponsorizarea unei expediţii.

În ultimii cîţiva ani, NOAA a lucrat discret, fără să facă valuri, la încheierea unui tratat internaţional care să protejeze Titanicul. Eu cred că expediţia noastră poate contribui la acest efort, supraveghind starea actuală a vasului. (După cum s-a dovedit mai tîrziu, Statele Unite ale Americii au semnat un tratat cu Marea Britanie la doar două săptămîni după ce noi am vizitat locul în care zăcea celebra epavă.)
Pe lîngă faptul că trebuie să suporte impactul pe care îl au asupra sa vizitele oamenilor, Titanicul mai suferă şi de degradare naturală. Numeroase comunităţi de bacterii consumatoare de fier mănîncă sîrguincios din coca navei. Am citit chiar un raport care dezvolta o teorie despre faptul că pescuitul în Marile Bancuri de nisip a diminuat într-atît rezervele de peşte, încît planctonul neconsumat cade peste corabie, hrănind microbii.
Cea mai bună cale de a evalua un astfel de impact ar fi finalizarea unor eforturi disciplinate de cartografiere, la care oceanografii se pricep cel mai bine.
Şi iată-ne înapoi cu Hercules, cel mai nou vehicul robotizat al nostru, alunecînd la cîţiva metri de faimoasa provă a Titanicului. Cînd transatlanticul de lux s-a izbit de fundul oceanului, prova sa a ridicat un val uriaş de mîl, ca şi cum, cu toate cazanele sub presiune, ar fi încercat din răsputeri să ducă la bun sfîrşit primul său voiaj spre New York.
M-a uimit la început cît de puţin se schimbase prova, partea cea mai bine păstrată din Titanic. Spre deosebire de aceasta, secţiunea de la pupă este doar o grămadă contorsionată de fiare ruginite, care a făcut implozie în timp ce vasul cădea către fund, rotindu-se în spirală.
De data aceasta însă, în timp ce Hercules trecea peste puntea prova, am descoperit o pată neagră pe estacada ancorei din faţă, care se poate să fi fost făcută în trecere de un submersibil. La pupă, chiar în dreptul primei cale, am observat trei locuri separate de „aterizare“ pentru submersibile.
În anul 1986, eu însumi „aterizasem“ nu departe de aici cu Alvin – submersibil care putea să transporte trei persoane, controlat de Institutul Oceanografic Woods Hole –, înainte de a-mi da seama de posibilele efecte ale unui astfel de contact.
Distrugerile făcute în puntea de oţel erau evidente; petele gălbui-strălucitoare din metalul sfărîmat, cu partea centrală înnegrită, expun atacului bacterian noi straturi din corpul navei greu încercate. Eram curios să văd ce se întîmplase cu gabia, din care marinarul de veghe Frederick Fleet, în vîrstă de 24 de ani, urlase cu mai bine de nouăzeci de ani în urmă: „Aisberg drept în faţă!“ Mă aşteptam la ce-i mai rău.

Ultima dată cînd o văzusem, în 1986, gabia era deja zdrenţuită, dar se mai ţinea încă de catargul de la provă. Auzisem nişte zvonuri cum că nu ar mai exista. Şi, bineînţeles, cînd am trecut pe deasupra catargului, care era căzut peste punte, nu mai era nici urmă de gabie. Probabil că se prăbuşise ceva mai devreme printr-o spărtură din corpul vasului.
Spre partea de la pupă am mai descoperit şi alte avarii apărute în zona cabinelor căpitanului şi secundului.
Fotografiile făcute de submarinele Mir I şi Mir II în 2003 au dezvăluit deteriorări de-a lungul cabinei căpitanului, precum şi prăbuşirea unui perete etanş. Înăuntru am zărit cada căpitanului, care mai păstra încă  robinetele sale de alamă strălucitoare.
În dreptul rostului de dilataţie de la pupă, am găsit alte avarii la puntea aflată deasupra camerei telegrafului (numită şi camera Marconi), de unde s-au transmis pentru prima dată mesajele SOS (Save Our Souls) în noaptea dezastrului.
Distrugerea era aproape la fel de mare lîngă intrarea către scara principală, un loc preferat de submersibile, unde puntea se prăbuşeşte. Aceste maşinării grele sînt asemenea unor hipopotami într-un magazin de porţelanuri, iar Titanicul a devenit la fel de fragil ca porţelanul.
Şi apoi este zona cu rămăşiţe, bîntuită de pierderi umane evidente. Cînd Titanicul s-a scufundat, a plouat cu trupuri pe fundul mării, probabil cîteva ore după ce partea grea de la pupă a epavei a zguduit adîncul.

Fiecare dintre victime a atins fundul cum a apucat, aflîndu-şi locul de veci, unii cu faţa în jos, alţii pe o parte sau chiar cu faţa în sus. Nu după mult timp, Mama Natură şi-a intrat în drepturi; trupurile lor au dispărut, lăsînd în urmă doar pielea prelucrată a pantofilor, ca nişte triste pietre de mormînt.
Ştim că recuperatorii au adus la suprafaţă sute şi mii de obiecte – dintre cele mai variate, unele la care nu te-ai fi aşteptat să reziste – adunate din acest loc sacru, inclusiv monede de aur, tacîmuri de argint, porţelanuri fine, felinare, o busolă, un clopot de pe vas, un certificat de acţionar, bani de hîrtie, cărţi de joc, inele, butoni de manşete, broşe, coliere şi chiar scrisori de dragoste.
Toate acestea îmi amintesc de un vechi spectacol de televiziune, cîndva celebru, în care concurenţii aveau doar cîteva minute la dispoziţie ca să facă o cursă pe culoarele dintre rafturile unui supermarket, marcînd cît puteau de repede produsele înşirate pe o listă de cumpărături.
De această dată însă, am găsit cîmpul pe care erau împrăştiate rămăşiţele plin de gunoaie: mormane de lanţuri şi saci de nisip folosiţi ca balast, abandonate toate pe fundul Oceanului Atlantic.
Multă vreme am rezistat imboldului de a reveni pe Titanic. Descoperirea lui în 1985 mi-a schimbat viaţa, şi nu întru totul spre bine. Sînt recunoscător pentru faptul că am avut ocazia să-l mai văd încă o dată.
Adîncul oceanului este în continuare cel mai mare muzeu de pe pămînt, în care multe comori aşteaptă încă să fie descoperite. Titanicul rămîne un mare lord, chiar dacă hoţii de morminte s-au făcut deja nevăzuţi cu multe dintre bijuteriile sale.
Sînt convins că baza de date pe care am adunat-o în expediţia noastră – în ceea ce reprezintă cel mai cuprinzător efort de cartografiere realizat pînă în ziua de azi – va contribui la studiile de conservare viitoare. Şi accept faptul, deja evident, că atîta vreme cît are nevoie să fie protejat, Titanicul va face întotdeauna parte din viaţa mea.

Text: Robert D. Ballard

(Articol publicat în ediţia revistei National Geographic din decembrie 2004)

Galerie de imagini:



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*