Noua eră a explorării: TEMERARII

Foto Tim Laman/National Geographic Society/Corbis

Temerarii

În 2013, National Geographic a lansat o serie de articole care va prezenta profilurile unor bărbaţi şi femei ce împing limitele cunoaşterii, în numele explorării, chiar dacă se expun pericolelor.

Vezi poveştile lor în paginile următoare.

TEXT: PAT WALTERS
FOTO: MARCO GROB

Pat Walters face parte din echipa de producători ai emisiunii Radiolab a organizaţiei NPR. Fotograful Marco Grob a câştigat un Emmy în 2012 pentru „Beyond 9/11: Portraits of resilience“.

Foto: Marco Grob

 

Când în Haiti s-a produs cutremurul din ianuarie 2010, Patrick Meier se afla în apartamentul lui din Medford, Massachusetts. În scurt timp, doctorandul de 35 de ani de la Universitatea Tufts ajuta deja victimele seismului – fără ca măcar să fi plecat de acasă. El și-a deschis laptopul și a mobilizat sute de voluntari să adune date din SMS-uri, mesaje de pe Twitter, rapoarte ale ONU și din alte surse, pentru a alcătui o hartă on-line, reactualizată permanent. Eforturile lui au îndrumat cetățeni, asistenți sociali și membri ai Pazei de Coastă a SUA; experții spun că, probabil, harta lui a salvat sute de vieți. Meier, cetățean suedez crescut în Africa, întocmește acum hărți pentru situații de criză din toată lumea.

Ai fost criticat de ONU după situația din Haiti. De ce?

Unele agenții ale ONU au reacționat mai greu și s-au mobilizat cu întârziere. Între timp, o echipă mare de voluntari din Bostonul înzăpezit a cartografiat aproape în timp real impactul acelui cutremur, punând la dispoziția profesioniștilor cele mai proaspete informații disponibile.

Cum ai ajuns să faci asemenea hărți?

Când aveam 12 ani, a izbucnit primul Război din Golf. Aveam o hartă mare a Orientului Mijlociu și am început să actualizez efectiv situația pe această hartă, folosind creioane colorate, pixuri și markere.

Cu ce v-ați confruntat până acum, tu și echipa ta?

Totul a început cu Haiti. O lună mai târziu, s-a produs un cutremur în Chile. Apoi, în vara aceluiași an, au fost inundații în Pakistan. Incendii în Rusia, în iulie. Inundații în Brisbane, în ianuarie. Un cutremur masiv în Christchurch, Noua Zeelandă, în februarie. Am făcut hărți pentru criza alegerilor din Egipt și din Tunisia. Iar ONU ne-a cerut să realizăm o hartă a crizei din Libia.

Când faci harta unei zone de război, îți faci griji ca nu cumva datele tale să cadă în mâinile cui nu trebuie?

Categoric. Aceste hărți pot fi utilizate în scopuri bune sau rele. În Libia, harta ar putea fi folosită de ONU ca să coordoneze operațiunile de sprijinire a populației sau de susținătorii lui Qaddafi, ca să localizeze convoaiele cu ajutoare umanitare pentru a le ataca. Prin urmare, ne-am protejat cu o parolă acel document. Când întocmești o asemenea hartă, îți asumi niște riscuri reale și trebuie să te asiguri că nu pui oamenii în pericol.

Devine vreodată prea riscant să întocmești o asemenea hartă?

Există un motiv pentru care nu ne-am implicat în Siria. Acolo, spre deosebire de Libia, există un regim foarte sofisticat de supraveghere cibernetică. Am realizat o analiză a costurilor și beneficiilor și am refuzat.

 

Foto: Marco Grob

 

Rhian Waller a studiat coralii din adâncul mării timp de zece ani prin hublouri și pe materiale video trimise de submarine robotizate de la circa 1.000 de metri adâncime. Coralii sunt temelia unui ecosistem tot mai periclitat de plasele de pescuit, dar cercetătorii știu foarte puține despre aceste forme de viață cu creștere lentă, deoarece se ajunge atât de greu la ele. Acum câțiva ani, unele dintre aceste specii de corali au apărut în fiordurile din Alaska, la adâncime destul de mică pentru scufundări. Singura problemă pentru experta în biologie marină de 34 de ani de la Universitatea din Maine: nu știa să facă scufundări.

Apa aproape înghețată nu pare cel mai bun loc unde să înveți scuba diving.

Da, e intens. Apa are de obicei cam 1 grad Celsius. După cinci minute de stat în apă, capul și mâinile îți sunt atât de amorțite încât nu le mai simți. Vara, când  se topesc ghețarii, sunt curenți foarte repezi. Și vizibilitatea poate fi foarte slabă, din cauza sedimentelor care cad de pe ghețari.

Practic, te scufunzi în apă cu gheață. Ți-e frică?

Suntem foarte atenți. Dar aș minți dacă aș spune că nu au fost momente riscante. Într-una dintre scufundări, vizibilitatea era atât de redusă, încât nu-mi vedeam cotul. Coboram pe peretele vertical al unui fiord ținându-mă de butelia colegului meu, când i-am dat drumul ca să iau o pungă pentru eșantioane. Am întors privirea doar o secundă și el dispăruse. Dintr-odată, nu mai vedeam nimic – nici peretele, nici mâinile mele, nici picioarele. Urechile au început să-mi pocnească. A trebuit să caut bulele de aer ca să-mi dau seama încotro era suprafața.

Dar merită riscul?

Categoric. Mi-e greu să descriu senzația când înot printre specii de mare adâncime pe care le văzusem doar pe un ecran: să văd aceste colonii de Primnoa pacifica, ziși și arborii-roșii-de-coral, masivi, înalți de aproape doi metri, ieșind din perete, să mă uit la polipi, să-i ating și să văd tentaculele retrăgându-se. Imediat m-am gândit la ce aș putea realiza în materie de ecologie dacă m-aș întoarce exact în același loc, ceea ce e aproape imposibil în adâncul oceanului. Încă analizez datele, dar se pare că mulți dintre acești corali se reproduc într-un interval semnificativ mai lung decât am crezut, ceea ce-i face pe ei – și, prin extensie, ecosistemul – și mai vulnerabili la impactul omului.

 

CAIAC LA EXTREM

TRIP JENNINGS a vâslit cu padela prin apele înspumate ale lumii. În 2008, a făcut prima coborâre pe vestitul curs inferior foarte agitat al fluviului Congo. E din Oregon, are 30 de ani şi, mai nou, călătoreşte pe jos, cu motocicleta sau cu avionul spre locuri îndepărtate, în numele conservării: a colectat excremente de elefant în Republica Democratică Congo pentru o hartă ADN a populaţiilor de elefanţi, pe care să se poată urmări sursa fildeşului vândut de braconieri; vara trecută, a documentat migraţia somonilor în Alaska, aflaţi în primejdie.

Ai filmat migraţia somonilor dintr-un avion pilotat de exploratorul Mike Fay.

Mike e un pilot talentat, dar nebun. Zburam la trei metri deasupra râului, cu copaci de 60 de metri înălţime de o parte şi de alta, era o senzaţie terifiantă. Mă uitam tot timpul la imaginile transmise pe iPad de camerele montate pe avion. Uneori, mă simţeam de parcă eram într-un joc video. Când sunt în caiac, măcar am iluzia că deţin controlul.

Cu sau fără caiacul tău, eşti întotdeauna departe de calea bătută.

E esenţial să ajungi acolo, în ultimele locuri neafectate, să le documentezi, să le arăţi restului lumii, în speranţa că vor rămâne nealterate.

Nu e întotdeauna o treabă uşoară.

În Congo, am fost ţinut, sub ameninţarea  armei, cu faţa în nisip. Ultima dată când am fost acolo, un lider belicos a emis o ameninţare cu moartea pentru toţi conservaţioniştii din zonă.

Ţi-e teamă că, într-una dintre călătorii, ai putea să mori?

La o adică, nu mi-e prea frică de moarte. Dar asta nu înseamnă că vreau să mor în expediţie. Vreau să mor de bătrâneţe, în pat, nu într-un avion în pustietate sau ucis de braconieri.

 

 

ZOLTAN  TAKACS e fascinat de şerpi încă din copilăria petrecută în Ungaria. E expert în toxine, a vizitat peste o sută de ţări şi a prins mii de reptile, cărora le-a colectat veninul pentru analiză, în încercarea de a obţine din el un medicament salvator de vieţi. E alergic la venin.

Ai o dorinţă subconştientă de a muri?

Auzi, să ştii că îmi place viaţa pe care o am şi nu vreau să mor. Am familie şi o iubesc foarte mult. Trebuie să fiu atent – mi-au murit trei colegi de muşcături de şarpe. Ultimul lucru pe care l-aş vrea ar fi să plec într-o zi şi să nu mă mai întorc.

Te-a muşcat vreodată un şarpe?

De şase ori şi de fiecare dată a fost vina mea. Prima oară aveam 15 ani. Cea mai recentă muşcătură o am din 2008, din Bazinul Amazonului, în Brazilia, de la un şarpe nu foarte toxic. Dar am avut o reacţie alergică teribilă şi eram departe de civilizaţie.

Ce te face să consideri că merită riscul?

Scopul meu suprem e să introduc o toxină în uzul medical. Există vreo douăsprezece medicamente derivate din toxine şi unele dintre ele salvează vieţi. Pentru oricine se confruntă cu un atac de cord fatal există trei alternative de medicaţie, dintre care două sunt produse din venin de reptilă. Există o sută de mii de specii de animale veninoase, cu 20 de milioane de toxine diferite. Imaginează-ţi câte medicamente s-ar putea obţine din ele.

Există o zi tipică în teren?

Nu există aşa ceva. Merg în cele mai îndepărtate colţuri ale pământului. Zbor cu avionete. Fac scufundări cu tubul de oxigen. Dorm în inima pădurii tropicale sau în deşert. Obstacolele sunt de tot felul: de la infecţii la crocodili, de la războaie civile la alunecări de teren sau piraţi. Am fost închis, m-au fugărit elefanţii, am fost împroşcat cu venin de cobră.

Prin comparaţie, munca de laborator trebuie să ţi se pară neinteresantă.

În niciun caz. Laboratorul dă sens muncii din teren. Acolo, eşti primul om care vede la ce lucrează natura de sute de milioane de ani. Apoi, analizăm datele şi perfecţionăm toxinele în scopuri medicale.

Dar mai întâi trebuie obţinute toxinele.

Exact. Şi nu se pot obţine decât dacă te urci în avion, ajungi într-o pădure tropicală, aprinzi lanterna şi porneşti la căutare nocturnă de vipere.

INVESTIGATORUL GHEŢURILOR

LONNIE THOMPSON urcă de 38 de ani pe gheţarii din vârful munţilor, din Peru până în China, ca să extragă din inima gheţii date esenţiale despre climă. Un gheţar cu o grosime de câteva sute de metri poate conţine mii de ani de informaţii: straturi de zăpadă, praf aşternut în sezonul uscat. Unii spun că Thompson a petrecut mai mult timp la altitudini de peste 5.500 m decât orice alt om aflat în viaţă: 1.099 de zile, după ultima numărătoare. Conform datelor lui, planeta se încălzeşte mai rapid ca niciodată. Ca urmare, gheaţa se topeşte, iar munca lui vitală şi periculoasă capătă  o importanţă şi mai mare. Următoarea destinaţie a lui Thompson e Tibetul, unde crede că va găsi cel mai bătrân gheţar de pe planetă, probabil cu o vârstă de un milion de ani.

Mulţi urcă la peste 5.500 m. Dar tu rămâi acolo cu săptămânile.

Când am forat în Gheţarul Dasuopu, din Himalaya, am trăit şase săptămâni la peste 7.000 m. Alpiniştii nu trec prin aşa ceva.

Greutăţile trebuie să fie la tot pasul.

Una dintre ele e să aduci şase tone de echipament de campare şi de foraj la peste 7.000 m. Mai sunt şi fulgerele. Gândiţi-vă că stăm acolo cu o sondă care acţionează ca un paratrăsnet, cel mai înalt din lume. Odată, un trăsnet a lovit la trei metri în faţa mea. Ca să nu mai vorbim de avalanşe. Furtuni gigantice. Vânt. Poţi să rămâi imobilizat trei-patru zile sau să fii purtat de vânt. Mă simt norocos că am ajuns la 64 de ani.

Anul trecut ţi s-a făcut un transplant de inimă.

Dacă n-aş fi urcat pe atâţi munţi, aş mai fi avut problemele cardiace pe care le-am avut? Cine ştie. Tata a murit la 41 de ani după un infarct, iar predispoziţia la această boală este genetică. Poate am trăit mai mult decât el tocmai fiindcă urc munţii.

De ce continui să lucrezi?

Când revin la Quelccaya, în Peru, unde am fost de 26 de ori, parcă vizitez un pacient cu cancer în stadiu terminal. Ştii că nu există speranţă şi nu poţi decât să te uiţi la el cum se stinge. Aşa că munca mea a devenit o operaţiune de salvare – de colectare a istoriei înainte să dispară pentru totdeauna.

Cum ai spus şi tu, datele în sine nu schimbă comportamentul oamenilor.

E în firea oamenilor să nu se preocupe decât de problemele zilnice. Iar când îşi pierd casele sau recoltele din cauza incendiilor, secetelor, tornadelor – când pierd tot ce au reuşit să obţină –, spun: Vai, ce se întâmplă oare? Schimbarea a şi început deja. La un moment dat, discuţia se va reorienta foarte rapid. Va părea că schimbarea s-a produs peste noapte.

DETECTIVUL DE PISICI

JAROSLAV  FLEGR a descoperit în 1990 că e purtător de Toxoplasma gondii, un parazit care de obicei trăieşte (şi se reproduce) în organismul pisicilor. Biologul evoluţionist ceh a aflat că parazitul trece adesea de la pisică la om prin intermediul lădiţelor cu nisip sau al apei contaminate, dar cel mai tare l-a fascinat modul în care se transmite de la o pisică la alta: prin şobolani. Când infectează şobolanul, „toxo“ îi deturnează creierul, făcându-i-l şi mai activ, mai insensibil la riscuri şi chiar atras sexual de mirosul urinei de pisică – deci îl predispune la a fi mâncat. De aici, lui Flegr i-a venit o idee radicală, pe care s-a decis s-o cerceteze: dacă parazitul îi controla şi lui creierul? Colegii i-au spus că e nebun. Dar bănuiala s-a dovedit corectă.

Câte pisici ai?

Două.

Ce te-a făcut să crezi că eşti controlat de toxo?

M-am gândit că mi-ar putea explica unele comportamente ciudate, care sunt nonadaptive pentru mine, dar adaptive pentru un parazit care are nevoie de o gazdă nouă. Traversam strada prin trafic, dar nu săream la o parte când mă claxona cineva. Apoi, am aflat că e posibil ca oamenii infectaţi cu toxo să fie implicaţi în accidente rutiere de 2,6 ori mai des decât ceilalţi.

Deci toxo afectează creierul în aşa fel încât îi face pe oameni necugetaţi?

De fapt, am descoperit că la oameni încetineşte mult timpul de reacţie, ceea ce creşte riscul de accidente rutiere. În plus, cei infectaţi tind să fie mai delăsători. Iar subiecţii de sex masculin găsesc mirosul de urină de pisică de-a dreptul plăcut.

Acum, marile nume ale ştiinţei îţi acceptă teoria, dar la început oamenii au numit-o o nebunie.

Pentru mulţi, fenomenul era greu de crezut – la început nici mie nu mi-a venit să cred că e real ceea ce observam. Dar e adevărat şi foarte important, fiindcă toxo ar putea fi responsabil de sute de mii de decese pe an şi, poate, de multe alte cazuri de schizofrenie. Totuşi încă nu avem niciun remediu.

Tinzi să abordezi ipoteze greu de crezut. Ce te incită?

Când trimit lucrări la publicaţiile mari din domeniu, de multe ori sunt respinse din start de editori, fără nicio analiză formală. Când avansezi ipoteze interesante – ca atunci când am susţinut că teoria darwiniană nu e corectă în totalitate şi că poate fi îmbunătăţită –, pericolul e că nu vei fi luat în serios ca om de ştiinţă. Dacă studiam, de exemplu, interacţiunile dintre molecule, poate aş fi mai celebru. Dar îmi plac problemele pe care nu le studiază nimeni. Şi îmi place să fac ceea ce fac.

MEDICUL DE RĂZBOI

JILL SEAMAN caută de zeci de ani cea mai eficientă metodă de a deschide accesul la medicina modernă populaţiei asediate din Sudanul de Sud. În 1989, ea a ajuns în mijlocul uneia dintre cele mai grave epidemii care au lovit Africa – boala tropicală kala-azar – şi al unui război civil brutal. În prezent, războiul s-a sfârşit, Sudanul de Sud şi-a declarat independenţa, iar epidemia a pierdut teren, dar violenţa, bolile şi – poate cel mai rău dintre toate – teama bântuie în continuare regiunea, care i-a devenit lui Seaman a doua casă.

Care era situaţia când ai ajuns acolo?

Mai mult de jumătate din populaţia regiunii murise deja. Mergeai prin sate şi nu vedeai picior de om viu. Vedeai doar cenuşa focurilor. Puteai călca pe oase. Dar nu era nimeni în jur. Era tăcut, straniu, devastator.

A trebuit să lupţi contra cauzei atâtor morţi. Poţi să descrii inamicul?

Kala-azar este transmisă de muşcătura unei muşte de nisip şi provoacă febră, epuizare, inflamarea splinei. După multe săptămâni, survine moartea. În 1989, când am ajuns eu în Sudanul de Sud cu organizaţia Medici Fără Frontiere, nu trata nimeni pacienţii din savană, aşa că era nevoie de studii, pentru a învăţa cum să efectuăm tratamente şi diagnosticări high-tech în colibe de pământ. Acesta era scopul celor mai multe cercetări ale noastre şi continuă să fie şi în prezent.

Dar aţi eliminat boala în ultimii 20 de ani?

Nu chiar. E greu de comparat perioada epidemiei cu prezentul, fiindcă acum există asistenţă medicală. Dar am avut o epidemie chiar în ultimii trei ani. Anul trecut, am tratat 2.500 de pacienţi. E foarte mult.

Clinica voastră a fost bombardată şi incendiată. Totuşi insişti că nu eşti un om care-şi asumă riscuri.

Nu sunt. Chiar nu sunt. Sunt foarte devotată cauzei asistenţei medicale şi Sudanului. Vă pot spune multe lucruri îngrozitoare care s-au întâmplat; de exemplu, despre masacrul dintr-un oraş ceva mai la nord de noi, în care au murit cam 200 de oameni în câteva ore. Au tras pur şi simplu în toată lumea, în femeile care îşi spălau rufele. Dar poveştile nu au legătură cu motivul pentru care sunt aici.

Şi totuşi eşti acolo. Iar riscurile există, nu?

Cum să spun, nu e vorba că-mi asum riscuri. Toată lumea îşi asumă riscuri. Viaţa însăşi e un risc. Toţi cei care trăiesc acolo ştiu că şi-ar putea pierde viaţa într-o oră. Dar trăiesc. Şi sunt fericiţi. Iar eu am ocazia să influenţez vieţile a milioane de oameni şi sper din tot sufletul să-i ajut. Cum aş putea fi mai norocoasă?

 

 

 

 

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*