Să mergem…

Paul Salopek face primii primii pași ai călătoriei sale în Etiopia. Foto: John Stanmeyer

22 ianuarie 2013, Herto Bouri, Etiopia, 10°17’12” N, 40°31’55” E

„Veniți, veniți, oricine veți fi fiind,
Călători, pelerini, iubitori de drumeție
N-are însemnătate.
Caravana noastră nu-i una a disperării.
Veniți, chiar dacă v-ați călcat legământul
De o mie de ori
Veniți, iară și iară, hai, veniți.”

— Jalal ad-Din Mohammed Balkhi (Rumi)

Într-o zi senină, pe teren plat – într-un pesaj, să zicem, cam ca pustiul alb ca osul al Văii Marelui Rift din nordul Etiopiei care mă înconjoară acum – poți vedea aproape până la 100 de kilometri depărtare. Asta înseamnă trei zile de mers. În următorii șapte ani ai vieții mele, în timp ce voi relua, la pas, drumul primilor oameni moderni din punct de vedere anatomic care au plecat din Africa, această distanță va repezenta pentru mine, așa cum a fost și pentru strămoșii mei, un orizont limită.

Desigur, eu voi trișa un pic. Dispozitivele de comunicație pe care le car în spate pentru a putea împărtăși cu voi călătoria îmi vor deschide orizonturi digitale infinite, pe care predecesorii noștri nomazi nici nu și le puteau imagina. Și totuși, experiența de a lua la picior continentele, metru cu metru, până în 2020 va scoate la lumină, cred eu, o realitate biologică de neocolit. Suntem construiți pentru a merge. Am fost croiți prin selecție naturală să pătrundem înțelesul zilelor noastre în ritmul pașilor, la 5 kilometri pe oră. Și fie că ne considerăm blestemați, fie că ne credem norocoși că ne aflăm pe Pământ în acest moment frenetic al istoriei – eu unul nu mi-aș fi dorit să trăiesc altcândva – există o mulțime de argumente ca să încetinim puțin ritmul. Să luăm o pauză, așa cum face acest păstor afar numit Idoli Mohamed, cu mâinile atârnate de un toiag de acacia proptit pe umeri. Să privim în jur. Să ascultăm. Să ne uităm în urmă, după azimuturi mai vechi. Primele bande de Homo sapiens care ne-au bătătorit cărarea spre destinul de specie planetară – niște vânători culegători despre care nu știm, în mod curios, mai nimic, și care ar fi putut număra, spun cercetătorii, doar câteva mii de indivizi – au să ne învețe lecții importante. Au fost, până la urmă, supraviețuitori exemplari. Aceasta este premiza Plecării din Eden

Idoli Mohamed, un păstor Afar care trăiește în regiunea Herto Bouri, la începutul traseului. Foto: Paul Salopek

Știința a stabilit cu destulă precizie traseul lungii mele drumeții, care reia prima dispersie a oamenilor din Africa.

Fosilele și markerii ADN găsiți la populațiile moderne sugerează că oamenii au început să se deplaseze la nord de „Edenul” nostru arheologic din Valea Marelui Rift, din Africa, cam cu 50.000 – 70.000 de ani în urmă. Împinși de presiunea demografică sau atrași de schimbările climatice, primii drumeți  au luat-o spre apus, spre Europa, și probabil i-au înlocuit pe oamenii de Neanderthal. Alții au pornit spre răsărit, spre Eurasia. Aceasta va fi ruta mea (nu m-ar ține genunchii să adaug și Europa la traseu. Cât despre Oceania, unde oamenii au ajuns în ambarcațiuni acum 50.000 de ani, eu abia știu să calc apa). Din Orientul Mijlociu, voi urma calea fantomatică a vechilor migrații prin Asia Centrală și China, apoi voi coti spre nord, spre Siberia arctică, de unde voi trece în Alaska cu vaporul. (Atât de fabulos de bogată era fauna găsită în America de primii americani încât un arheolog, Ofer Bar Yosef, a sugerat să-mi redenumesc proiectul „Plecarea spre Eden”). În fine, voi coborî pe toată lungimea Americilor, până în Țara de Foc, capătul bântuit de furtuni al continentului, unde un puștan de 23 de ani pe nume Charles Darwin a avut, cândva prin anii 1830, scânteia acestui întreg lanț al redescoperirii.

La pas, pe calea urmată de strămoșii oamenilor în migrația lor prin lume.

Cristina Calderon, de 84 de ani, ultimul vorbitor fluent de yaghană. Trăiește în Tierra del Fuego, Chile, la capătul traseului meu. Foto: Paul Salopek

Acum câteva săptămâni, înainte de a ajunge în Africa, am zburat până în Chile, pe Insula Navariño din Țara de Foc.

Am vrut să am o imagine a liniei de sosire a acestui proiect care îmi va consuma o șeptime din viață. O bătrână de 84 de ani, Cristina Calderón, m-a întâmpinat în ușa colibei sale. Este ultima vorbitoare fluentă de yaghană – limba unui grup indigen extinct din punct de vedere cultural ai cărui membri l-au uimit pe Darwin pescuind în pielea goală pe plajele înghețate ale Canalului Beagle. Mă aștept și sper să o revăd pe Cristina Calderón, când voi ajunge pe jos până la prispa ei de pe malul mării, din altă emisferă, ani buni de-acum înainte. Dar am dorit să port cuvintele ei cu mine prin lume. Neamul ei a străbătut cu privirea unul din acele orizonturi de 100 de kilometri, printre ultimele încă virgine acum 7.000 de ani. I-am explicat în spaniolă. Stătea la fereastră, cu degetele împreunate, privind afară, enunțând obiecte și animale într-o limbă aproape dispărută, care suna mai mult a lipăit decât a ceva omenesc – cuvinte sinuoase și suple și directe. Încerca să-și amintească.

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*