Frăția tălpilor

Foto: John Stanmeyer

31 ianuarie 2013, Valea Marelui Rift, Etiopia, 11°2’39”N, 40°21’28”E

Încălțămintea e un simbol al identității moderne. Cum îți dai seama cel mai bine de valorile de bază ale individului la începutul secolului XXI? Te uiți la pantofi, nu în ochii lui.

În nordul prosper, unde moda ne satisfice toate mofturile și vanitatea, pantoful anunță clasa socială, apartenența la lumea șic, opțiunea profesională, disponibilitatea sexuală, chiar orientarea politică (vezi sabot versus cizmă de cowboy) a unei persoane. E greu să te mai orientezi atunci când ajungi în locuri unde toată lumea – milioane și milioane de bărbați, femei și copii – se încalță zilnic cu același lucru: sandaua de plastic etiopiană, veselă, ieftină și democratică. Sărăcia dictează cererea. Unicul brand este necesitatea.

Oricât de slabă protecție ar oferi sandaua de plastic, ea este superfluă pentru tălpi precum cele ale conducătorului de cămile Mohamed Haota. Foto: Paul Salopek

Disponibili într-o paletă limitată de culori chimice – negru, roșu, maron, verde, albastru, violet – umilii papuci de cauciuc sunt un triumf al inventivității locale. Producția nu costă mai nimic. O pereche poate fi obținută cu echivalentul unei zile de lucru la câmp (cam doi dolari). Sunt răcoroși, permițând aerului să circule în jurul piciorului, lucru binevenit pe solul incandescent din Triunghiul lui Afar. Iar reparațiile se pot face acasă, cu metode universale: proprietarii lipesc baretele de plastic topindu-le capetele deasupra focului. Omniprezentele sandale ale Etiopiei rurale nu cântăresc mare lucru. Sunt reciclabile. În fine, așa modeste cum sunt – încălțămintea celor mai săraci dintre africani – , sunt printre puținii pantofi care își pot revendica propriul monument de război (Soldații din ambele tabere ale lungului și tragicului conflict dintre Etiopia și Eritreea au luptat cu ele în picioare până la moarte.)

Foto: John Stanmeyer

Caravana noastră de două cămile —A’urta, sau „Schimbată pe-o vacă”, și Suma’atuli, „Însemnată pe ureche”— a fost prinsă din urmă, în sfârșit, de cei doi conductori de cămile pe care-i pierdusem de ceva vreme, Mohamed Aidahis și Kader Yarri. Cei doi bărbați ne-au ajuns după zile de marș forțat de la punctul de pornire, Herto Bouri, peste kilometri de pietriș și pământuri rele (badland). După cum e obiceiul aici, nimeni nu a cerut și nu a oferit nici o explicație cu privire la întârzierea de o săptămână. Au întârziat. Acum sunt cu noi. Amândoi purtau sandale de plastic de același verde praz.

Ghidul Ahmed Alema Hessan (stânga) poartă „pantofii de sport americani” pe care i-a cerut anume pentru acest drum. Dar conducătorii de cămile Mohamed Aidahis (în mijloc) și Kader Yarri parcurg kilometru după kilometru așa cum fac cei mai mulți etiopieni de la țară – cu 30 de grame de plastic în fiecare picior. Foto: Paul Salopek

Suprafața Văii Marelui Rift e un palimpsest de urme lăsate în praf de milioane de tălpi din plastic injectat. Și totuși, dacă popularele sandale etiopiene sunt produse în masă, purtătorii lor nu sunt. Unul își trage călcâiul stâng. Altul își modifică amprenta piciorului drept călcând cu talpa de plastic pe un cărbune încins.

„Cu mândrie fabricate în Etiopia” scrie pe fiecare urmă de pas. Iată ceva care nu vine din China. Foto: Paul Salopek

Ahmed Alema Hessan, ghidul nostru prin Valea Marelui Rift din Etiopia, a îngenuncheat deunăzi pe cărare, examinând nesfârșitele urme de sandale. „La’ad Howeni o să ne aștepte la Dalifagi,” a spus Alema. Ne-a arătat un anumit șir de urme. La’ad ne aștepta la Dalifagi.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*