O lume nouă

Cămilele își supraveghează concurența. Triunghiul Afar, Etiopia. Fotografie de Paul Salopek

21 februarie, Dubti, Etiopia, 11°44’5” N, 40°59’30” E

Mergem spre nord, apoi spre est, lăsăm în urmă deșertul și ne zdrelim degetele de la picioare în antropocen – era omului modern.

Apare asfaltul: șoseaua Dijbouti-Etiopia, care duduie de camioane. Trecem lent printr-un șir de orășele murdare. Praf și motorină. Baruri. Magazine cu tejgheaua din scânduri nerindeluite. În fața ușilor magazinelor răsună clinchetul ghirlandelor de căni de cositor.

Apoi, aproape de Dubti: o mare (nu, un zid) de trestie de zahăr. Kilometri de irigații industriale. Canale. Baraje de deviere. Câmpuri netezite cu buldozerul. Ahmed Alema Hassan, ghidul meu cel infailibil, se rătăcește. Ne învăluie noaptea, tot căutând un drum prin trestie; ne pomenim că tragem cămilele obosite într-un cerc gigantic. „Oau, frate!” spune Alema, dispus să renunțe. „N-are cum așa ceva! Îi prea mult schimbat!”

Avem în față plantația de trestie de zahăr Tendaho, o afacere de milioane de dolari, un proiect etiopian-indian care aduce prosperitate Triunghiului Afar. În curând vor trudi aici cincizeci de mii de lucrători migratori, care vor îngriji 485 km2 de deșert greblat, delimitat, modelat și inundat de râul Awash ca să îndulcească cafeaua și ceaiul lumii. În timp, ar putea face din Etiopia al șaselea producător de zahăr la nivel mondial. Va ajuta țara să-și întrerupă dependența de ajutorul extern – ceea ce e bine.

Dar avantajele progresului economic rareori se împart egal între toți cei implicați. Orice plan de îmbunătățire are câștigători și perdanți. Aici, unul din perdanți e o tânără afară isteață – de fapt, o fată, deși stăpânirea de sine îi dă un aer mai matur decât anii ei. E înfășurată într-o rochie roșie. Stă lângă un dig nou. Strânge apă din ceea ce era odinioară râul Awash.

„Compania ne-a mutat de pe pământul nostru”, ne spune ea, fluturând o mână spre trestie. „Primim ceva muncă, noi, afarii, dar întotdeauna e munca cea mai de jos. Paznici. La lopată.”

Salariul obișnuit pe plantația de zahăr: 20$ pe lună. Fata spune că în comunitățile nomade locale a venit poliția să-i evacueze pe încăpățânații care refuzau să se mute. S-au tras focuri de armă. A curs sânge de ambele părți.

Cât de veche e povestea aceasta? E printre cele mai vechi din lume.

Cum îi chema pe indienii sioux izgoniți din Dealurile Negre ale Teritoriului Dakota de căutătorii de aur? Cine știe? Cine sunt cei care-și sacrifică modul de trai tradițional în ziua de azi – fermierii irlandezi falimentați de politicile de piață europene, fermierii mexicani dați la o parte de construirea de autostrăzi – mereu pentru cine știe ce cauză comună? E imposibil să le ții socoteala. Omenirea reconstruiește lumea printr-un ciclu de schimbări rapid și în continuă accelerare, care secătuiește – odată cu stratul superior de sol – și poveștile locurilor. Schimbările amețitoare din era noastră fac una cu pământul memoria colectivă, încețoșează prioritățile, taie lanțul răspunderii. (Ce ne deconcertează la suburbiile occidentale? Nu doar faptul că toate casele sunt la fel, ci și atemporalitatea; dorim să vedem un trecut în peisaje.)

Dubti e o frontieră verde plină de activitate. Vin aici valuri de etiopieni harnici, care aduc cu ei noi speranțe, gusturi, voci. Un nou complex de locuințe pentru muncitorii de pe plantație va adăposti 3.000 de familii. În valurile de căldură din depărtare, un afar își mână caprele pe lângă clădirile pătrățoase: o fantomă vie, într-un peisaj care se scufundă în amnezie.

Polițiștii etiopieni urmăresc un clip video din antropocen, în Triunghiul Afar. Fotografie de Paul Salopek

În Dishoto, alt orășel în care nu se opresc decât camioanele, îmi reîncarc bateria laptopului la o secție de poliție. Polițiștii sunt cu toții străini, nici unul nu e afar. Sunt prietenoși, curioși, generoși. Ne îndoapă pe mine și pe Alema cu ceai. (Are atâta zahăr că parcă e sirop.) Conversația ne e întreruptă de programele televiziunii etiopiene. Polițiștii urmăresc cu mare atenție clipurile muzicale despre progresul națiunii: pe un fundal muzical pop se repetă în buclă clipuri cu exploatări miniere de suprafață, construcții de drumuri. Le mulțumim. Plecăm mai departe.

Scriitorul ceh Milan Kundera scria că lupta omului împotriva puterii e lupta memoriei împotriva uitării.

Pe fata afară o cheamă Dahara. Are 15 ani.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*