Primul contact

Fără apă, în apropiere de Warenzo, Etiopia. Foto: Paul Salopek

11 februarie 2013, lângă Gona, Etiopia, 11°11’54” N, 40°31’12” E

Mergem înspre Warenzo.

Lumea se schimbă când ți-e sete. Se micșorează. Pierde din adâncime. Orizontul se apropie. (În nordul Etiopiei, Pământul sprijină cerul, solid și palid ca suprafața unei tigve).  Deșertul se strange în jurul tău ca un laț. E vina creierului însetat, care comprimă distanțele din Valea Marelui Rift, absorbindu-le cu ochii, căutând cu disperare orice sugestie de apă. Nimic altceva nu mai contează.

Ahmed Alema Hessan și cu mine am mers mai bine de 30 de kilometri prin căldura zdrobitoare. Ne-am separat de cămilele de povară ca să vizităm un sit arheologic ascuns între niște pământuri rele: Gona, locul unde s-au găsit cele mai vechi unelte de piatră din lume. Sticlele de apă sunt goale. Ne e sete, ne e rău, ne e teamă. Nu prea vorbim. (Ce am putea spune? De ce să ne mai uscăm gura?). Razele soarelui ni se înșurubează în cap ca tirbușoanele. O proverb afar zice: când te-ai pierdut și ți-e sete, cel mai bine e să umbli prin soare, pentru că până la urmă o să te vadă cineva. Tentația de a te opri la umbră, de a te ascunde sub una din zecile de mii de tufe spinoase, e letală: nimeni nu te poate găsi acolo. Așa că ne poticnim prin după-amiaza orbitoare – până când auzim, slab, un behăit de capre. Atunci zâmbim. Ne mai vine inima la loc. Caprele înseamnă oameni.

Gazdele noastre: o familie de afari care și-a făcut tabără pe un deal. Două tinere puternice, zâmbitoare. Opt copii în zdrențe ce par să fi fost cândva haine. Și o bătrână – nu-și cunoaște vârsta – ciucită ca un gnom la umbra unei rogojini de trestie. O cheamă Hasna. Stă acolo, țesând cu degetele ei ca niște picioare de păianjen, de când lumea. Ne invite lângă ea, să ne odihnim, să ne scoatem încălțările. Ne toarnă apă – calcaroasă și caldă, atât de sărată și de alcalină încât se strecoară pe gât ca un ulei, dar atât de prețioasă – dintr-o canistră veche. Ne oferă un pumn de bobițe galbene dintr-un arbore sălbatic. E mama noastră.

Când strămoșii noștri au plecat din Africa, acum circa 60.000 de ani, au întâlnit alte specii de hominizi. Pe atunci, lumea era plină de rubedenii ciudate: Homo neanderthalensis, Homo denisovans, Homo floresiensis, și poate alte soiuri de oameni care nu erau chiar oameni

Cum trăiau? Cum iubeau? Răspunsurile la aceste întrebări sunt de neaflat.

Când ne întâlneam cu ei, poate tot așa, pe vreun vârf de deal îndepărtat, oare ne ofeream unii altora apă, sau chiar ne amestecam genele, în mod pașnic, după cum sugerează unii specialiști (În afara Africii, populațiile umane moderne par să aibă chiar și 2% ADN de neandertalian.) Sau ucideam și violam, marcând începutul lungii și teribilei istorii de genocide a speciei umane? (Într-o peșteră ocupată de oameni moderni, Fernando Rozzi, de la  Centre National de la Récherche Scientifique din Paris, a găsit un maxilar de neanderthalian mutilat de tăieturi, poate cannibalism.) Cercetătorii încă studiază enigma. Singurul lucru cert e că doar noi am supraviețuit. Am cucerit planeta. Dar cu un preț. Nu avem alte rude. Suntem primata singuratică.

Vocea blândă a Hasnei mă îmbie la somn.

Când mă trezesc, Alema vorbește pe un ton scăzut cu bărbații din tabăra de nomazi. S-au întors cu turmele. Dăm mâna. Le mulțumim. Lăsăm pachete de biscuiți pentru Hasna, care zâmbește larg, și plecăm. Ne grăbim să ne întâlnim cu cămilele, mergând spre Warenzo. În noaptea aceea, în timp ce sorbim apa sălcie primită în dar, în jurul unui foc roșiatic care joacă în vânt, Alema îmi spune că bărbații din tabără l-au amenințat. Nu făcea parte din clanul lor. Era gata să le dea una în cap cu toiagul.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*