Ce rămâne în urma lor

Bidoane de apă decolorate de soare, pantofi, cosmetice, vise. Urmele unei migrații aproape imposibile din Africa spre Orientul Mijlociu. Foto: Paul Salopek

10 martie 2013, Triunghiul Afar, Etiopia, 11°43’41” N, 41°47’55” E

Baterii goale pentru lanternă.

Două monede etiopiene.

Un pieptene de plastic verde.

Lenjerie intimă.

Suntem la trei zile de mers pe jos de granița cu Etiopia. Traversăm o mare de rocă vulcanică. E fierbinte, e infernală. E nesfârșită. E o câmpie de pietre de culoare cărbunelui care clocotește. Nici urmă de viață – nici măcar o plantă. Panorama e sterilă, străină, precum fotografiile granulare surprinse de roboți pe alte planete. Dar brusc…un pantof femeiesc. Mărimea 36, o imitație de piele, cu ștrasuri. Mai încolo: o șapcă de baseball gri, decolorată de soare. Apoi vin zeci – nu, sute – de sticle de apă crăpate (sunt bidoane de ulei de gătit, multe învelite în pânză de sac pentru răcoare).

După săptămâni de hoinărit pe jos prin deșerturile imaculate ale săracilor – o sălbăticie nomadă unde fiecare lucru aruncat, fiecare conservă, fiecare sticlă de plastic e strânsă, reciclată în vreun scop secundar – am pătruns într-un nou strat arheologic al Văii Riftului, unul care se întinde pe mai bine de 240 km prin Djibouti, până la Marea Roșie. E o câmpie sedimentară a călătorilor din secolul al XXI-lea, al exilaților, al penitenților, al orfanilor. Undeva în față, punctul de frontieră e o pâlnie pentru lucrătorii imigranți din întreg Hornul Africii. Și ei merg pe jos. Merg pe jos spre Yemen. Spre Arabia Saudită. Spre Dubai. Și nu ca să vâneze antilope oryx cu sulițe cu vârfuri de piatră, precum primii Homo sapiens care au pășit în afara Africii. Și nu pentru o idee ridicolă, precum noi. Ci ca să-și dea la schimb mușchii și corpul lor pentru o coajă de pâine.

Ei sunt populațiile Oromo din sudul Etiopiei și Tigreyan din podișul țării. Ei sunt refugiații care fug de ruina Somaliei. Câtiva sunt dezertori din armata Eritreei. Tineri bărbați. O mână de  viguroase. Trebuie să fie puternici. Pentru că traversarea deșertului e dură, nemiloasă. Aici, unii mor de sete. La Marea Roșie, mulți se îneacă în fiecare an traversând apele în bărci șubrede. Cu toate astea, ei vin. O sută de mii de oameni pe an, cel puțin, părăsesc continentul pe această cale. Merg cel mai mult noaptea, ghidați de contrabandiți. Câmpia asta pustie, a nimănui, e invadată de o armată care mărșăluiește după apus. Sub lumina stelelor, migrația în afara Africii continuă.

Hahai, îi numesc nomazii Afar. Oamenii vântului.

Ei bat deșertul, lăsând în urmă doar ce mai se pierde pe traseu. O sanda. O oală de gătit. Bani fără valoare. Și oasele lor, așezate sub grămezi de piatră de supraviețuitorii care nu mai pot zăbovi.

Imigranții iau o pauză în apropiere de granița cu Djibouti. Foto: Paul Salopek

Rame de ochelari (fără lentile).

Un tricou.

O bustieră.

Un tub de cremă de ras Gillette.

Un rucsac ars de soare (imprimat cu desene animate).

Îi întâlnim pe hahai într-o dimineață, la o tabără Afar izolată.

Sunt 15 bărbați osteniți, din munții Etiopiei – o țară clasată aproape de coada clasamentului ONU în ceea ce privește indexul sărăciei, a 174-a din 187 de națiuni – care călătoresc pe jos spre mai puțin săracul Djibouti (a 165-a țară din top) pentru a ajunge în final în aproape săracul Yemen (locul 154). Aceste numere explică de ce, chiar și în miezul zilei, acești oameni rămân invizibili.

Stau așezați pe pietre după o noapte de mers. Iau câte o gură de apă din bidoane. Unul din bărbați își folosește mâna să amestece besso, un terci de orz, într-un vas de cositor spart. Contrabandistul lor, un Afar bătrân spilcuit, stă deoparte și fumează, în șosete albastru electric și pantofi sport înalți.

“Yemenul e dur”, spune unul din migranți. “Ne vor omorî cu cuțite și arme.”

Îmi vede expresia neîncrezătoare.

“E adevărat”, adaugă un altul. Își spun Daniel. A mers cale de 13 zile din provincia Wollo. În Arabia Saudită îl așteaptă un job la care trebuie să aleagă partenere pentru întâlniri romantice. Va primi 4.000 de birri etiopieni, circa 200 de dolari pe lună. E o sumă demnă de un prinț. Dublu decât primește ca muncitor în Etiopia. Își spune povestea:

Anul trecut, în Yemen, grupul lui de călători nevoiași a fost atacat de hoți. Yemeniții au înjunghiat un imigrant și i-au aruncat trupul într-un puț. Daniel s-a ascuns în tufișuri timp de trei zile, fără mâncare, înainte să se strecoare înspre granița saudită. Își spune povestea zâmbind. Toți bărbații zâmbesc. Nimeni nu spune mai mult. Oceanul li se reflectă în priviri. Povestea s-a sfârșit.

Besso, un terci de orz, e combustibilul migranților în lunga și periculoasa călătorie din Djibouti spre Arabia Saudită. Foto: Paul Salopek

Două agende cu numere de telefon din Dubai (pe care șoarecii le-au făcut ferfeniță).

Pantaloni.

Un borcan de gem.

Un cartuș de 7,62 mm.

Noaptea pe câmpia de pietre. Mica noastră caravană e la adăpost.

Ghidul meu, Ahmed Alema Hessan, e bolnav de ceva ce aduce cu febra tifoidă. Și eu sunt bolnav. Tuturor ne e foame. Am mers 35 km. Proviziile noastre se rezumă la câteva pachete de tăiței și niște biscuiți. Am lăsat focul să se stingă devreme. Treji, stăm în pături. Mă gândesc la o casă însorită, undeva departe, o casă albă la latitudine mare, cu copaci înverziți, la râsul unei femei ce răzbate din bucătărie, la croncănitul ibisului hadada. Inima mea visează.

“Paul?” șuieră deodată Alema, în întuneric. “Hei, Paul!”

Dar auzisem deja: aerul nopții se tulburase. Un vuiet vag, care creștea aproape imperceptibil, ca ecoul unei turme de animale care venea spre noi. Dar există animale în acest loc? Cel mai apropiat fir de iarbă, cel mai apropiat ochi de apă, e hăt-departe. Mă ridic.

Apoi vin ei, luminați slab de lanterna lui Alema, într-un șir de siluete.

Sunt bărbați și femei desprinși parcă dintr-un basorelief născut din întunericul nopții. Cinci, șase. O duzină. Apoi zeci. Trec pe lângă tabăra noastră în șir indian. Încerc să-i număr, dar mă las păgubaș când ajung la 90. Pașii lor târșâiți ridică un văl de praf. Privesc doar în jos. Nu au vreo sursă de lumină. Lasă puține în urmă. Nu schimbăm nici un cuvânt. Limba mi-e imobilizată.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*