Corabia Iubirii de Sine

MV ABUYASSER II înaintează anevoie pe Marea Roșie, ducând oile africane pe mesele Arabiei. Foto: Paul Salopek

11 mai 2013, la bordul lui Abuyasser II, lângă Strâmtoarea Bab-el-Mandeb, 13°48’12” N, 42°31’32” E

„Omului îi vine greu să-și limpezească mintea, pentru că tot cu mintea trebuie s-o facă. Poate să-nțeleagă mai degrabă ce simte cu inima, da` asta nu vrea. Și pe bună dreptate. Mai bine să nu te bagi acolo.” – Cormac McCarthy

„Trebuie să-ți tăbăcești inima,” spune marinarul.

Suntem în drum spre Arabia pe un vas cu aburi de lungimea unui stadion.

Vaporul duce aproape 9.000 de suflete — 8.000 de oi, 855 de cămile și 24 de oameni. (Din lista de prezență a celei din urmă specii: 20 de membri ai echipajului, trei veterinari, un pasager.) Marinarul pare tulburat, rușinat, jenat. E îngrijorat că slujba lui e rău văzută. E vorba de marfa umilă pe care o duce nava: animale vii, care trebuie să îndure traversarea înăbușitoare a Mării Roșii. Oile behăie în țarcurile de metal de pe punțile superioare. Cămilele rumegă adormite, mult mai jos, cu gâturile legănându-se în semiobscuritatea calei ca niște copaci într-o stranie pădure subterană. Suntem o anti-arcă. Animalele merg la abatorizare în Orientul Mijlociu. Dar marinarul sensibil se plânge prea mult. E tânăr. Nu pare să înțeleagă că ne-am tăbăcit inimile de la bun început — cu mult înainte ca strămoșii noștri să fi traversat pentru prima data Marea Roșie, acum hăt, 60.000 de ani, abandonând Africa și hrănindu-se cu lumea pe care o cutreierau. Ce a fost mâncat s-a dus. Azi ne cărăm cu noi hrana domesticită.

Vaporul Abuyasser II: biletul meu de ieșire din Africa.

Foto: Paul Salopek

Navighează sub drapel de Freetown, Sierra Leone. Construit în Italia în 1978. (Tabolul de comandă al motoarelor încă poartă indicații de operă: Adagio, Mezza, Tutto, Finito.) Inițial, a fost făcut să transporte vehicule. La Djibouti, în miez de noapte, încărcătorii au mânat turmele pe rampele pentru mașini, sub lumina portocalie a reflectoarelor din port. (Tăcerea în care s-a petrecut operația, pașii absolut silențioși ai cămilelor pe oțelul striat, au fost ca o halucinație.) Având ca punct terminus Jeddah, din Arabia Saudită, pornim să ne legănăm pe mare trei zile. Suntem un staul plutitior. În urma vaporului rămâne o dâră de paie. Ofițerii de la bord sunt sirieni. Asta nu face decât să crească încărcătura de patos.

„De ce să omori copii?” spune Căpitanul Abdulla Ali Nejem. „De ce să omori bărbați? De ce să omori femei? De ce? Fattoria? Praf! Străzile? Praf! Spitalul? Praf! Școala? Praf! Țara mea? Praf! Toată praf! Siria — terminată! Terminată!”

Războiul a obliterat imaginile viu luminate, dar depășite, ale patriei din mintea lui Nejem, care e singura țară a marinarilor. Stă pe punte cu picioarele încrucișate ca un yoghin – un descendent îmbătrânit al neguțătorilor fenicieni – curățând cu briceagul portocale mici și acre. E un bărbat prietenos și empatic. Atunci când repetă un lucru de trei ori nu e vorba de opinia lui. Nu: el expune o lege a universului. Căpitanul  Abdullah se repetă des pentru că sunt multe asemenea legi. (Universul e un loc complicat.) Iată una despre falsele seducții ale tehnologiei.

„Totul electronic! Totul electronic! To-tul electronic! De mână! Fă de mână! Fă de mână! Îi mai bine! Mai bine! Mai bine!”

Nejem îmi arată sextantul lui de modă veche. Lucește ca o pepită de aur, în cutia din lemn de tek căptușită cu postav verde. Odată a dus un cargo până în India și înapoi folosind acest frumos instrument mecanic. Dar când urc pe punte mai târziu, în aceeași seară, observ un iPhone strălucind pe consola navei. Nejem folosește o aplicație GPS ca să-l ajute să dibuie nordul printre valuri. În lumina palid-albăstruie a telefonului, îi zăresc chipul, boțit de durere.

Găsești așa ceva – absență, escapism – din belșug la bordul lui Abuyasser II. Inginerul șef stă cu orele în fața laptopului, fumând țigară de la țigară, cu ochii închiși, și ascultând triluri de păsări descărcate de pe Internet. Primul ofițer stă la cârmă, sorbindu-și ceaiul, privind în gol spre orizontul albastru ca ardezia.

Foto: Paul Salopek

Atmosfera de îngândurare e contagioasă. Mă uit înapoi, privind cum Africa se îndepărtează la pupa: o line de cretă, un disc alb vizibil doar la margini, o cuminecătură translucidă care se topește pe limba oceanului. Cu fiecare măslină mâncată la popotă suntem mai aproape de Arabia. Hubloul cabinei mele privește în urmă. Camera minusculă e o surpriză. Mi-a cedat-o un ofițer pe durata călătoriei. E decorată cu globuri roșii de Crăciun. Atârnă de sfori prinse în tavan. O inimă de pluș se leagănă deasupra patului îngust. Decor de motel pentru iubiri în trecere. Și totuși e puțină iubire la bordul unui vapor cu cămile, cu excepția, poate, a iubirii de sine.

Foto: Paul Salopek

Pufăim prin Bab-el-Mandeb — Strâmtoarea Durerii dintre Africa și Arabia. Mă uit cum zboară paie în urma noastră. Un alt nume pentru această trecere îngustă în Marea Roșie e Strâmtoarea Lacrimilor.

„Marea Roșie”— declară Căpitanul Abdullah — „e mai sărată decât Mediterana.”

Sigur că este. Sigur că este. Sigur că este.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*