Cămila și girocopterul

Jos și încetișor: o recunoaștere a traseului de ieșire din Araia Saudită, la un club local de girocoptere. Foto: Paul Salopek

11 iunie 2013, Riad, Arabia Saudită, 24°42’46” N, 46°40’25” E

„ De câte cămile ai nevoie?”

Stau în cafeneaua elegantă a hotelului Four Seasons. Nu mi-am imaginat că achiziționarea de cămile de povară în Arabia Saudită va include o întâlnire în această oază exclusivistă cu chelneri grațioși, marmură strălucitoare și cristale. În Africa, dacă voiai să cumperi o cămilă trebuia să transpiri: să stai pe vine într-o colibă de afari (sau la ușa colibei, dacă focul din vară scotea prea mult fum, și să-i spui unui nomad care profesa o adâncă iubire spirituală pentru animalele lui („Sunt parte din familie! Nu le-aș vinde niciodată!”) că oricum nu te interesează turma lui, că sunt oricum vai de capul lor și deșirate și că n-ai da nici doi birri pe vreunul din ele – deschizând astfel calea negocierilor.

Dar în Arabia Saudită nu știu nimic. Sunt un dilentant, naiv, depășit. O masa neagră lăcuită de la Four Seasons, cu un bol de porțelan plin cu trufe, e exact locul unde trebuie să îți începi căutarea cămilelor. Pentru că acolo se află prietenii mei Fares Bugshan și Seema Khan, antreprenori și lideri comunitari. M-au convocat să discutăm despre educație. (Voi vorbi la câteva școli locale.) Când menționez, din întâmplare, cât de greu e în Arabia Saudită modernă, locul de baștină al faimoșilor beduini nomazi, să găsești o cămilă obișnuită de povară, Seema își lasă jos ceașca de ceai. Scoate un carnet legat în piele. Apasă pe butonul unui pix. Apoi întreabă: „De câte cămile ai nevoie?”

„Păi, de două.”

„Atât?”

„Masculi.”

„Doi masculi.” Începe să noteze ceva în carnet. „În regula, altceva?”

„Între cinci și sapte ani, dacă se poate.”

„Cinci-șapte ani. Da.”

„Și mă tem că nu pot plăti mai mult de 2.500 de riali pe cap.”

„Două mii cinci sute”, încuviințează Seema din cap. “Ok. Asta e tot? Eu nu mă pricep de loc la cămile.”

„Păi, preferabil castrate.”

„A, da. Castrate. Sigur.”

“Mulțumesc, Seema.”

„Cu mare plăcere, Paul.”

Cu înghițituri mici: ceai și târguială de cămile la Jeddah. Foto: Paul Salopek

În câteva zile, cumpăr două cămile, masculi între cinci și sapte ani, să mă scoată din Arabia Saudită. Le găsesc la un târg de vite aproape de punctul meu de pornire din Peninsula Arabia, orașul de coastă Jeddah. Sau mai bine zis, mi le-au găsit Fares și Seema. Praf. Balegă. Bărbații strigă prin țarcurile șubrede. Sunt transportat instantaneu înapoi în Africa. Mă aflu din nou în elementul meu. Vânzătorii sunt niște sudanezi uimiți. Ne târguim într-un cort de pânză. E nevoie de 14 pahare de ceai ca să batem palma. (Am motive să cred că achiziția mea le-a salvat pe cele două animale de la o soartă mai rea decât să-mi care mie șosetele de schimb prin Deșertul Nefud: în părul lor se vede vopseaua galbenă aplicată de samsarii de carne din port.) A doua zi, pentru a-mi sărbători succesul, survolez Jeddah cu girocopterul.

Ce e un girocopter? O întrebare firească.

Un girocopter e un hibrid înntre un avion și un elicopter. Nici nu știam că mai există asemenea mașinării. (Un instantaneu din străfundurile memoriei mele: Amelia Earhart lângă un girocopter.) La Jeddah există un club de girocoptere. Are cel mai recent aparat fabricat în Germania. E condus de un alt prieten de-al meu saudit, colonelul doctor Mubarak Swilim Al Swilim. Mubarak e vicepreședinte al Federației Arabe de Sporturi al Aerului și campionul de parașutism al Țărilor Islamice. E unul dintre cei doi saudiți care au sărit cu parașuta deasurpa Polului Nord. (Nu era foarte frig? îl întreb. Nu, nu, spune el: purta un costum termic special care îl făcea să transpire.)

Autogirul Ameliei Earhart sosește la Denver, Colorado, pe 3 iunie 1931. Foto: Harry M. Rhoads

„Trebuie să faci o recunoaștere a traseului, ” spune Mubarak. „Nimeni nu a mai plecat pe jos din Arabia Saudită de foarte multă vreme.”

E un fapt de netăgăduit. Așa că îmi pun căștile cu gel pe urechi. Zbor cu girocopterul peste  Jeddah.

Arabia Saudită e o țară mare și complicată. Ultramodernă și străveche. Tradițională și experimentală. Arheologia de aici e profundă, duce până la migrațiile originale ale lui Homo sapiens din Africa — și totuși, în aerul limpede al deșertului, prezentul și trecutul sunt întrepătrunse. Se ating. Aici poți parcurge veacurile într-o singură zi.

De-a lungul rutei pe care plănuiesc să ajung în Orientul Mijlociu, orășele cu arhitectură veche islamică stau alături de orașe-instant de miliarde de dolari, create pentru câte două milioane de locuitori. Căi ferate de mare viteză trec pe lângă drumul antic de hagialâc, pe care umblau regii și curțile lor pe câte 15.000 de  cămile împodobite. Secvențiatoare genetice de top zumzăie lângă o universitate din drumul meu. În Orașul Vechi din Jeddah, urechea surprinde un altfel de zumzet – frumoasele chemări la rugăciune de la 36 de moschei. Și, desigur, mai sunt conductele de petrol. O să traversez câteva pe parcursul călătoriei mele de peste 1.600 de kilometri prin Regat. Un sfert din producția de petrol a lumii se varsă prin ele în cargourile însetate: un dar divin – sau o povară – în funcție de sauditul pe care îl întrebi, de ziua și de dispoziția în care se află.

Un instructor de la clubul de girocoptere din Jeddah virează spre nord, spre deșert. Foto: Paul Salopek

„Ne aduci aminte de trecut”, îmi spune prietenos un tânăr pilot de la clubul de girocoptere. A auzit de cămilele mele de caravană.

Zâmbesc. Îi mulțumesc. E cu cel puțin trei generații prea tânăr ca să-și aducă aminte ceea ce crede el că își amintește. Și totuși (aș vrea să-i spun) există lucruri care ne leagă. Cămilele sunt mamifere nord-americane. Au evoluat acum 40 de milioane de ani pe câmpiile reci ale Canadei și Statelor Unite de astăzi. Fosilele arată că au migrat spre vest în turme, peste podul de uscat  Bering spre Eurasia, până în Arabia, chiar în timp ce primul val de oameni se răspândea spre est. Primii noștri strămoși care au ajuns în Lumea Nouă le-au vânat acolo până la exterminare, acum circa 10.000 de ani. Sunt cei pe ale căror urme merg eu acum.

„Cum le cheamă pe cămile?”, mă întreabă pilotul.

Încă mi se învârtește capul. E de la oceanul de lumină pe care tocmai l-am văzut.

„Fares,” îi spun. „Fares și Seema.”

Fares (stânga), Seema (dreapta). Foto: Paul Salopek

 



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*