Mersul e mers. Mașina e mașină

Banounah își completează jurnalul, în cea mai mare parte o listă de numere de telefon oficiale. Foto: Paul Salopek

11 august 2013, lângă Thuwal, Arabia Saudită, 22°7’33” N, 39°4’23” E

„Într-un fel, mașina a devenit  un fel de membru protetic, deși așa ceva e de obicei pentru membre lipsă sau nefuncționale, în timp ce auto-proteza este pentru un corp conceptual invalid sau unul invalidizat de o lume care nu mai este la scară umană”

― Rebecca Solnit, Wanderlust: A History of Walking

Mohamad Banounah se chinuie.

Zace înjungheat sub plasa de țânțari, ținându-se de coaste. E trecut de 1 noaptea. Soarele își alimentează furnalele cu hidrogen pe partea cealaltă a Pământului. Deasupra, constelațiile ard rece, ca niște chestii din alea, verzi albăstrii, de pe fundul mării.

„Mergi de te culcă”, gâfâie Banounah. Îmi face cu greu semn să mă duc. „Sunt bine.”

Dar tovarășul meu de drum saudit nu e bine. La lumina lanternei, ochii îi sticlesc. Se simte, zice el, de parcă ar fi fost înjungheat. Abia se poate ține pe picioare. Așa că șeful nostru de logistică, Farhan Shaybani, pornește vehiculul de sprijin. Îl scoatem pe Awad Omran, conducătorul de cămile, din așternut. (Trebuie să păzească tabăra.) Iar Farhan și cu mine îl repezim pe Banounah la spital.

De pe locul din dreapta mă uit în spate, la prietenul meu. Un buldog de bărbat, cu craniul ras, întins peste sutele de kilograme de echipament de camping în exces. Avem în mașină și un covor persan mare, rulat. Avem saci de dormit de rezervă. Avem patru sau cinci scaune pliante de safari, un set complet de ceai, două corturi în plus, patru aragaze portabile disparate, un ventilator cu baterii care se prinde de orice și două lăzi mari și misterioase, care ar putea conține lingouri de plumb sau dumnezeu-știe-ce – pe scurt, un munte de echipament pe care Banounah îl cară după el peste tot prin deșert.  Îl surprind rânjind chiar în plină suferință. (Chipul îi apare și îi dispare sub globurile portocalii ale luminilor de pe autostradă.). Pentru că știe cât mă enervează marfarul lui de bagaje. Pentru că am pledat vehement împotriva folosirii unei mașini de sprijin. (Ăsta e un marș, i-am predicat eu la Riad — nu raliul Paris-Dakar.) Și pentru că acum, GMC-ul lui prăpădit model Yukon, pe care l-am considerat o insultă la adresa priceperii cămilelor mele, ordonându-i să ne lase singuri zile în șir, îl conduce spre un loc sigur. Spre tratament. Spre salvare. E posibil chiar să îi datoreze viața. Banounah se simte răzbunat.

La Riad, Banounah se pregătește să își încarce echipamentul în mașina de sprijin. Rama sculptată a rămas acolo, dar numai în cele din urmă. Foto: Paul Salopek.

Intrăm într-un oraș nocturn. Străzi pustii. Magazine închise. Banounah vomită pe marginea drumului. La sediul Crucii Roșii, mă urc cu el într-o ambulanță. Banounah saltă pe targă. Farurile lui Farhan ne urmează.

De ce fac asta? De ce l-am adus pe bietul Banounah la ananghie?

Din obișnuitul complex de motive. Pentru a-mi transporta creierul în Pleistocen. (Cadrul mental al vânătorilor africani primordiali, pe ale căror urme merg eu acum.)  Pentru a spune povești. Pentru a vedea, asculta, gândi etc. Dar și, trebuie să recunosc, pentru micile mele secrete păcătoase: idei disparate preluate de poeții transcedentali ai secolului la XIX-lea (Thoreau: “Ar trebui să pornim pe jos, cât de aproape, și poate, în spiritul nepieritoarei aventuri, să nu ne mai întoarcem niciodată; pregătiți să ne trimitem acasă doar inimile îmbălsămate, ca relicve pentru regatele noastre abandonate.”) Sau de la poeți itineranți decedați. (Bashō: “Cu o frunză tânără/aș șterge lacrimile/din ochii tăi.”) Sau de la visele pe jumătate uitate ale copilăriei, cu dimineți petrecute sub vulcanii de-un albastru sticlos ai Podișului Central din Mexic. Mobilat de întâmplări fortuite, plin de obiecte găsite, un amestec de nimicuri îndrăgite, capul meu diferă prea puțin de mașina lui Banounah.

Medicul sudanez de la camera de gardă a spitalului introduce o soluție salină în venele lui Banounah. „Prietenul dumneavoastră”, mă liniștește el, „suferă doar de deshidratare.” Dar eu nu sunt de acord. Problema e mersul disonant.

Mersul meu e unul discursiv. Merg în zigzag. Mă opresc. Cotesc. Măzgâlesc urme cu picioarele. Banounah, dimpotrivă, crede în misiuni – în linii drepte. E fost soldat. Merge încet, dar îndârjit către obiective: către limonada de la supermarketul de pe autostradă, către un set de coordonate GPS. Mersul alături de un partener care nu se pliază pe ritmul tău, pe pasul tău, nu e niciodată ușor. Mai încet, mai repede – nu contează: forțarea voinței pasului vă afectează pe amândoi.

După 30.000 sau 40.000 de asemenea pași – media într-o zi de marș de 40 de kilometri – fricțiunea dintre două ritmuri poate fi distrugătoare. Tendoanele scârțâie. Articulațiile te lasă din cauza mersului nefiresc. Corpul se revoltă. Cea mai bună descriere a efectelor se află într-o poveste nu despre mers, ci despre tăietorii de lemne dintr-o pădure de acum un veac, din Montana. Când trăgeau și împingeau de capetele fierăstraielor de doi metri, lucrătorii fie își coordonau cu precizie mușchii, fie cădeau epuizați în cel mai scurt timp.

„Cât despre treaba principală, tăiatul, e ceva frumos când lucrezi ritmic împreună – uneori uiți de ceea ce faci și te pierzi în abstracțiunea mișcării și forței. Dar când tăiatul pierde ritmul, fie și pentru scurtă vreme, devine un soi de boală mintală – sau poate ceva mai tulburător decât atât. E ca și cum nu-ți bate inima cum trebuie.”

Luminile fluorescente din sala de așteptare a spitalului sunt glaciale. Dar le aud pe asistentele filipineze râzând.  E Banounah. Glumele lui deocheate. E pur și simplu o forță vie.

Autorul unicului ghid de supraviețuire în deșert din lume în limba arabă, Banounah e herpetolog amator, colecționar de basme beduine, arheolog autodidact și un talentat fotograf de natură. În urmărirea acestor pasiuni, a fost mușcat de deget de o viperă cu solzi-fierăstrău (șarpele care omoară cei mai mulți oameni), înțepat de scorpioni, și-a rupt ambele încheieturi ale mâinii căzând de pe munte și a pierdut o bucată zdravănă de piele după ce a fost târât – în timp ce era prins de o parașută veche – prin deșert de o mașină în viteză, condusă de fiul adolescent al unui prieten. S-a alăturat proiectului Plecarea din Eden la câteva luni după o operație majoră de bilă.

„Paul, avem o mare problemă”, mi-a spus când l-am sunat prima dată din Africa să stabilim logistica traversării Arabiei Saudite.

Am tăcut, pregătindu-mă pentru ce era mai rău.

„Numele tău, a continuat el. „În arabă înseamnă urină”

Apoi a râs în hohote vreun minut.

Mersul e ca limbajul. E ca cea mai mare parte a ideologiei, teologiei și cosmologiei: o idee născută local. Nenumărate inflexiuni, dialecte și variațiuni de mers vor apărea și dispărea în drumul meu. Câte asemenea taxonomii voi întâlni în jurul lumii? Va supraviețui oare propriul meu mers?

Banounah, care la fel ca 83% dintre saudiți trăiește în oraș, nu poate merge fără mașină de sprijin. Așa că Yukonul cu încărcătura lui grotescă va continua să ne urmeze, condus de asistentul lui, Farhan. Eu voi continua să bombăn și să trimit mașina la plimbare zile de-a rândul. Iar Banounah, pășind mult în spatele meu, va continua să le facă semne beduinilor care trec pe lângă noi în camionele lor pline de praf și să-i trimită după comisioane; ei vor apărea după câteva ore bune, în timpul taberei de amiază, cu farfurii de orez cu pui de la fast food. Banounah va râde cu râsul lui mânzesc de uimirea mea. El paște. Culege și vânează. E mai aproape decât mine de acei călători din Epoca Pietrei care au descoperit lumea.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*