Bun rămas, Banounah

Triptic: Banounah, Seema și Fares în Deșertul Hejaz. Foto: Paul Salopek

18 septembrie, El Reis, Arabia Saudită, 23°32’21” N, 38°33’06” E

Banounah se oprește aici. Și-a pus toiagul în cui. Și-a dat jos traista din spinare.

Nu va merge cu noi până la granița cu Iordania. Nu va parcurge vechiul drum de hagialâc de la Sham și nu va vedea forturile otomane în ruină, care se sfărâmă ca niște dinți galbeni, stricați, sus pe crestele în flăcări – cum stau ele și păzesc doar urletul vântului fierbinte.  Vântul care iscă coloane de nisip ce se răsucesc peste câmpia opărită. Unii le spun vârtejurilor ăstora djini. N-o să treacă prin wadis, acolo unde mormintele nabateenilor sunt tăiate în stânca sclipind în culorile norilor stacojii de la amurg. Nu va păși pe unde, cu papucii uscați, Moise a urcat pe plajele Arabiei după ce a despicat în două Marea Roșie.

Mohammad Banounah, prietenul și ghidul meu saudit, a ajuns la terapie intensivă cu complicații de la o operație mai veche. A mers 400 de kilometri cu o hernie abdominală.

„Nu știu cum a ajuns până aci”, se minunează doctorul egiptean de la spital. „Trebuie să fi răbdat serios de durere. Nu-i ceva de joacă”.

Banounah e fost soldat. E antrenat să blocheze durerea, de data asta în detrimentul lui. (Când nu e?) Iar acest drum, această stranie călătorie, acest marș etern începe să se apropie din nou de o topografie binecunoscută și melancolică, de bazinul și masivul noilor prietenii începute și lăsate în urmă: oameni dragi făcând cu mâna, cu brațul ridicat în semn de despărțire, la orizont. „Am făcut o echipă grozavă”, spune Banounah răgușit, ținându-mi mâna pe patul de spital. „Nu-i așa?”

Ce se poate spune despre omul ăsta?

Că boala lui a fost agravată de prea multă veselie? (Drept avertisment în timpul noii sale perioade de recuperare, medicii i-au spus că inciziile de la fost operație nu s-au vindecat probabil din cauză că Banounah râde incontrolabil, prea tare, cu toată burta.)

Banounah în acțiune: spunând povești la o tabără de păstori de lângă Rabigh. Foto: Paul Salopek

Sau că e o arhivă de tradiții beduine pe cale de dispariție? (Un pepene galben amărui numit hadaj, tăiat în două și așezat pe obraji, îți suge toată setea din corp.)

Banounah prezintă un vechi remediu beduin împotriva setei: să-ți pui pepeni amari de deșert pe obraji. Foto: Paul Salopek

Sau că lipsa de compasiune e singura scânteie care face să explodeze temperamentul lui de tun? Când un patron de restaurant, uitându-se fix la mine, s-a pus în ușa stabilimentului lui blocându-ne intrarea – probabil în egală măsură din cauza duhorii noastre și a bigotismului lui împotriva străinilor – Banounah l-a invitat, cu o mână zdravănă pe umăr, la o conferință ad-hoc pe marginea trotuarului. Patronul a revenit ca un îngeraș. Ce i-ai spus, l-am întrebat pe Banounah. „I-am spus: O să ne dai apă și ce ne mai trebuie, sau îți sfărâm capul de zid!”, a răspuns el fără intonație. La plecare, și-a cerut scuze față de bărbatul îngrozit, pentru că „un bun musulman nu se poate duce la culcare supărat. Trebuie să te împaci, sau nu poți dormi liniștit”.

Banounah se trage dintr-o veche familie din Mecca, un clan de șeici și călători din Hejaz descinzând de la Profetul Mohammed (pe vremea dhow-urilor și caravanelor, un strămoș al lui a ajuns tocmai până în Maroc). „Sunt un om simplu, mi-a spus odată cu tristețe. „Nu prea bun psiholog. Oamenii mă plac pentru că sunt simplu”. Și totuși Banounah nu e un tip rustic, senzual și colorat ca Zorba. În lungile după-amieze de așteptare sub câte un petec de umbră, îmi explica extrem de nunațat cum istoria tribală a Arabiei Saudite încă îi marchează viziunea asupra lumii. Și îmi asculta cu răbdare și empatie obositoarele tirade despre efectele de izolare emoțională pe care le dă stricta separare pe sexe a saudiților.

Și apoi a fost după-amiaza de pe clocotitoarea câmpie de sare de la Masturah.

Mergeam printr-un nimb de lumină. Aerul era compus din vapori, respiram ca prin bumbac ud. Apoi, fără nici un avertisment, am trecut prin valuri-șoc de aer rece, pulsații care țineau poate câteva secunde: înghețate, nefirești și minunate, ca și cum o uriașă ușă de frigider se tot deschidea și închidea la loc.

Am crezut că aiurez. M-am uitat la tovarășii mei de drum. Awad Omran, conducătorul sudanez de cămile a înclinat din cap, semn că observase. Dar Banounah avea un zâmbet larg. Am spus ceva de microclimate, de convecție, de curenți de aer rebeli. Ca de obicei, Banounah a chicotit, amuzat de raționalismul meu. „Suntem norocoși!” a spus. „Dumnezeu e cu noi!”

Am petrecut luna de Ramadan pe malul mării, la Yanbu, așteptând ca Mohammad Banounah să se refacă și să reia marșul. Dar nu poate. S-a întors acasă la Riad. Deunăzi, înlocuitorul lui, un tânăr pe nume Ali al Harbi, zăcea năuc, trist și transpirat în căldura de cuptor dintr-o colibă abandonată de păstori. I-a sunat telefonul. Într-un minut, rădea. Era Banounah, desigur, care suna să ne încurajeze.

“Ne transmite complmente,” a spus Ali. “Spune că în inima lui e azi alături de noi. Și zice că bunicul tău, Paul, trebuie să fi fost arab.”



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*