Arabescuri

Foto: Paul Salopek

8 octombrie 2013, drumul de hagialâc, Arabia Saudită, 24°05’20” N, 38°38’05” E

Căldura.

Ne ferim de ea. Încercăm să scăpăm. Dar eforturile noastre sunt patetice, absurde, inutile. Ne va găsi mereu. Râde de strategiile, planurile și apărările noastre. Ne evaporă voința. Căldura iese mereu câștigătoare.

Ali al Harbi, traducătorul, stă drept în întunericul fierbinte, din nopțile care nu oferă nici o ușurare, cu inima bătându-i să se spargă. „E foarte ciudat,”, spune el încet, pe un ton clinic, de parcă ar fi vorbit de suferințele altcuiva. „Nu pot să-mi controlez respirația.”. Vorbește așa pentru că, de fapt, nu mai are controlul total al proriului corp. Corpul lui e posedat de o forță malignă: căldura. Hiperventilați, plămânii lui se chinuie să dea afară aerul clocotit.

Pe la 10 dimineața, cămilele nu mai pot. Fares se lasă jos iar și iar pe dunele din Wadi Safra. Ne rugăm de el. („Fii băiat bun, Fares”, spune Ali. „Te rog ridică-te.”) Animalele se năpustesc la puțurile din desert. Își scufundă adânc boturile în mâzga verde a troacelor. În două minute, au înghițit fiecare câte 20 de litri de apă. Noi oamenii, dimpotrivă, ne stafidim în setea noastră. Ca să scăpăm de soare, ne retragem în noi înșine. Ne retragem sub propria piele, refugiindu-ne în ea mai adâncă, cea mai zemoasă, cea mai umedă măduvă a oaselor noastre.

Seema bea direct de la sursă la puțul din deșert. Foto: Paul Salopek

Sub o tufă țepoasă, Ali scoate telefonul mobil. Pe ecran i-a apărut un mesaj nemaivăzut până acum: „Aparatul a depășit temperatura de operare”. Căldura l-a închis. Ali îmi explică de trei ori până să înțeleg. Mă uit la el și clipesc stupid din peștera craniului meu. Se pare că și mie mi s-au topit circuitele.

* * *

Responsabilul nostru cu logistica ne aduce la plecare o pizza. O pizza coaptă de soția lui, Hind Yahya al Sharif.

Brânză, roșii, măsline și ardei sclipesc sub cerul deșertului ca o halucinație: un miraj de 45 de cm. N-am mai văzut pizza de aproape un an. O mâncăm cocoțați pe o cisternă prăfuită de-a beduinilor. Pe urmă, îi spun lui Said că nu trebuie să ne mai aducă asemenea bunătăți. Nu se poate să ne hrănească pe tot parcursul marșului prin Arabia. O să-i răsfețe pe oameni. (Awad Omran, condcătorul de cămile, deja se plânge de conservele de fasole, de pâinea veche, de cepele bătute și de tăițeii instant.) Dar adevăratul meu motiv e mai egoist: O asemena tratație urbană mă apucă de papilele gustative și mă smulge din deșert. Mă dă peste cap. Îmi provoacă  un șoc senzorial. Bogăția și artificialitatea sa copleșesc goliciunea de cristal a Hejazului, făcându-i imensele goluri arzătoare mai distante, mai străine și mai ireale. (T.E. Lawrence vorbește despre niște ruine din Siria, palatul unei regine, construit cu uleiuri esențiale din flori amestecate în tencuiala fiecărei camere: iasomie, violete, trandafiri. „Veniți să simțiți cea mai dulce mireasmă din toate,”, i-au spus ghizii, ducându-l într-o cameră deschisă spre vântul deșertului. „Ăsta e cel mai bun miros: nu are gust.”)

Said al Faidi (dreapta) aduce o pizza făcută de soția lui pentru a sărbători primul nostru popas la un puț din deșert. Foto: Paul Salopek

După mai bine de o săptămână, Said appare din nou pe traseu.

De data asta ne aduce tort de ciocolată. Făcut, din nou, de soția lui sirenă.

Îmi observă expresia. „E tortul nostru de aniversare,” explică el, ridicând mâna pentru a preveni bigotismul meu culinar. „I-am zis doamnei, «Hei, trebuie să împart iubirea cu băieții»”.

Tortul exact asta face. Doar o jumătate a fost mâncată. Literele arabe presărate pe glazură spun o jumătate de TE IUBESC.

* * *

Înaintăm în interiorul peninsulei.

Urmăm tarik al hajj, drumul demult abandonat de pelerini dinspre Bilad al-Sham, dinspre Siria și Iordania, spre orașele sfinte Mecca și Medina.

Munți de tifon translucid. Pictat parcă în aer. Soarele băltește în văile înăbușitoare. Un crâng răzleț de copaci cu coaja portocalie oferă umbră salvatoare. Căldura intensă îmi face urechile să țiuie. Încep să am halucinații auditive – un țiuit intermitent.

Dar nu – e mobilul.

Sunt femeile. Mă tot sună.

Nu le recunosc numerele. Sunt niște străine. Pe un ton plângăreț, îmi pun întrebări în arabă pe care nu le înțeleg. Sunt cu zecile. Cine sunt? N-aș putea spune. De unde au numărul meu? N-am nici cea mai vagă idee. Dar bănuiesc că are de-a face cu inconfundabilul serviciu telefonic al Emiratelor, Mobily, care reciclează numerele vechi. Al meu pare să fi fost numărul gratuit pentru femei arabe bântuite de probleme existențiale. “Malesh, malesh,” le spun acestor interlocutoare nefericite. “Mafi Arabi.” Și închid. Dar ele sună din nou.

O femeie mă sună de 40 sau 50 de ori. Îi dau telefonul lui Ali.

„Ați greșit numărul,” o informează el sobru.

„Știu,” spune ea și închide.

Atunci îmi dau seama. Sunt femei saudite. Izolate. Plictisite. Cocârjate în spatele baricadelor de gen ale societății lor profund conservatoare. Închise într-un purdah social. Aproape că le simt în ureche aparatele de aer condiționat pompând aerul rece, trist, metalic. Bâzâitul singurătății, ennui-ului. Caută orice formă de contact uman în afara cercului lor închis, decid eu: orice ureche binevoitoare e bună (chiar și urechea ignorantă a unui străin). Așa că mă tot sună. Ce ironie. De luni de zile am încercat să fac interviuri cu reprezentante ale acestei jumătăți a populației saudite. Dar nu e deloc ușor, mai ales în comunitățile izolate de pe traseul nostru. Cere efort. Iar acum, datorită standardelor aleatorii de deservire ale Mobily, vălul se ridică în sfârșit. Fie și electronic. Și din păcate incomprehensibil. Mă doare inima pentru aceste femei.

“Mobily ți-a dat un număr ciudat,” îmi spune mai târziu Ali, de pe cămila lui. “Toate femeile alea? Credeau că sună la un oficiu de muncă. Erau în căutare de servitoare.”

* * *

Trecem pe lângă artefacte stranii în deșertul fără urme.

Cauciucuri, canapele, mese de sufragerie, covoare rulate, scaune de birou, un televizor – toate așezate neregulat, dar deliberat, în careuri. Furtuni de mobilier? Mesaje către extratereștri? Artă peisagistică? Nu: sunt ziduri ale beduinilor, linii de demarcație ale vechilor câmpuri, terenuri de nisip de mult abandonate pe care odinioară creșteau pepeni.

N-au nimic pe aici din care să-și facă garduri,” spune Said, șeful cu logistica. „Beduinii merg la gropile de gunoi și aduc lucrurile astea ca să marcheze cu ele deșertul.”

Gunoiul saudit este de foartă bună calitate. Unele materiale  de gard sunt intime, frapante. Un set de porțelan încă așezat în vitrină. Jocuri de grădină pentru copii. Sertare încă pline cu lingurile de inox ale bucătarului. (Awad cotrobăie prin ele ca să-și completeze sărăcăciosul kit de campanie.) Parcă lumea noastră contemporană ar fi pierit în chip misterios. Parcă nisipurile suflate de vânturi din Hejaz s-ar fi mișcat, scoțându-ne la iveală viitorul: un Atlantis pierdut, dar marca Tupperware.

* * *

A treia zi după El Reis, se aud împușcături în deșert. Pac… pac…. pac.

Vânătorii au ieșit după porumbei. Dar sunt puțini porumbei. Vedem bărbații care trec peste pustiul firbinte în vechi camionete HiLux sau în Land Cruisere ultimul model, coborând geamurile ca să tragă în rarii copăcei, în vrăbii amărâte și alte păsări care se adăpostesc în ei.

O pasăre moartă făcută din plastic și alamă. Foto: Paul Salopek

Legile de mediu ale Arabiei Saudite sunt la fel de riguoase ca ale altor țări. Există programe guvernamentale și private sofisticate pentru creșterea animalelor periclitate în captivitate. Dar țara e mare. Iar în deșertul unde nu patrulează nimeni, se aplică cele mai vechi legi ale prădăciunii. Peisajele Hejazului sunt poate cele mai nemișcate deșerturi pe care le cunosc.

Nu sunt oameni răi. Sunt prietenoși. Unul oprește ca să ne dea o carafă de apă rece. Dar nu pot să mă împiedic să-mi imaginez ce-ar spune străbunicii lor beduini – vânători răbdători ai deșertului, pândaci pedeștri sau lăncieri călări pe cămile, care știau să citească urmele ca apașii – de acest dezastru motorizat. Încerc să mă gândesc cu ce cuvânt l-aș putea descrie. Nu e vânătoare.

“Cumpărături,” spune Ali.

Da.

* * *

După cinci zile de mers, am ajuns la un drum pavat.

Ali și Fares contemplă Antropocenul. Foto: Paul Salopek

Am parcurs aproape 200 de kilometri de la Marea Roșie peste câmpia de pietriș prăjit, peste bazinele de dune ocru, până la satul de munte Yanbu al Nakhal. E cea mai fierbinte călătorie a mea — în sine, o călătorie despre care ai ce să scrii acasă, dar de fapt doar unul din sutele de mici pași dintr-un dans în jurul lumii.

Ne strângem mâinile, Ali, Awad și cu mine. Se oprește o mașină. Ne fac poze. Îmi spun că sunt pakistanez.

Revine semnalul, iar telefonul meu sună pentru prima dată în patru zile. E o femeie necunoscută. Îmi pune întrebări la care nu am răspuns.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*