Poarta deșertului

O epavă lângă Haql. Dincolo de ea e Iordania. Foto: prin amabilitatea lui Paul Salopek.

20 decembrie 2013, lângă Aqaba, Iordania, 29°31’56” N, 34° 59′ 52″ E

„Cei care pleacă în căutarea cunoașterii se vor afla pe calea Domnului până la întoarcere.” — Al-Tirmidhi, Sunan, 39: 2. (În Călători musulmani: Pelerinaje, migrații și imaginație religioasă, editori Taylor și Francis.)

De curând, am găsit urme omenești prin deșert. O priveliște uimitoare.

Înaintam anevoie spre nord, către Haql, la marginea Levantului, traversând o câmpie albă ca un ocean care fierbea la marginea unei mări adevărate — Golful Aqaba. Nu se clintea decât vântul. Pășeam pe praful iscat la începutul timpurilor. Apoi a apărut urma: o ființă omenească mergând spre est, fără cămile, de una singură. Ali al Harbi, traducătorul meu, mi-a sugerat să fac o fotografie. Dar de ce? Urmele ar fi putut fi ale oricui, chiar și ale noastre. Până a doua zi aveau să dispară. (Ca și ale noastre, șterse de eterna mătură a vânturilor de nord bătând dinspre Siria, dinspre Palestina). Și totuși, puterea acestei urme – capacitatea ei de a ne capta atenția – e o dovadă a paradoxului Arabiei Saudite. Un deșert renumit, cândva locuit de un popor legendar — beduinii — un peisaj de poveste acum total abandonat, golit de apariția orașelor, a petrolului, a mașinilor. De-a lungul celor peste 100 de kilometri parcurși, a fost abia al doilea set de urme întâlnit. Am străbătut Hejazul adesea ca într-un vis. Printr-o societate convulsionată și catapultată din cortul negru din păr de cămilă în zgârie-norii de sticlă. Halucinația popasurilor de camioane cu neoane și Pizza Hut. (Saudiții, privind de dincolo de geamuri, de la aer condiționat, la un american trăgând după el două cămile prin căldura de furnal.) Sentimentul profund de izolare, de separare. Ritualul zilei de lucru într-o viață pătrunsă de credință. („Mă scuzați, Mister Paul, mă duc să mă rog.”) Durerea de a fi înțeles în pofida zidurilor și vălurilor și restricțiilor de viză. Minunarea reciprocă. Improbabilitatea. Vidul amețitor al istoriei.

În ziua cu urmele am făcut tabăra în plină câmpie. M-am urcat pe o mică ridicătură, încercând , ca de multe ori, să prind semnalul de mobil. Și în amurgul tot mai dens, care în deșert pare să iasă din pământ, nu să coboare din cer, am auzit niște voci îndepărtate. Din tabăra mea: Ali al Harbi, Awad Omran și Hassan al Faidi, echipa mea. Și de undeva din întuneric: vehiculul parcat al Pazei De Coastă care ne urmărise kilometri buni. De săptămâni întregi eram supravegheați de la distanță.

„De ce ne urmăriți?” i-am întrebat pe soldați.

„Vă protejăm.”

„De ce anume?”

„Vă protejăm.”

În Occident, lucrurile importante sunt acoperite de zgomotul neîntrerupt al reclamelor, televiziunii, informațiilor triviale, SMS-urilor și telefoanelor. În Arabia Saudită, tăcerile de modă veche încă au greutate.

M-am întros în tabără într-o dispoziție foarte proastă. Dar pe măsură ce mă apropiam de sâsâitul aragazului de campanie, de foaia de cort întină pe nisip, i-am auzit pe prietenii mei râzând. Prezența soldaților nu-i deranja. Spuneau povești, sprijiniți în coate, sorbindu-și ceaiul. Și în nici 30 de pași, dispoziția mi s-a schimbat. Inima îmi fusese câștigată. Acești tovarăși de drum erau pentru mine Arabia Saudită. Ei, nu deșertul. Eram bucuros că suntem împreună. Chiar și cu urmăritorii noștri. Călătoream cu toții împreună, așa cum facem mereu.

Azi mi-am luat rămas bun de la Ali, Awad și Hassan, care vor rămâne prieteni pe viață. Mi-am luat rămas bun de la șeful cu logistica, Said al Faidi, care le va găzdui pe cele două brave cămile, Fares și Seema, la ferma lui de deșert de lângă Yanbu, unde vor fi răsfățate până la sfârșitul vieții. Mi-am luat rămas bun de la vice-guvernatorul din Haql, care mi-a permis să parcurg pe jos cei 500 de metri peste granița internațională dintre Arabia Saudită și Iordania, o călătorie care, se pare, nu a mai fost făcută de nimeni până acum. Mi-am luat rămas bun de la Regatul Arabiei Saudite.

La postul de grăniceri din Haql, echipa care a făcut posibilă călătoria mea: din stânga, Said al Faidi, Hassan al Faidi, Ali al Harbi și Awad Omran. Foto: Paul SalopekLa postul de grăniceri din Haql, echipa care a făcut posibilă călătoria mea: din stânga, Said al Faidi, Hassan al Faidi, Ali al Harbi și Awad Omran. Foto: Paul Salopek

Aproape cincizeci de kilometri arizi despart Haql de Aqaba, din Iordania. singurul meu combustibil era o sticlă mică de suc de guave.

Am ieșit pe poarta deșertului doar cu hainele de pe mine și cu un sac cu carnețele — treancuri de hărtie dictando prinse cu elastice și pătate de transpirația mea, de balega de cămilă și de urme de sânge de-al meu. Paginile pline de mâzgâleli demente despre căldura devastatoare. De coordonatele unor puțuri îndepărtate. De schițe de hărți cu drumurile pelerinilor. De vrăjile rețetelor beduine. Kilometri întregi de propoziții dintr-un regat auster, în mare parte încă închis restului lumii. Am mers pe șoseaua de beton și am observat primele semne ale alcoolului din ultimele șapte luni (sticle, cutii), am trecut de o mină de potasiu și am urcat pe coasta contorsionată până la un orășel turistic. Am văzut femei în saronguri colorate. Unele conduceau mașini. Nimeni nu mă urmărea. Am ieșit dintr-un wadi deșertic ca un gunoi purtat de vânt. am găsit un ATM. Am cerut indicații spre un hotel posh cu un incredibil mobilier tubular Mies van der Rohe în hol. Afară, oamenii plimbau turiștii pe cămile.

Lângă Aqaba, primul kilometru pe teritoriul Iordaniei. Foto: Paul Salopek

„Și de unde, — a întrebat recepționerul, fără pic de curiozitate, în timp ce completam formularele — veniți, domnule Salopek?”



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*