1.981 grade Fahrenheit

Ghizii Hamoudi Enwaje' al Bedul și Mohamed Daifalla își croiesc drum printre pietre de măcinat neolitice din Fenyan, Iordania. Foto: Paul Salopek

13 februarie 2014, Feynan, Iordania, 30°38’32” N, 35°30’33” E

Trecem pe lângă grote înnegrite de foc precum niște orbite date cu kohl. Unele sunt locuite de troglodiți modeni – beduini fără adăpost. („Nu e așa de rău. Nu mai plătim impozite!”) Ricoșăm pe marginea unui wadi uriaș, uscat, șerpuitor, care se deschide în subsolul înăbușitor al Văii Iordanului. De-a lungul cărărilor în zigzag bătute acum două milenii de sandalele neguțătorilor de tămâie. De-a lungul umbrei albăstrii ca apa a ienupărului. De-a lungul umbrei de-un cenușiu casant a arbuștilor de acacia. Trecem de fiecare nuanță și specie de umbră, până când nu mai e umbră de loc. La apus, reintrăm în deșert, un câmp de dune, pășind printr-o supă de lumină galbenă. Suntem la nivelul mării, pe la 1.000 de metri sub creasta Marelui Rift.

Pâine uscată: nutreț pentru cămile în arida Vale a Iordanului. Foto: Paul Salopek.

Dormim într-o tabără de păstori beduli, seminomazi, care își hrănesc cămilele cu saci de pâine veche (anul ăsta nu s-a făcut iarba de loc). Îmi trec mâinile patinate de soare pe gâtul extrem de flexibil și puternic al animalelor, atât de neobișnuit, cu secțiunea lui triunghiulară. Cămilele merg cu pași gânditori, ca niște călugări sub legământul tăcerii.

Traversăm dunele, înaintând câte o lungime de umbră odată. Foto: Paul Salopek

În dimineața următoare, copitele celor doi catâri de munte se cufundă adânc în nisipul de culoarea bronzului șlefuit. După vreo 10 kilometri, vedem taberele culegătorilor de roșii, sirieni, refugiați de război. Orașele lor au fost distruse. O femeie iese din cort și ne face cu mâna. Ne face semn să ne apropiem. În cort, se strecoară în spatele unui cearșaf atârnat. Se schimbă în cea mai bună rochie, roz aprins cu dungi metalizate. E foarte vizibil însărcinată. Frumusețea ei ar îmblânzi și caii. Ne face ceai de cimbrișor.

La 15 kilometri spre nord-est, într-o zonă sălbatică numită Wadi Feynan, legăm catârii și ne cățărăm pe un versant până la un sit arheologic. E vechi de 11.700 de ani. E un fel de templu. E ceva remarcabil, aproape nemaiîntâlnit.

Constructorii lui erau cel mai probabil vânători, liberi de picioare, precum primii oameni care au plecat din Africa, și nu orășeni, tăietori de piatră. Acestea erau veacurile tăcute, dinaintea zorilor revoluției neolitice. Dinaintea apariției agriculturii. Dinaintea începutului sfârșitului celei mai lungi perioade a istoriei umane — vârsta nomazilor. Scrutăm Valea Iordanului. În apropiere, pe o pantă de stâncă ocru, stau prăvălite alte ruine. Ziduri de piatră. Mori. Movile de zgură neagră sclipind ca grafitul din creioane. Sunt probabil primele topitorii ale lumii, vechi de cel puțin 6.000 de ani. Gurile minei seamănă cu niște carcere. Pe vremea romanilor, cerul deșertului era înnegrit de zecile de forje, arzând cărbune cât echivalentul a păduri întregi. Sclavii creștini mureau cu miile lucrând în mine. Un gulag primordial.

Wadi Feynan e concurent la titlul de prima revoluție industrială a omenirii. A fost generată de descoperirea accidentală, în cine știe ce foc din tabăra vreunui vânător, a punctului de topire a cuprului. Este un prag de temperatură care a schimbat lumea. E un număr care ar trebui memorat de toți elevii. Cele patru cifre, în grade, ar trebui să apară gravate în cupru pe un monument celebru. Ne aflăm la o frontieră a conștiinței umane. Wadi Feynan desparte tot ce știm azi de tot ce a fost uitat.

Facem un focșor. Ne fierbem un ceai. Stăm cu ochii în flacără.

Îmi lipsesc cele două cămile ale mele, lăsate pe vechile meleaguri nomade ale Hejazului. De-acum vom mai întâlni nomazi. Nu pentru multe vreme. Nu până în stepele îndepărtate din Centrul Asiei.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*