Închisoarea de asfalt

Selwa nu are nevoie de așa ceva. Încă. Măsuri drastice de securitate pe autostrada Mării Moarte, Iordania. Foto: Paul Salopek

3 aprilie 2014, lângă Swemieh, pe coasta Mării Moarte, Iordania 31°41’23” N, 035°34’48” E

„Nu putem trece pe acolo.”

„Nu? Dar pe acolo?”

„Nu.”

„Pe dincolo?”

„Nu. Mushkela”— problemă.

Ghidul meu, Hamoudi Enwaje’ al Bedul, dă o lecție despre libertatea de mișcare.

Ne târâm spre nord, prin vasta Vale a Mării Moarte, albă și uscată. Mergem de-a lungul unei autostrăzi aglomerate. Un drum pe care se înșiră camioane enorme, lăsate sub greutate tonelor de roșii proaspăt culese. Drumul: o bandă rulantă de smoală, construită pentru mașini, inuman de dreaptă, presărată cu păsărele moarte izbite de parbrizele în viteză.

Hamoudi îl conduce pe Mana’ de-a lungul unui drum de coșmar — unul care geme de trafic greu și păsări moarte. Foto: Paul Salopek

Dunele de bronz ale Arabiei Saudite au rămas mult în urmă— nisipurile lor moi au fost înlocuite de pietriș încins. În urmă am lăsat și potecile de cămile care șerpuiesc prin Munții Transiordaniei, un zid de gresie roz, cu crestele zbârlite de-un albastru prăfos în umbra amurgului. În urmă se desfășoară și cărările de la ferme, bătute de refugiații sirieni, culegătorii legumelor de pe mesele din Amman. Iar înainte se întinde îngustul coridor de asfalt: un drum de camioane, grăbit, zgomotos, fierbinte, ostil formelor de viață nemotorizate. Șoferii ne claxonează când catârii noștri de povară, Selwa and Mana’, se avântă prea aproape de benzile unsuroase. E o mizerie să mergi pe jos pe autostradă. E un iad. Și totuși nu-l pot convinge pe Hamoudi să ne abatem de pe drum. Refuză să se îndepărteze măcar cu 10 metri de duhoarea piperată a eșapamentelor.

De ce?

„Poliția,” spune el grav. Mushkela. Problemă.

Mersul pe sub liniile de înaltă tensiune e ilegal în Iordania, explică Hamoudi: de-a lungul autostrăzii sunt linii electrice. (E adevărat? De ce? Nu poate să explice.) Sau poate e mâlul: Marea Moartă care se retrage spre vest e înconjurată de mlaștini, de nisipuri mișcătoare. O zonă periculoasă. Mersul pe lângă frontiera israeliană — vizibilă în zarea încețoșată — e deasemenea interzis. Deși între cele două națiuni e pace, granița rămâne o zonă de securitate. (Ascultăm de două zile operațiunile israeliene de deminare de-a lungul frontierei, zgomotul îndepărtat al tunetelui produs de om)

Sunt sceptic. Iritat. Îl suspectez pe Hamoudi că vrea pur și simplu să ajungem cât mai repede la Podul Regele Hussein unde ne despărțim — eu urmând să trec din Iordania în Gaza. Dar mă înșel.

Ofițerii de securitate încep să ne oprească.

Poliția rutieră. Patrule ale armatei în Land Cruisere cu mitraliere de 50 mm la bord. Chiar și poliția secretă în civil, identificabilă după SUV-urile albe strălucitoare și tunsorile impecabile. („Ar trebui să ieșiți și să mergeți mai mult pe jos,” spun eu. Agentul se apucă de burtă: „Aveți dreptate.”) Nu ne potrivim pe drumul ăsta modern, Hamoudi și cu mine, cu catârii noștri dințoși. Cu șeile noastre de cărăușie, din resturi de pături portocalii. Cu shemagh-urile noastre decolorate de soare niște baticuri jegoase. Cu ceainicul nostru care ar putea fi o bombă. Am putea fi infiltrați, traficanți, instigatori — pe scurt nomazi, care sunt totdeauna suspecți. Când ne apropiem de Amman, capitala Iordaniei, poliția ne reține și ne interoghează de șase ori în 24 de ore, un record. Cam de tot atâtea ori am fost opriți în tot restul călătoriei de 2.500 de kilometri din Africa până aici. Drumul nostru e o închisoare lineară. Suntem deținuții săi peripatetici. Îmi vine dintr-o dată în minte o hartă: harta locurilor pe unde am fost oprit de poliție în lume. O hartă a libertății de mișcare. (Suntem pe cale să întocmim această hartă interactivă, care poate fi găsită pe site, la secțiunea Map Room.)

Dar lucrurile nu sunt atât de simple. Libertatea de mișcare începe în minte.

Pe măsură ce lăsăm în urmă zona sălbatică, îl văd pe Hammoudi că devine tot mai prudent, tot mai ezitant. E un tip adaptabil: ghid arheologic profesionist, școlit în istoria profundă a Iordaniei, prieten cu oameni din toată lumea. E un povestitor candid, un om care știe să râdă, neobosit la mers, admirabil supraviețuitor în deșert, un beduin de toată mândria. Și totuși devine tot mai tăcut cu cât ne îndepărtăm mai mult de frumoasa lui casă din vechea Petră. E bedul, membru al unei minuscule minorități din Iordania rurală încă tribală. Iar autostrada publică e un coridor sigur — adică neutru — prin teritoriile Celorlalți, ale triburilor neînrudite. Drumul pavat e poate dușmanul meu. Dar este aliatul lui Hamoudi.

„Știu un loc bun de tras,” spune el după o zi de 40 de kilometri.

Prin asta înțelege cortul zdrențăros al unei cunoștințe, un sayadin, dintr-un grup de beduini care sunt prieteni cu bedulii. Omul adună doze de aluminiu de pe lângă autostradă.

Prieteni cunoscuți de pe un drum în necunoscut: Ali Salam al Sayedin, Barakat și Fatima în cortul lor de plastic. Foto: Paul Salopek

Sosim în acest crâmpei de prietenie de pe meleaguri străine la lăsatul serii. Frumoasa soție adolescentă a gazdei, înveșmântată în negru, cu nas acvilin și dinți sclipitori, îi duce pe Selwa și Mana’ să pască pe o pășune din deșert. Hamoudi și cu mine ne prăbușim pe saltelele uzate din cort. Epuizat, privesc afară.

Bogăție goală: o stațiune de lux la Marea Moartă. Foto: Paul Salopek

Un mănunchi de hoteluri de cinci-stele sclipește în apropiere, la malul Mării Moarte. Poate că e locuit de oameni care privesc prin ferestrele de cristal la întunericul care se adună afară, ținând în mâini pahare de vin din minibar. Sunt oameni buni, sau, oricum, nici mai răi nici mai buni decât oricine de pe drumul ăsta îngrozitor. Dacă și-ar încorda privirile, ar putea vedea, la vreo 300 de metri mai încolo, o licărire instabilă în negura deșertului. Vine dintr-un mic cub, o structură acoperită cu resturi de plastic, care conține cinci oameni. Dacă ar avea binocluri, ar putea vedea-o pe puștoaica beduină, Fatima, făcându-și de lucru deasupra focului, pregătind ouă și roșii recuperate de pe câmp. Soțul ei mai vârstnic, Ali Salam, încălzește pielea de capră de pe o rababa, o vioară beduină, lângă cărbuni. Copilul lor, cu pielea de culoarea nisipului plină de râie, tușește și tot tușește la mine în poală. Numele lui, Barakat, înseamnă binecuvântare. Hamoudi își drege vocea ca să cânte. Autostrada nopții bubuie între noi.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*