Cruciada copiilor

Marc Prowisor, un colonist israelian din Cisiordania, privește spre pământul care i-a fost făgăduit. E plin de palestinieni. Foto Paul Salopek.

 

24 iulie 2014, Așezarea Shilo, Cisiordania, 32°3’14” N, 35°17’55” E

Marc Prowisor spune că mă va duce să văd un palestinian. Și mă duce, conducându-și SUV-ul prăfuit afară din așezarea israeliană de orientare dură în care trăiește — poate chiar biblicul Shiloh, unde era păstrat Chivotul legii, într-un cort — dincolo de împrejmuirile de securitate, de poarta electrică, până la ferma amărâtă a lui Khaled Daraghmeh.

Khaled Daraghmeh. Foto: Bassam Almohor

Daraghmeh nu se bucură să ne vadă. Fermierul are fire  cărunte în barba nerasă. Are o chică neagră. Pantaloni murdari de lucru. O privire îngrijorată.

„Cine ești?” spune el aspru. „Ce vrei?”

„Sabah-il-khair!” răspunde Prowisor: „Bună dimineața!” E războinicul vesel. Zâmbește cald. Și-a înfipt un pistol la spate, în blugi, ascunzându-i mânerul sub cămașă. Nu întinde mâna pentru că știe că Daraghmeh nu i-o va strânge.

Evreu născut în America, Prowisor e director pe probleme de securitate al organizației One Israel Fund, care furnizează logistică pentru așezările israeliene care ocupă Cisiordania. Mi-am întrerupt călătoria la Shilo pentru că am dorit să vizitez aceste controversate avanposturi și să cunosc un colonist evreu. Comunitatea lui Prowisor, și altele, încearcă să îl alunge pe Daraghmeh de pe terenurile pe care le lucrează, argumentând că le ocupă ilegal. Daraghmeh spune că ogoarele de culoarea fânului au fost ale familiei lui de un secol. Disputa continuă de ani de zile. Cei doi bărbați sunt inamici categorici.

„Despre ce să vorbim?” îmi spune Prowisor în engleză.

Privește spre o bucată veche de placaj proptită pe niște cauciucuri. E masa pe care Daraghmeh expune produsele pde vânzare pe marginea drumului: măsline preparate în PET-uri de jumătate de litru, grămăjoare de miez de nucă, portocale mici și cam tari. Într-o arabă stricată, se interesează de ferma palestinianului.

„Spune că l-au atacat coloniștii,” traduce Prowisor. „Spune că i-au rupt mâna și abia a ieșit din spital. Nu e adevărat. Mie mi se pare sănătos.”

Văzând că oaspeții nedoriți nu pleacă, Daraghmeh își mobilizează — de voie de nevoie — politețea tradițională arabă. Cu un gest obosit, ne invită pe Prowisor și pe mine spre un umbrar strâmb. Îi spune băiatului lui de 14 ani să înceteze să mai filmeze întâlnirea. Băiatul ne tot dădea ocol, de la 10 pași, cu camera lipită de față. A fost învățat de activiștii europeni pentru drepturile omului să înregistreze orice interacțiune cu coloniștii. Băiatul refuză. Continuă să filmeze. Daraghmeh țipă la el. Îi poruncește furios să aducă ceaiul. Băiatul pleacă.

Cei doi bărbați de vârstă mijlocie, unul îmbrăcat ca pentru o excursie în Colorado, celălalt după moda ponosită a țărilor în curs de dezvoltare, stau stânjeniți pe șezlonguri improvizate, scaune de mașină proptite la umbră.

„Sunt niște tineri smintiți care provoacă neplăceri în chestiunea asta,” spune în cele din urmă Daraghmeh. Se referă la palestinienii care dau cu pietre. „Eu nu vreau decât să trăiesc în pace. Vreau să trăiesc la ferma mea. Să-mi văd de portocale.”

„Are dreptate,” încuvințează Prowisor. Și adaugă, doar pentru mine: „Tinerii de ambele părți sunt mult mai duri decât noi, cei mai în vârstă. Eu sunt cât se poate de conservator. Dar copiii mei sunt mai extremiști decât mine. S-au săturat și vorbesc cum că n-ar trebui să ne dăm în lături de la nimic drept răspuns față de teroriști. Ei n-au amintiri.”

Prowisor descrie cum în copilărie circula în voie printre palestinieni. Lucrurile erau mai relaxate atunci. Mergea prin Cisiordania în autobuze palestiniene. Mânca la dughenele cu hummus din Hebron. Sunt scene nostalgice. Chiar în timp ce conducea operațiunile împotriva militanților palestineni — Prowisor a participat la câteva stingeri de incendii din Cisiordania — spune că a încercat să negocieze pe tăcute cu oponenții, în întâlniri secrete îinute prin crânguri de măslini. Copiii lui adulți — din care doi sunt în armata israeliană — n-ar face așa ceva niciodată.

„Nu relaționează deloc cu palestinienii,” spune el. „N-au avut ocazia asta. Nu au avut niciodată de-a face cu ei în afara conflictului.”

(După această întâlnire, extremiștii de ambele părți aveau să stârnească un război în Gaza învecinată. Trei coloniști adolescenți aveau să fie răpiți și uciși în Cisiordania. Drept răzbunare, un adolescent palestinian avea să fie răpit și el și ars de viu de către israelieni, printre care și doi adolescenți.)

Băiatul lui Daraghmeh aduce ceaiul la umbrar. Fața lui de copil e contorsionată de dispreț, de furie. Plecăm de la fermă. Îl văd pe Daraghmeh stând pe marginea drumului. Un bărbat cu ochii înroșiți, care arată de parcă n-ar mai fi dormit de ani de zile.

Petrec noatea în camera liberă a fiului lui Prowisor, plecat în armată. Pe perete are un poster cu echipa de fotbal Philadelphia Eagles. Casa arată ca orice casă dintr-o suburbie americană. Familia e amabilă, prietenoasă. Soția lui Prowisor, Suri, e țesătoare. Face legături tradiționale evreiești din bumbac pentru purtat bebelușii. Afară, în așezarea Shilo, înconjurată cu bariere de protecție care amintesc de o mică închisoare, există o sinagogă, școli, un muzeu.  (Colonia a fost fondată de evrei mesianici care s-au dat drept arheologi.) În fața supermarketului, un bărbat vinde brânzeturi artizanale. Prowisor îmi arată picturile lui în ulei. La New York, avea un atelier închiriat.

„Am un vis,” îmi spune. „Visez să las tot stresul ăsta și să merg să pictez în Alaska.”

Dar Marc Prowisor nu va vedea caribu și urși. Nu va picta pe sub aurorele tremurătoare. Mă îndoiesc că va părăsi vreodată Cisiordania pentru a se stabili în tundra înghețată.

„Deci, cum a fost?” mă întreabă ghidul meu palestinian, Bassam Almohor, câteva zile mai târziu. E curios.

Pornim pe jos spre nord, Bassam și cu mine — îndreptându-ne spre vechiul centru de caravane Nablus. Prowisor a încercat să îi obțină și lui Bassam permis pentru a vizita Shilo. Și-a cerut scuze că nu a reușit.

Marc Prowisor (în dreapta) stă de vorbă cu ofițerul de securitate din Shilo la supermarketul din așezare. Foto: Paul Salopek

Îi spun lui Bassam ce pot. Despre scurta sclipire de empatie dintre Prowisor și Daraghmeh. Despre radicalizarea generației următoare. Și mă gândesc la istoria Cruciadei Copiilor:

Cum, acum 800 de ani, pioșii Europei au trimis armate de copii ai străzii spre Pământul Făgăduinței, pentru a-l converti și cuceri prin inocență. Și cum, în loc de asta, neguțătorii au vândut corăbii întregi de copii în sclavie.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*