Exit

Un ocol albastru: navighez spre Cipru, singurul popas pe pământ european al călătoriei mele - pentru a evita războiul din Siria. Foto: Paul Salopek

4 august 2014, la bordul lui MV Alios, pe Mediterană, 33°36’14” N, 34°6’43” E

Am urcat peste creasta împădurită prin vechile urme de incendii de pe Mt. Carmel, peste porțiuni de sol presărat cu cărbune, prin puietul de pin proaspăt răsărit. Apoi la vale, la vale, prin râpe care curgeau prin satele druzilor, printr-un fost poligon al armatei, prin locurile sălbatice unde Ilie proorocul a fost hrănit în surghiun de corbii trimiși de Dumnezeu  – sau de păstori arabi prietenoși. Cercetătorii biblici nu s-au pus încă de acord.

Călătoria prin Palestina, Țara lui Israel, Cisiordania, Jund Filastin— prin Canaan— se apropia de sfârșit.

Partenerul meu de drum israelian cânta.

Yuval Ben-Ami e un intelectual cu vizibilitate publică, un artist stradal, scriitor, o personalitate radio. E un mărșăluitor neobosit. Suna mobilul: „Hai să mergem pe undeva în drumeție”, se auzea vocea sonoră a lui Ben-Ami. „Ce-ai zice de Nazaret? Știu un loc bun cu hummus acolo!” Așa m-a purtat prin pajiștile Galileei care străluceau ca bronzul șlefuit în soare. Am mers împreună prin Ierusalimul de Est și de Vest, înșurubându-ne în inima de piatră a bătrânului oraș însângerat. Cânta adesea. Repertoriul lui era inepuizabil, spontan, poliglot. În munții din nord a închinat balade peisajelor pierdute ale memoriei.

Yuval Ben-Ami cântă pe Muntele Carmel din Israel. Foto: Paul Salopek

Yuval Ben-Ami cântă „Drumul de-a lungul Stâncii Kukal” de Yaakov Gilad

Ne îndreptam către peșteri croite din fundația timpului. Către adăposturi de piatră unde primii oameni arhaici și-au făcut vetre, de unde au pândit căprioare, au privit marea albastră fără nume care cândva avea să fie cunoscută drept Mediterana. Din acest loc bogat în izvoare și hrană sălbatică au înaintat, cu mare greutate, cam 20 de kilometri pe generație, ca să cucerească Pământul. Ori s-au retras în Africa. Nimeni nu știe.

Urmele fosile arată că acești Homo sapiens pionieri au dispărut pur și simplu în Țara Sfântă de astăzi. Poate că s-au întâlnit cu neanderthalienii care vânau pe delaurile galbene ale Levantului. Poate cele două specii de hominizi s-au amestecat, s-au împerecheat în pace, devenind ceva nou. Poate s-au măcelărit între ele. Ambele sunt îngropate în același orizont de timp din praful peșterilor de pe Muntele Carmel. (Stratul e vechi de 80.000 până la 100.000 de ani.) Dar apoi oamenii au dispărut pentru zeci de mii de ani. S-au evaporat. A fost un precedent uitat. Un semn de rău augur al problemelor din cea mai veche răscruce de drumuri a omenirii.

Odată, l-am întrebat pe Ofer Bar-Yosef, un expert prominent în vechile migrații umane, ce crede că s-a întâmplat între neaderthalieni și oameni atunci, demult, pe Muntele Carmel. Cecetătorul s-a uitat la mine ca la un nebun.

„Uită-te la ce se întâmplă azi!”, a spus. A clătinat din cap a milă față de o asemenea întrebare. „Ce crezi? Că i-am ținut de mânuță? Că i-am sufocat cu dragostea noastră?”

Ben-Ami și cu mine am ajuns în sfârșit la situl cu peșterile pe furtună. Guvernul a amplasat modele ale primilor oameni în peșteri. Bărbați și femei îmbrăcați în piei, copii cu părul zburlit. Se uitau la noi cu ochii lor de gips, muți. Nu aveau nici un secret de împărtășit. În sclipirea stroboscopică a fulgerului și prin umbrele pe care le arunca, păreau să se miște, să danseze. La începutul călătoriei mele, în Etiopia, dansaseră oameni adevărați, nomazi afari, care cântau, bătând savana cu sandalele, intonând un rămas bun. Pentru ochiul superficial puteau părea rustici, antici. Dar erau formidabil de moderni. Erau super ființe. Dacă aș fi fost un neanderthalian, mi s-ar fi părut că îmi aud moartea în vocalizele lor.

Sosirea în Cipru. Foto: Paul Salopek.

Îmi amintesc toate astea în cabina mea încinsă de pe MV Alios, un cargo cu aburi care se îndreaptă spre Limassol, Cipru.

Am părăsit Levantul. Îmi continui drumul. Mă îndrept către un nou subcontinent, Asia Mică. De acolo, voi merge spre est cel puțin doi ani. Ocolesc războiul civil din Siria, războiul din Irak, pe mare. Noaptea, zgomotoasa navă lasă în urmă o dâră de cretă, o linie palidă arătând spre bomba cu ceas care ticăie mereu în Orientul Mijlociu. În câteva săptamâni, va exploda Gaza. (Numărul de victime la zi: peste 1.600 de palestinieni și peste 60 de israelieni.) Dincolo de hublou e întuneric beznă. E teribil de cald în mica mea cabina. Mă dezbrac. Mă așez. Sudoarea curge pe mine. Nu pot dormi.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*