Insula cu comori

Pe dealurile stratificate de al poalele Munților Troodos, din Cipru. Foto: Paul Salopek

 

 

11 august 2014, lângă Kellia, Cipru, 34°58’29” N, 33°36’46” E

„În depărtare se află întotdeauna munții. Și întreaga scenă e învăluită într-o lumină anume, o lucire de oțel și liliac, care scoate în evidență contururile și perspectivele și decupează fiecare capră rătăcită, fiecare arbore carob, din pământul alb, de parcă ar fi văzute prin stereoscop.”

— Robert Byron, „Drumul către Oxiana”

Vaporul trage la docuri în Limassol. Apusul cade ca o ghilotină cromatică. Strălucitor. Ascuțit. Letal. Mă cufund în el, poticnindu-mă la vale, prin tunelul de fier, spre plajele roz cu ruși în vacanță, pe lângă cafelele cu gheață vândute la fiecare colț de stradă, peste asfaltul moale și neted care acoperă totul (această trăsătură inevitabilă a societăților afluente îmi va produce primele bășici pe tălpi după Africa), spre insula Cipru.

Pătrunzând în interiorul uneia din cele mai vechi insule locuite din lume. Foto: Paul Salopek

„Economia e la pământ,” spune noul meu prieten cipriot-grec, Savvas Sakkadas. Savvas e profesor la Departamentul de Management Turistic și Hotelier al Universității Tehnologice din Cipru. M-a zărit mergând pe la el prin sat în timp ce își tundea gazonul. M-a invitat să dorm la el acasă. Micuța lui țară, povestește el, a fost falimentată de recesiunea mondială — de speculatorii financiari care au tranzacționat munți de datorii.

„Una din cele mai mari bănci de la noi s-a închis anul trecut,” spune Savvas. „În seara asta duci o viață normală. A doua zi dimineață — panică. Cozi interminabile la bancomate. Oamenii și-ai pierdut economiile de-o viață. Ai limitat extragerile la 200 de EURO pe zi.”

„Au limitat” se referă la Uniunea Europeană. Ea a plătit cauțiunea pentru Cipru.

„Cum merg lucrurile în State?”

“„Prost.”

„Bancherii de-acolo au mers la închisoare?”

„Nu.”

„Nici cei de-aici.”

Asta îmi aduce aminte de un pasaj scris de Nikos Kazantzakis: Zorba Grecul explică cum poți judeca pe cineva pe baza felului în care tratează mâncarea: unii o transformă în artă, ații în muncă fizică, alții reușesc să o transforme doar în balegă. Bancherii se detașează clar.

„Hai să mergem la cel mai vechi măslin din Cipru,” spune Savvas.

A încolțit acum 700  de ani. Trunchiul lui noduros e lat, scund și scorburos. Savvas explică mândru, cu mare precizie, că odată au încăput în el 32 de francezi slăbănogi. s-a înregistrat ca record.

Ca mulți greci ciprioți, de pe ce-a de-a treia insulă ca mărime din Meditrană (dar totuși foarte mică) Savvas conduce îmbrăcat doar în șort. E normal: vara căldura din Cipru e sufocantă, aproape insuportabilă. Dar e oarecum ciudat să vezi atâția șoferi topless. Fragila nuditate umană pe fundalul tehnologic scoate în evidență tinerețea speciei noastre, intensa ei vulnerabilitate, spoiala ei de modernitate. Suntem oameni din epoca de piatră în Toyote de teren.

Moda din Epoca de Piatră: șofatul fără tricou. Savvas Sakkadas la volan. Foto: Paul Salopek

În Cipru, lucrul ăsta e genetic valabil. Ciprul e una din cele mai vechi insule locuite de pe Pământ. Vânătorii-culegători au reușit cumva să ajungă pe ea acum 12.000 de ani. Au pus la proțap toată populația de elefanți pitici și hipopotami și s-au apucat să inventeze unele din cele mai vechi sate din lume. Unul, numit Choirokoitia, are case bătrâne de 9.000 de ani. Arată surprinzător de modern, ca niște bungalouri de stațiune.  A urmat apoi o defilare neclară de invadatori dornici să pună mâna pe bogățiile naturale ale Ciprului, în special cupru: proto-egiptenii au debarcat în forță, urmați de proto-greci, fenicieni, asirieni, perși, romani, bizantini, arabi, cruciați, otomani, britanici din vremea Imperiului și, în cele din urmă, bancheri.

Adăposturi neolitice reconstruite la Choirokoitia. Primele interioare nu aveau colțuri. Foto: Paul Salopek

Merg spre nord timp de o săptămână. Mă îndrept spre partea turcă a insulei, ocupată de armată turcă în 1974, de unde voi naviga spre Turcia. Fostele drumuri ale mătăsii mă vor purta de acolo până în China.

Interiorul Ciprului e ocupat de munți fantomatici. Îi ocolesc. Iau în schimb coordonatele orașelor și merg drept, peste câmpuri în pârloagă de culoarea pielii arse de soare. Ignor lumea carteziană a agriculturii: canalele, drumurile prăfoase, unghiurile drepte. Merg așa cum zboară păsările. Și nu văd decât păsări: ciori cu pene negre, lucioase. Ciorile și cu mine revendicăm Ciprul.

Pe parcursul acestei traversări — lăsând în urmă un război în Palestina în timp ce mă apropii de un altul, în Irak — nu întâlnesc pe nimeni altcineva pe jos. Vreme de 150 de kilometri, sunt sungura ființă umblătoare. Aceasta este singurătatea interioară a Europei. Trag lumea pe la mine prin inimă așa cum tragi ața prin gaura unui ac. O văd cum se desfășoară în urma mea. Îmi scot cămașa. Sunt liber.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*