Balamaua

Privind spre cele mai vechi terenuri cultivate neîntrerupt din lume - Câmpia Ciliciei din sud-estul Turciei. Foto: Deniz Kilic

 

10 septembrie 2014, Kirit, Turcia, 37°04’49” N, 34°53’45” E

„Cum ai găsit catârul ăsta?” îl întreb pe Deniz Kilic.

„Printr-un șofer de taxi.”

„Ai întrebat un șofer de taxi de unde să iei un catâr de povară ?”

„N-am mai cumpărat catâri până acum. Nu știu nimic despre catâri. De unde se cumpără? Cine știe. Și-atunci l-am întrebat pe șoferul care mă aducea de la aeroport. I-am spus: Nu râde. E ceva serios. De unde cumpăr un catâr?’”

Kilic e partenerul meu de drum în Asia Mică.

Ne întâlnim la Mersin, un mare port industrial din sud-estul Turciei. Tocmai am debarcat de pe feribotul din Cipru. Iar Kilic a fost de acord, după două mailuri și un telefon, să mi se alăture în traversarea Anatoliei, vreo mie de kilometri și mai bine de-a curmezișul Turciei asiatice.

„Nebunii — spune el — atrag alți nebuni.”

Kilic e ghid de profesie și călător compulsiv prin lume. (Împreună cu soția lui, Elif, a străbătut pe motocicletă 29 de țări.) E din Bodrum, o stațiune de pe litoralul european, cosmopolit al Turciei. Dar este mândru de atracțiile rustice ale Anatoliei, peninsula răsăriteană mai puțin vizitată, care reprezintă peste 90% din țara lui. Troienii, imortalizați de Homer în Iliada, erau anatolieni, mă informează Kilic. Sfântul Nicolae, adevăratul Santa Claus, tot de acolo se trăgea. (Sfântul ocrotitor al copiilor și cămătarilor din secolul al IV-lea avea un metru jumate și nasul spart.) Limbile indoeuropene ale lumii ar putea proveni din Anatolia. Nomazii anatolieni au inventat probabil agricultura. Istoria lor e una complexă, nesfârșită, spune Kilic: zilnic o să ne zdrelim degetele de la picioare în artefactele lor. În plus, anatolienii sunt adevărații turci – un popor de stepă dur, cu origini diverse. Kilic e avocatul lor. E un om cu opinii de granit. De o ingenuitate infinită. Nu prea suportă proștii, le spune „genii”.

„Mersul pe jos în august o să fie o mizerie! Ce geniu a planificat așa ceva?”

„Eu.”

„Bravo.”

Un nou subcontinent, noi tovarăși de drum—ghidul Deniz Kilic and Kirkatîr („Catâr-cenușiu”) de pe Câmpia Ciliciei. Foto: Paul Salopek

Tragem catârca după noi pe drumuri de țară. (Potrivit actului de vânzare, întocmit pentru suma de $350, e un animal preistoric: are 22 de ani. Mai multe despre ea, mai târziu). Mărșăluim spre răsărituri chihlimbarii, către praful din Podișul Iranului. Tulburăm valurile tremurătoare de căldură din după-amiezele topite. Urcăm dealurile plisate de la poalele Munților Taurus. Ne opinitim prin lanuri uscate de floarea-soarelui. Pe lângă fântâni cu cumpănă. În josul înfierbântatei Câmpii a Ciliciei, probabil cel mai vechi peisaj cultivat fără întrerupere din lume. Dormim pe acoperișuri, prin sate.

Milioane de familii încă mai visează sub cerul liber în sud-estul Turciei.

Zilele de vară sunt ca niște furnale. Pământul ne sfârâie sub picioare. Umezeala venită dinspre Mediterana e sufocantă: îți umple plămânii, îți acoperă pielea de sudoare. Și totuși la apus, pe acoperișurile orizontale ale caselor de țărani, se găsesc refugii neștiute: adieri de vânt, temperaturi mai scăzute, oaze reconfortante. Anatolienii sunt ca păsările. Se întorc la cuiburile de pe case după o zi de lucru la câmp. Se tolănesc pe saltele de postav la 10 metri deasupra solului (Casele din Turcia rurală au de obicei 2-3 etaje.) Își sorb ceaiul și privesc peste cuprinsul lumii lor vechi, vechi de tot, printre rezervoare de apă, antene de televiziune și sârme de rufe. Pe acoperișuri, fac picnicuri cu iaurt, chifteluțe și pepene galben. Stau de vorbă și fac dragoste la lumina stelelor. Vecinii din casa de alături execută exact aceleași ritualuri.

Acest obicei, rămășița unei vieți în aer liber, în tabere permanente, există în Anatolia din tinerețea noastră neolitică. E un ecou al vieții de vânători-culegători, al Pleisocenului pe urmele căruia am venit din Africa.

Zorii pe un acoperiș din Kartal: Kilic doarme pe casa unui sătean. Foto: Paul Salopek

„Satele mor,” spune un fermier pe nume Sami Gortuk. „Guvernul de dă combustibil subvenționat. Ne dă semințe ieftine. Ne dă împrumuturi pentru tractoare. Dar copiii noștri se duc să se angajeze la Mersin, în Adana.”

Tinerii abandonează cerul Anatoliei. În oraș, doar săracii dorm afară.

Îmbrăcați în șalvari și saboți, Gortuk și soția lui Hayirli îi aduc catârului nostru o găleată de ovăz mărunțit. Ne duc pe acoperișul lor. Ne pun în față străchini cu fasulye, o mâncărică de fasole cu roșii.  Desfac role de cablu ca să ne pună la încărcat electronicele. Suntem niște străini. Această generozitate, această bunătate compulsivă, se repetă pretutindeni pe drum. Anatolienii de la țară sunt cei mai primitori oameni de pe pământ.

E o surpriză extraordinară, dat fiind că locul a fost unul îndelung scăldat în sânge.

Vechea Semilună fertilă e încă fertilă. Recoltă de vinete lângă Hebilli. Foto: Paul Salopek

Câmpiile din estul Turciei nu sunt doar un coridor strategic între Asia și Europa. Sunt o balama a istoriei. Pe acest platou, civilizațiile au pivotat violent, înainte și înapoi, mai bine de 6.000 de ani. Migrații armate, invazii, cuceriri, incursiuni, retrageri – cărțile despre Aanatolia conțin variațiuni amețitoare pe tema: „și un nou val de indo-europeni a năvălit în țară”.

Pentru că pământul e atât de fertil. Pentru că se deschide către apus spre patru mări: Neagră, Egee, Marmara și Mediterană. Pentru că mare parte din Anatolia e plată și imposibil de apărat.

„[T]erenurile unei comunități intrau în contact cu ale celorlalte, ”, scrie Robert D. Kaplan în Răzbunarea geografiei: Ce ne spun hărțile despre viitoarele conflicte și bătălia împotriva sorții (The Revenge of Geography: What the Map Tells Us About Coming Conflicts and the Battle Against Fate). „[A] urmat un război cronic, pentru că nu exista o autoritate centrală care să soluționeze disputele pentru frontiere sau să atribuie cote de apă în vreme de secetă”.

Acadienii și asirienii au revendicat Anatolia. La fel au făcut și hitiții, aborigenii anatolieni al căror cod juridic vechi de 3.500 de ani, gravat pe tăblițe de lut, include și edictul: „Dacă cineva va rupe cu dinții nasul unui om liber, va plăti 40 de șekeli de argint.” Apoi au năvălit frigienii, apoi sciții, grecii, neo-asirienii, perșii, armenii, mecedonenii, seleucizii, parții și perșii sasanizi. Romanii au mărșăluit pe drumuri pietruite până la Eufrat. Creștinismul i-a transformat în bizantini. Apoi au venit armatele arabe, purtând stindardul verde al Islamului. Cuceritorii selgiucizi (și sultanatul lor de la Rum) au fost atacați la rândul lor de călăreți cu picioarele în paranteze sosiți în galop dinspre est – mongolii. Mai târziu, otomanii au reușit să pună cap la cap 600 de ani de dominație continuă. Sultanatul lor multietnic, îmbătrânit – „bolnavul Europei”, cum i s-a spus – a dat ortul popii după Primul Război Mondial. Europenii au înghițit bucăți din Anatolia, dar Turcii au ripostat.

Turcia modernă s-a născut aici, în spasmele brutale ale epurării etnice (creștini, armeni, greci, asirieni au fost masacrați și izgoniți, iar bosnieci musulmani, albanezi și bulgari care fugeau de o soartă similară în afara granițelor otomane le-au luat locul). Acum doar 90 de ani, un general turc radical cu o slăbiciune pentru fracuri — Mustafa Kemal Ataturk — i-a dat brânci țării sale în formare spre modernitate. A interzis sharia, a abolit califatul, le-a dat drept de vot femeilor și i-a obligat pe turci, sub pedeapsa cu închisoarea, să-și schimbe fesurile cu pălării occidentale. (The Hat Law of 1925.)

Raiul e sus— pe acoperișurile țăranilor, unde scapi de arșița verii anatoliene. Lângă Adana. Foto: Paul Salopek

Proiectul Plecarea din Eden va pivota și el pe vechea balama a Anatoliei. în următorii doi ani, poate trei, voi merge spre vest, către China.

Ne orientăm după minaretele satelor, Deniz Kilic și cu mine. Orbiți de soarele amiezii, ne ghidăm după geamătul distorsionat de căldură al chemării la rugăciune, care se aude din aburii depărtării.

Trecem pe lângă pietre corintice de acum 1.900 de ani, folosite acum ca măsuțe de cafea prin curțile oamenilor. Pe lângă benzinării OPET cu „Chat Cola” în frigiderele lor cu vitrine aburite. Pe lângă moschei de calcar care timp de jumătate de mileniu au fost biserici, iar înainte de asta sinagogi. Peste plaje cu kilometri de cioburi sparte din Epoca Fierului. Pe sub umbrele trecătoare ale avioanelor KC-135 de la baza americană din Incirlik. (Se îndreptau spre Irak.) Și printre sute de bătrâni anatolieni așezați pe scăunele de lemn în piațetele din mijlocul satelor, așezând plăcuțele numerotate în eterne partide de „pietre”.

“De ce faceți asta?” a întrebat unul din ei. Și-a întors palmele către cer, în semn de întrebare.

“Voi de ce stați aici zi după zi jucând remi?” am spus eu.

“Nu știu.”

“Nici eu nu știu,” am răspuns. Bătrânul a încuviințat din cap.



Be the first to comment

Leave a Reply

Your email address will not be published.


*